Numărul curent: 47

Literatură:
Misterioasa viaţă a Soranei Gurian de Victor Durnea

Cînd, la finele anului 2001, revista "Jurnalul literar" începea să publice, în traducerea Corneliei Ştefănescu, Les Mailles du filet1, "jurnalul din România" al Soranei Gurian, redactorul-şef al periodicului, Nicolae Florescu, invoca drept motiv determinant valoarea documentară a cărţii. Aceasta se afirma în articolul Un necesar, chiar obligatoriu punct pe i reprezintă "un jurnal zguduitor, un jurnal revelaţie asupra celor care au adus comunismul în România...", un jurnal ce demonstrează că "în 1950, în exil, încă se mai puteau spune adevăruri în conformitate cu adevărul, ceea ce din păcate astăzi nici măcar în exilul devenit diaspora nu se mai pot şsicţ spune"2.
           
Cîteva luni mai tîrziu, Nicolae Florescu dădea la iveală studiul Regăsirea Soranei Gurian, în fapt prefaţa volumului ce se anunţa astfel şi care va şi apărea la începutul anului 2003. De data aceasta, criticul şi istoricul literar subliniază că, în Les Mailles du filet, "autoarea transformă într-un adevărat «roman» experienţa ei de viaţă în plină comunizare a României."3 Ideea era, mai departe, detaliată şi nuanţată: "Prozatoarea, în spiritul autenticist al vremii, tratează materia epică, surprinsă pe viu, după regulile naraţiunii romaneşti, adică acordînd notaţiei personale semnificaţii artistice şi urmărind nedisimulat un adevărat plan epic, o construcţie narativă pe cale de consolidare."4 În acelaşi sens erau şi concluziile: "Jurnalul Soranei Gurian, mai mult decît proza ei literară propriu-zisă, face dovada unei excepţionale vocaţii scriitoriceşti" şi, fiind "cea mai izbutită carte a ei", "rămîne pînă astăzi, împreună cu Au commencement était la fin, cartea Adrianei Georgescu-Cosmovici, printre cele mai remarcabile imagini ale instaurării comunismului în România [...] relatînd realităţi netrucate şi netransfigurate, întîmplări şi fapte dintr-o lume înghiţită de teroare, cu personaje reale, de la Mihail Ralea şi N. D. Cocea pînă la Ana Pauker, Iuliu Maniu sau Regele Mihai."5
          
Concluziile acestea sînt totuşi cel puţin pripite. Les Mailles du filet face, desigur, dovada vocaţiei scriitoriceşti a Soranei Gurian, în nici un caz însă mai mult decît "proza ei literară propriu-zisă". Şi nu este cartea ei "cea mai izbutită", tocmai pentru că, nerămînînd un jurnal propriu-zis, nu satisface integral nici condiţiile prozei nonficţionale. Aici se află, fără doar şi poate, una din cauzele insuccesului său atît la publicul francez, cît şi la cel, restrîns, format de exilul românesc.
          
La citirea celui dintîi fragment din Les Mailles du filet, apărut în "Le Figaro littéraire", Virgil Ierunca nota, la 15 iulie 1949, în jurnalul său: "Nu e, de bună seamă, un «jurnal autentic», ci numai unul necesar [...] Altfel, «jurnalul» e conceput anume pentru o revistă franceză în general şi pentru «Le Figaro» îndeosebi..."6 Iar după o săptămînă, mai explicit încă: "Un jurnal aranjat şi romanţat, dar destul de elocvent pentru a dezvălui aici mizeriile morale ale scriitorilor de acolo..."7 şs.n.ţ. Alte carenţe erau puse în evidenţă un an şi jumătate mai tîrziu, la citirea volumului proaspăt tipărit: "Cartea Soranei Gurian Les Mailles du filet mă dezamăgeşte. Mult prea mult jurnalism, clişee, anecdote, situaţii exagerate, neadevăruri manifeste toate într-un jurnal ce se vrea intim."8 Ce-i drept, cîteva zile mai apoi, diaristul mărturiseşte: "Am fost prea crud cu Les Mailles du filet. Nu citisem încă Epilogul, care ne spune, aproape pe de rost, povestea noastră, a celor ce visasem libertatea şi nu ştim ce să facem cu ea."9 Nu poate fi însă nici o îndoială: părţile bune le pot răscumpăra afectiv pe cele mai puţin bune, dar nu le pot ameliora în sine.
          
Les Mailles du filet pierde, aşadar, mai întîi prin faptul că este un jurnal "aranjat, romanţat". Indiscutabil, puţini, foarte puţini autori de jurnale rezistă ispitei de a se prezenta într-o lumină avantajoasă, de a-şi înfrumuseţa chipul, de a umbri măcar, dacă nu pot şterge cu totul, ceea ce e dizgraţios ori blamabil în ei. Şi puţini nu împrumută, un timp oarecare măcar, premeditat sau nu, registrul literar. Dar "jurnalul din România" al Soranei Gurian este "aranjat" şi "romanţat" în chip excesiv. "Personajul" central din Les Mailles du filet nu e doar înfrumuseţat: el are alte proporţii, are un alt profil, are o biografie în parte (dar o parte esenţială) inventată.

Afirmînd acest lucru, nu am în vedere suspiciunile ce au planat asupra autoarei cărţii ce relatează instaurarea comunismului în România. Suspiciuni grave, nutrite nu numai de exilul românesc, ci şi de poliţia franceză, aşa cum atestă memorialistica vremii. � "Tot în 1950 povesteşte Monica Lovinescu notez şîn jurnalţ sosirea din Israel a Soranei Gurian, precedată de o reputaţie sulfuroasă de agent al poliţiei sovietice. Cum cel care lansase această versiune la Bucureşti era Zaharia Stancu (sursă nesigură prin definiţie) mă îndoisem dintru început. Iar cînd se redeschisese cenaclul Sburătorul, după moartea lui E. Lovinescu, avusesem aproape certitudinea contrară."10 La această certitudine nu ajunge însă Virgil Ierunca, de pildă. Conduita pe care şi-o impunea la 10 septembrie 1949, cînd Sorana Gurian i "se plînge că pretutindeni compatrioţii o prezintă francezilor ca pe o «denunţătoare» sau ca pe o «agentă a Moscovei»" aceea de a nu cădea şi el "în această boală a «spionitei»", ci de a vedea "în orice refugiat un om adevărat [...] pînă ce singur se va dezminţi. Dacă se va dezminţi..."11 nu izbuteşte să-i anuleze dubiile. După aproape doi ani, la 5 iulie 1951, el notează: "Îmi povesteşte şSorana Gurianţ apoi cu lux de amănunte ambigue că va fi expulzată din Franţa, deoarece Siguranţa statului o consideră agentă sovietică. Nu spun nimic, deoarece nu sînt convins nici de vinovăţia, nici de nevinovăţia ei. M-au îndepărtat totdeauna de această femeie legăturile ei oculte, situaţiile duble."12 În sfîrşit, referitor la un oarecare Richard, întîlnit la Sorana Gurian, Virgil Ierunca scrie: "Ea pretinde că e profesor la Alliance Française, deşi nu e imposibil să fie dintr-o secţie a N.K.V.D.-ului"13.) Suspiciuni, deci, niciodată complet înlăturate, chiar atunci cînd strîmta locuinţă a Soranei Gurian devine loc de întîlnire a unui grup din care fac parte Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu şi alţii. Încă o dată, însă, nu la ele se raportează afirmaţia făcută mai sus, cu privire la "aranjarea" şi "romanţarea" biografiei "personajului" central din Les Mailles du filet.
          
Rezumată în cîteva rînduri, această biografie parţial inventată apare într-un interviu acordat de Sorana Gurian, în 1953, ziaristei franceze Jeanine Delpech: "În 1939, a trebuit să mă întorc şde la Berckţ în România. Curînd am intrat în opoziţie, care la noi se afla în mîinile comuniştilor. [...] În 1942, Gestapoul a început să se intereseze de mine. Francezii mi-au venit în ajutor, preotul legaţiei Franţei, superioara pensionului Notre-Dame de Sion. Doi ani, m-am ascuns de-a dreptul, dormind într-o pivniţă, aproape de calorifer. Apoi, la 23 august, au venit să mă scoată din pivniţă pentru a-mi da conducerea celui mai mare ziar din Bucureşti. Apartament, maşină, birou splendid: mi se părea că visez. Pe atunci, lucram nebuneşte, articole, adaptări de piese de teatru. Minunea asta de viaţă a ţinut doi ani, pînă în ziua cînd conştiinţa m-a obligat la o răsunătoare ruptură de partid. Mă aşteptam să fiu arestată imediat. Din cauza popularităţii mele, au încercat să mă «cîştige» cu binele. [...] Aveam nevoie de timp: pentru că îmi lipseau mijloacele de trai, mi-am vîndut, puţin cîte puţin, tot ce aveam. Din fericire, ambasadorul Italiei mi-a găsit un soţ..."14

          
Viata reală a Sarei Gurfinchel � Gurfinckel), cum se numeşte la naştere Sorana Gurian15, este greu de urmărit. În anumite perioade, ea s-a desfăşurat, din motive variate, subiective ori obiective, în obscuritate profundă. Sînt puţine actele, documentele, mărturiile celor ce au cunoscut-o. Şi, de multe ori, chiar cele ce există ori ar trebui să existe (încă) sînt inaccesibile. Cu toate acestea, o reconstituire în linii mari nu este cu totul imposibilă.
          
De un real ajutor în această operaţie sînt, pentru intervalul 1939 1949, ce interesează aici cu precădere, cîteva texte memorialistice, printre care unul se impune în mod deosebit atenţiei. E vorba de "capitolul" pe care Cella Serghi i-l consacră Soranei Gurian în cartea sa, intitulată Pe firul de păianjen al memoriei. Trecînd peste portretul extrem de sugestiv al prietenei cunoscute în cenaclul lovinescian, precum şi peste lecţia de "strategie" în raporturile cu criticii, pe care i-o dă autoarei romanului Pînza de păianjen cea care încă nu debutase editorial, e de reţinut mai întîi informaţia referitoare la ameliorarea bruscă a situaţiei ei materiale spre sfîrşitul anului 1940: acum, ea are o ţinută elegantă, este însoţită peste tot de doi ogari şi posedă o garsonieră centrală, în care îşi primeşte cunoştinţele şi prietenii. Faptul surprinde, căci, în condiţiile legislaţiei rasiste, promulgate mai întîi de guvernul Goga Cuza, apoi şi de Carol II, în vara anului 1940, Sorana Gurian nu mai poate lucra în presă. Atrage atenţia şi observaţia cu privire la relaţiile ei: "Sorana păstra legăturile de prietenie, indiferent cum începea povestea. Nu lăsa să-i scape nici un prilej, nu renunţa la nici o aventură. Dar ştia să asculte necazurile altora, să se dăruie, să ajute. Nu-şi precupeţea nici un efort şi dacă, la început, bărbaţii o doreau din curiozitate, se ataşau pe urmă din afecţiune şi admiraţie16. Era inteligentă, cultivată, informată, poate prea informată. Avea relaţii cu oameni de stînga şi de dreapta şi cădea în picioare în cele mai grele situaţii."17 O ilustrare a celor afirmate în ultima frază e faptul că prietena admira filmul german Evreul Züss � care, răstălmăcind romanul omonim, "picura otrava şideologiei fascisteţ"), motivînd că era bine realizat şi jucat, în fapt pentru că "prin relaţiile sale a înlesnit aducerea lui". Mai elocventă e relaţia prietenei scriitoare cu ministrul antonescian al Sănătăţii, Dănulescu, pe care îl vizitează, la minister, însoţită de memorialistă, "ca să ia o reţetă pentru un medicament". La reacţia autoarei Pînzei de păianjen � "Am îngheţat"), prietena i-a precizat că ministrul în cauză "nu e ca ceilaţi [...] e un sfînt", că "şi printre ei evita să spună legionari sînt cîţiva...".
          
Povestea are însă şi o continuare peste cîtva timp:
          
"... într-o zi i-am văzut fotografia în gazetă. Era căutată de poliţie. A fost căutată şi la mine acasă, sub pat şi în dulap, într-o duminică pe cînd, senină, citea la Sburătorul. Se descoperise o autorizaţie falsă din cele ce erau necesare nearienilor pentru angajarea unei femei de serviciu.
          
Nu-i nici un fals a spus Dănulescu, cînd i s-a arătat semnătura. Funcţionarul a făcut ochii mari.
          
Atunci, celelalte?
         
Care celelalte? Eu am dat o singură autorizaţie.
          
Noi am primit o sută cu semnătura dumneavoastră. Numai asta ni s-a părut suspectă."18
          
La antipodul celor declarate de Sorana Gurian în interviul acordat ziaristei franceze în 1953 ori în Les Mailles du filet, versiunea Cellei Serghi ar putea fi suspectată, mai ales că ediţia I a volumului său apare în anii ’70, sub cenzură comunistă. Dar verificarea ei nu este chiar imposibilă. Anunţul menţionat de memorialistă a apărut într-adevăr la mijlocul lunii iulie 1943 şi suna astfel: "Prefectura Poliţiei Capitalei comunică: Gurfinchel Sara, zisă Gurian Sorana, născută la 3 noiembrie 191319 în Comrat Tighina, fiica lui Iţic şi Ghitlea, licenţiată20, fostă publicistă, de statură mică, avînd piciorul drept mai scurt şi cu defect la ochiul drept, este urmărită de poliţie pentru fapte grave. Persoanele care-i cunosc adresa sau o găzduiesc sînt rugate a anunţa pe d. comisar şef Urseanu..."21 Nu se divulgă, deci, pentru care fapte grave Sorana Gurian este căutată, făcîndu-se astfel o excepţie de la regulă. Cert este că respectivul comisar-şef nu se ocupa de delictele "politice", de "atentatele" la siguranţa statului.
          
Se cuvine a menţiona că anunţul poliţiei nu stîrneşte nici un ecou în presa bucureşteană. În schimb, se înregistrează unul în cotidianul ieşean "Moldova", unde un ziarist antisemit, ascuns sub pseudonimul Gh. Sânger, îşi exprimă indignarea în articolul Cazul Sorana Gurian. Aici citim: "Uitasem cu totul de obscura existenţă a proprietarei pseudonimului literar [...] O credeam fugită din timp în tovărăşia multora dintre coreligionari şi otrăvitori de suflete, a tuturor acelora care de abia au aşteptat momentul potrivit să treacă dincolo, la stăpîni, spre a primi răsplata mîrşavei lor activităţi. [...] Se zvonise cîndva cum că un glonte i-ar fi amuţit vrăjmaşele gînduri [...] Cînd colo, nici n-a căutat adăpost la bolşevici şi nici nu-i putrezesc oasele prin vreo rîpă. Trăieşte liberă, ascunsă undeva în furnicarul Bucureştiului ferită pînă acum de orice primejdie..."22 Evident, lui Gh. Sânger îi era cunoscută doar activitatea din perioada ieşeană, dar şi aceasta într-un chip cu totul vag, căci el scrie în continuare: "În epoca în care ziarul «Iaşul» era îndrumătorul opiniei publice locale şi în oraşul leagăn al mişcării naţionaliste apărea «Jurnalul literar» al criticului Gh. Călinescu, ne-am trezit cu senzaţionala descoperire a unui autentic talent literar, trîmbiţat cu surle şi ţimbale în paginile în cuprinsul cărora erau înjuraţi metodic scriitorii autohtoni..." Cum Sorana Gurian debutase în ziarul "Lumea", în 1937, şi nu colaborase nici la "Iaşul"23, nici la "Jurnalul literar", e limpede că informaţiile ziaristului sînt deficitare şi că utilizează "cazul" pentru a lovi altă ţintă, pe G. Călinescu şi, mai ales, pe G. Ivaşcu. Acesta, cu "Manifestul" său, e vizat şi în alte "însemnări" publicate în numerele următoare24, în care se mai pomeneşte doar în treacăt de Sorana Gurian.
          
Fie şi într-o formă indirectă, menţionînd o activitate "bolşevică" în etapa ieşeană, articolul din "Moldova" pare să adeverească în parte declaraţiile tardive ale celei urmărite de poliţie. O infirmare vine însă din alt loc, cu totul neaşteptat, dar, la urma urmei, cel mai "autorizat". În "Luptătorul", organ al Comitetului Judeţean Ilfov al Partidului Comunist din România, la 25 septembrie 1944, la rubrica Demascări, apare fără semnătură nota O năpîrcă primejdioasă: Sorana Gurian, care, dată fiind raritatea periodicului în cauză, se cere reprodusă in extenso:
          
"De cîtăva vreme, în pagina I-a a ziarului «Universul», apar diferite articole de directive politice, semnate Sorana Gurian. Puţin după venirea trupelor sovietice, a apărut tot în pagina I-a a «Universului», un interview cu comandantul sovietic din Capitală, semnat Sorana Gurian. De altfel, două zile înainte, un articol publicat tot în «Universul» şi tot sub semnătura Soranei Gurian, încerca să lămurească linia politică a diplomaţiei sovietice. Pentru cei cari au fost plăcut surprinşi citind articole de politică externă semnate de o femeie, dăm următoarele lămuriri foarte necesare:
          
Sorana Gurian şi-a făcut apariţia în presa noastră, semnînd nişte articole tîmpe în «Azi», fostul săptămînal, care a apărut între 1937 1940. Era muritoare de foame şi o ajutau colegii de redacţie. În 1938, o vedem cu o garsonieră elegantă în str. Edgar Quinet, pentru ca în 1939 s-o găsim instalată, cu tot confortul, într-o garsonieră din Bd. Brătianu, în blocul Bretania.
          
Secretul căpătuirii sale neaşteptate a fost multă vreme păstrat cu stricteţe, pentru ca în cele din urmă să se afle că are strînse relaţii cu un anume Max Obler, director al Casei de filme germane «Avia-Film» şi unul din cei mai primejdioşi agenţi ai Gestapoului. Sorana Gurian avea relaţii întinse. Relaţii cu oameni politici, cu diplomaţi străini, gazetari veniţi din toate colţurile lumii şi cu indiferent care ministru se plimba pe la indiferent care minister. Avea, cum s-ar zice, iarba fiarelor.

Sorana Gurian, epava care, în 1937, murea de foame, de frig, de singurătate, devenise dintr-odată o personalitate. Era elegantă, avea un cîine de pază şi oferea ceaiuri la care veneau gazetari turci, italieni, germani, englezi, americani, francezi, dar nu şi sovietici. Încercase să intre funcţionară la agenţia «Tass» fie şi fără salariu -, dar fusese refuzată. Izbutise totuşi să cunoască pe tovarăşul Şaroff, fostul conducător al agenţiei «Tass», şi spera să şi-l apropie, cu atît mai mult cu cît stăpîneşte limba rusă. Dar, pînă la urmă, nu s-a ales cu nimic.
          
În 1939, Sorana Gurian avea foarte strînse legături cu legaţiile Axei şi încerca să plaseze în presa românească reportagii primite de la birourile lor de presă.
          
În 1941, după rebeliune, Sorana Gurian oferea 1000 lei «PENTRU FIECARE NUME DE COMUNIST CARE A PARTICIPAT LA REBELIUNE», după cum se exprima dînsa, nume pe care le furniza lui Max Obler, agentul Gestapoului.
          
Apoi Sorana Gurian dispare, dar reapare în 1942, cînd lucrează cu diverşi miniştri antonescieni şi înalţi funcţionari, pentru obţinerea scutirilor de rechiziţii, a carnetelor de scutire de muncă pentru evrei etc. Pînă cînd, într-o bună zi, anul trecut, apare un comunicat al Prefecturii Poliţiei Capitalei însoţit de o fotografie, prin care aflăm că Sorana Gurian este urmărită pentru o serie întreagă de excrocherii şi falsuri săvîrşite în numele unor miniştri.
          
Acum Sorana Gurian ascunsă de teama poliţiei a apărut la... «Universul», unde semnează pe pagina I-a articole de politică externă. Mai aflăm că ilustra colaboratoare a «marelui ziar românesc» încasează diferite sume de bani de la oameni cărora li s-a rechiziţionat automobile. Agenta Gestapoului de ieri se dă azi drept «om al Comandamentului Sovietic». Ce are de spus d. Lugoşianu?"25
          
"Demascarea" aceasta este scrisă neîndoielnic de un jurnalist versat. Ea musteşte, precum se vede, de ură şi cîteva informaţii sînt vădit distorsionate. Însă altele, foarte detaliate, coincid cu cele furnizate de Cella Serghi, încît s-ar zice că autoarea Pînzei de păianjen a avut sub ochi acest text, ceea ce e greu de crezut. Şi, de asemenea, cu cele din "agendele" Sburătorului. În acestea, E. Lovinescu menţionează cîteva vizite pe care i le face protejatei sale, "bolnavă în ghips". După vizita din 8 noiembrie 1940, criticul notează: "Acolo, soru-sa, ogarul şi dl. Oppler (?)care o subţine( ?)."26 La misteriosul domn se referă şi o notiţă din 4 octombrie 1941: "Sorana Gurian cu chestia Obler () arestat pentru corupţie. Ce vrea de la mine ş?ţ"27 Acuzaţia "Luptătorului" că Max Obler ar fi fost agent al Gestapoului şi că Sorana Gurian ar fi lucrat pentru odioasa instituţie germană pare, în concluzie, infirmată. � E greu de conceput că poliţia română ar fi arestat în 1941, pentru corupţie, un agent al Gestapoului) Certitudinea deplină ar putea-o însă aduce doar arhivele Siguranţei şi ale poliţiei. Pînă ce acestea vor fi accesibile, trebuie să observăm că împricinata nu dă nicăieri vreo dezminţire a celor afirmate în anonima "demascare", iar faptele ce au urmat confirmă exactitatea lor fie şi în parte.

(continuare în numărul viitor)