Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Mircea Muthu și fața noastră Sud-Est Europeană de Ioan-Aurel Pop

Remarcam nu de mult două cărți atipice pentru profilul de cărturar al lui Mircea Muthu, fiindcă una era de poezie (mai puțină lume știe că Mircea Muthu este și poet), iar cealaltă de istorie și critică literară transilvană. Recent, a revenit la matcă prin ediția definitivă a Balcanismului literar românesc și a Panoramicului Sud- Est European. Confluențe culturale (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 796 de pagini).
Mircea Muthu s-a afirmat și consacrat ca specialist al literaturilor Sud-Est Europene și ca teoretician al balcanismului literar. În spațiul geografic și spiritual românesc contemporan –, iar românii sunt cel mai numeros popor din Sud- Estul Europei –, Mircea Muthu este cel mai bun exeget activ/ contemporan al domeniului. Ajuns la vârsta modelelor, el ne oferă acum edificii menite să rămână definitive, dacă ceva poate să fie definitiv în domeniul creației spirituale. Pornește de la concepte – balcanologie, balcanitate, balcanism, balcanizare, bizantinologie, bizantinism – și ajunge la realități tratate în diacronia lor, de la Elada lui Platon și Aristotel până la Europa cu două viteze de astăzi, în cadrul căreia Sud-Estul este, ca întotdeauna, divizat.
După cum era și firesc, și explicabil, autorul a pornit spre globalitate de la particular, adică a plecat de la literatura română, de la concretul românesc spre arhetipurile balcanice și Sud-Est Europene. Fiind mereu grijuliu cu tirania termenilor, cu tocirea cuvintelor, cu alterarea sensurilor și, mai ales, cu înțelesul peiorativ care grevează asupra unor noțiuni capitale din carte, Mircea Muthu își definește mereu vorbele, le precizează cuprinsul, le explică mesajele. Cele mai vechi urme de comuniune cu un anumit spirit răsăritean, bizantin și ortodox, exprimate în românește, sunt identificate în Învățăturile lui Neagoe Basarab, elaborate, probabil, din corespondenț a tatălui aflat la Târgoviște cu fiul Teodosie aflat la Constantinopol, după obicei, pe lângă Marea Biserică, dar sub ochiul atent îndreptat de saraiul împărătesc al sultanului spre beizadelele domnilor creștini (dezlegare la care s-a ajuns în urma cercetărilor lui Dan Ioan Mureșan). Prin urmare, scrisorile de domn creștin porneau de la nord de Dunăre spre Bosfor, pe un itinerar geografico-spiritual definitoriu pentru ambientul tratat. Se fac apoi minuscule popasuri, pentru a se ajunge la Cantemir – primul român (perceput ca atare, după Nicolaus Olahus, care a avut identitate multiplă) de respirație fermă europeană –, la autorul Istoriei Ieroglifice, al Divanului, al tratatului de muzică turcească etc. Vin pe rând sau întrepătruns, lumea lui Anton Pann, cu Nicolae Filimon, Dionisie Eclisiarhul sau Ion Ghica, lumea lui Ion Luca Caragiale, a lui Panait Istrati, vin creatori precum Mihai Sadoveanu, Emanoil Bucuța, Mateiu Caragiale, Gala Galaction, Adrian Maniu, Ion Barbu, Eugen Barbu, Zaharia Stancu și mulți alții. Din când în când, sunt sintetizate anumite direcții sau permanențe literare Sud-Est Europene, se fac tipologii, se evidențiază numitori comuni, porniți dintr-o sevă comună străveche ori mai recentă. Un loc special ocupă transilvănenii, între care privilegiatul este Lucian Blaga, cu arhetipurile sale, cu lumea lui veșnică „născută la sat”, cu Meșterul Manole.
Satul și natura au statut de teme recurente, în condițiile în care spiritul histrionic este considerat pasager și superficial, iar orașele sunt, secole la rând – cu excepția Constantinopolului și a altor aglomerări antice –, niște sate mai mari, aproape imobile și lascive. G. Călinescu își plasează acțiunea romanului Enigma Otiliei prin curțile și familiile „marelui sat” ce era atunci Capitala României. Orașul de tip burg (eficient și concurențial) l-au adus în Est occidentalii – mai ales germanii –, iar localnicii din regiunea carpato-balcanică au rămas secole la rând în afara acestui fel de oraș. Fenomenul tratat este privit ca un adevărat univers revolut, dar încă viu, astfel că sunt evocate frescele istoricilor, de la Nicolae Iorga – mereu Iorga – până la Virgil Cândea și Alexandru Duțu, care au definit și ei lumi. Un anumit spirit este regăsit fără greș la Sadoveanu, cu trimiteri la romanul istoric consacrat în lume prin nume ca Robert Graves (Comitele Belizarie) și Maurice Druon (Regii blestemați), pentru ca zborul gândului să-l conducă pe autor la analogii surprinzătoare și atemporale, de la Alecu Russo și Nicolae Bălcescu până la poezia lui Gheorghe Tomozei și de la Ivo Andrici și Kazantzakis la Sabri Godo cu al său Skanderbeg, de la Rebreanu la Mircea Eliade.
Istoria revine mereu, obsedant, în discurs, și mai ales Bizanțul, imperiul cu orașul orașelor lumii, adică Roma primenită sau Noua Romă. Autorul explică mereu, revine mereu, anticipează pe calea trecerii de la Bizanț la Balcani, de la bizantinism la balcanism, de la admirație la dispreț, de la grandoare la decădere. Pe acest fond, intervine eterna dispută dintre Orient și Occident, devenită acută nu atât din 1054, cât din 1204, cu afirmarea superiorității Apusului după 1453. În ciuda acestei evoluții cu prelungiri ferme până azi, Mircea Muthu pledează pentru lumea răsăriteană, pentru modelul celor două culturi la români (Mircea Eliade), pentru înțelegerea Orientului ca resemnare și a Occidentului ca zbuciumare (N. Vladimirovici). Înțelegem mai bine din aceste rânduri de ce Orientul s-ar pierde fără elenism și de ce moștenirea dinspre Est dă conținut clasicismului greco-latin și unește până la urmă Europa. Sunt derulate episoade din confruntarea nuanțată dintre Orient și Occident și din revenirea periodică la dialog și la conciliere. Invocarea pledoariei lui Iorga despre Occidentul care s-a născut din Orient și despre Orientul care s-a născut în Occident revigorează discursul și ne convinge că cele două jumătăți ale Europei s-au întrepătruns mereu și că a fost o vreme când Orientul imperial și elitist domina și fascina Occidentul popular și barbarizat.
Numele de autori români afirmați alternează cu exemple din Gibbon, Charles Diehl, Karl Lamprecht sau Maria Todorova. Definirea conceptelor regionale sau zonale – Europa de Sud-Est, Europa de Est, Europa Centrală (zonă incertă de mici națiuni, aflată între Rusia și Germania, după opinia lui Milan Kundera) – se întrepătrunde cu analiza identităților. Se apreciază că elementele definitorii pentru orice țară europeană sunt spiritul grec, dominația romanăși creștinismul și că două dintre ele pornesc dinspre Răsărit spre Apus. Cronologia este tratată în profunzimea sa, după modelul oferit de Iorga în formula sa celebră „Bizanț după Bizanț”. Pe lângă Iorga sunt invocați și Dimitri Obolensky, cu al său „Commonweath bizantin” și Cesare Alzati cu „lumea comună fanariotă” sau Commonwealth-ul fanariot. Mircea Muthu devine adesea un istoric al civilizației, pornește de la rădăcini, de la Antichitate, se oprește mult în Evul Mediu și în Epoca Modernă timpurie, pentru a putea defini contemporaneitatea. De la Bizanțul clasic ajunge la „Bizanțul după Bizanț” și apoi la „Bizanțul fără Bizanț”, ilustrate și de ai noștri, precum cei pomeniți, începând cu Neagoe Basarab, trecând prin Ion Heliade-Rădulescu și Hasdeu și ajungând la Mircea Eliade, la P.P. Panaitescu și la Mircea Vulcănescu, cu „fața proprie” a popoarelor.
Motto-ul părții a doua a cărții (Panoramic Sud-Est European. Confluențe culturale) este emblematic pentru spiritul lumii tratate de Mircea Muthu: „În asta stă totul: a te întoarce; să tânjești, să pleci dintr-un loc și să vii din nou acolo. Fără acest loc, de care ești legat, nu l-ai iubi nici pe el nici pe vreun altul, nici n-ai avea de unde să pleci, căci n-ai fi nicăieri” (Meša Selimovici, Dervișul și moartea, 1967). Aici intervine o discuție savuroasă despre rolul geografiei în definirea identității, deși geografia autorului nu rămâne una fizică, a formelor de relief, ci ajunge să fie și geografie politică, geografie istorică, geografie mentală. Se atinge și rolul limbilor balcanice, fapt privit ca un concept complex, nu doar geografic (uniune lingvistică balcanică), ci de civilizație. Așezarea românei între aceste limbi balcanice și includerea sa în „lingvistica balcanică” rămân ciudățenii pentru publicul cult românesc, în condițiile în care româna este vorbită în proporție covârșitoare (peste 90%) în regiunea carpato-dunăreană, adică la nord de Peninsula Balcanică. Firește, ca fenomen cultural și de mentalitate, Balcanii (cu sens depreciativ) sunt duși adesea până la Viena și veștejiți mereu pentru al lor dolce far niente cultivat sine die, pentru ciorovăielile fără sens, pentru avânturile retezate prea des, pentru diversitatea prea greu de conciliat.
Spre final sunt tratate fenomene aparent disparate, dar care definesc mai bine întregul: Balcanii francofoni; însemne bizantine în spațiul românesc; Bizanțul și moștenirea sa de la Dimitrie Bolintineanu la Emil Cioran; reviste de balcanistică; amintirea Bizan- țului în Transilvania; Mihai Viteazul și Balcanii; file de jurnal; addenda et corrigenda etc. Capitolul despre Transilvania și spiritul bizantin mi-a amintit de un document latin din secolul al XVI-lea, despre o fiică de cnez, Anca Sărăcin de Sălaș, din Țara Hațegului, în zestrea căreia se găsea un obiect de preț, făcut more greco, adică după rânduiala bizantină.
Mircea Muthu ajunge, ca orice autor pasionat și onest, să-și iubească tema, s-o apere de prejudecăți și de desconsiderare, s-o trateze chiar cu alint pe ici pe colo, presărând, pe lângă amără- ciune și regrete, multă înțelegere, mult optimism și chiar speranță în zodii mai bune. Autorul nostru este încă un savant humboldtian, tenace și plin de acribie, o rara avis printre „savanții frugali”, adică „ușori” și superficiali de astăzi. Se revoltă din când în când contra sensului peiorativ dat Balcanilor și balcanismului de către occidentali, denunță clișeele disprețuitoare, încercând să stabilizeze măcar la nivelul literaturii și al culturii echilibrul instabil al Sud-Estului.
Cartea de față a lui Mircea Muthu – îmbrăcată în haină grafică frumoasă mulțumită profesionalismului esteților de la Editura Școala Ardeleană – nu este numai de critică, istorie și teorie literară, ci și o carte de viață, de experiențe spirituale, de lecturi explicate pe înțelesurile lor cele adânci, de univers geografic spiritualizat, de pământ pietros umanizat. Este o carte despre Bizanțși despre Balcani, dar mai ales una despre Carpați și despre români. Aceștia – dincolo de balcanisme și miticisme – sunt înnobilați cu toate calitățile și defectele lor de protagoniști literari. Soarta românilor nu pare să fie aceea de seacă linie de demarcație între Orient și Occident, ci de lume de interferență plină de miez. Cartea justifică această menire românească aparent hibridă: prin origine, limbă, forma de creștinare, prin toată apartenența noastră la latinitate descindem din Occident, prin biserica bizantină, limba slavonă ca limbă a cultului, a culturii și a administrației (cancelariilor) până în secolul al XVI-lea, prin alfabetul chirilic folosit până în secolul al XIX-lea, prin forma mentis ne ținem de Orient. „Proiectul de țară”, începând cu secolul al XVIII-lea, a fost disputat între moderniști (pro-occidentali) și autohtoniști (protocroniști). Autorul nostru îi conciliază pe toți, le conferă drept de existență în Cetate, iar pe noi ne ispitește cu miresme orientale și ne răsfață, „ploconindu-se răsăritean și moale” (Ion Barbu), ca să ne putem înțelege mai bine vocația venită, totuși, dinspre Roma dintâi. Mircea Muthu rămâne ardeleanul, chiar emulul Școlii Ardelene, obsedate de latinitate, menit să ne arate fața noastră balcanică sau Sud-Est Europeană.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara