A apărut recent cel de-al doilea volum din seria Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, intitulat Mircea Eliade.

Prezentarea, selecţia şi îngrijirea textelor se datorează D-nei Dora Mezdrea, cercetătoare la Muzeul Literaturii Române.

Zadarnic vom căuta numele autoarei în dicţionare, enciclopedii şi istorii literare, cu toate că Domnia sa ne-a oferit în ultimul deceniu impresionante opere: o Bibliografie şi patru monumentale volume din Biografia lui Nae Ionescu. A editat de asemeni şi scrieri ale lui Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă. Pentru toate acestea a fost necesară o extraordinară muncă de despuiere a arhivelor din Bucureşti şi provincie, consultarea a sute de periodice interbelice, a zeci de lucrări memorialistice.

îngrijitoarea volumului de faşă citeşte cu atenţie, selectează şi comentează textele, face unele precizări, menţionând că Securitatea a preluat şi dosarele Siguranţei interbelice.

Distinge "tratamentul" deosebit cu care e privit "personajul" în diferite perioade: legionar periculos şi... Savant de renume mondial.

Părerea ofiţerului care înregistrează depoziţia diferă - de cele mai multe ori - de cea a "sursei".

Cuvântul înainte identifică pe unii informatori, sugerându-ne "cheia" altor descoperiri.

Interesantă e lămurirea cuvintelor cifrate, care încearcă să-i încurce pe neiniţiaţi.

Mircea Eliade e numit în unele documente "Neamţul", în altele "Mareş".

emigraţia = Vâlcea, Năsăud, Milcov, combinat.

Bucureşti = Făgăraş

Chicago = Voila

Amsterdam = Hârlău

România = Ceahlău

Paris = Panciu

Editoarea ne descifrează acest talmeş-balmeş.

Meritul central al Dorei Mezdrea e că semnalează inadvertenţele, datele greşite şi atribuirile false din diferite documente. Sunt subliniate câteva aberaţii din unele texte.

Voi adăuga unele observaţii critice, menţionând în acelaşi timp importanţa documentară şi elementele inedite.

Dar mai întâi aş vrea să mă opresc asupra unor elogii ce se păstrează câteva decenii în arhiva Securităţii.

Desprind câteva frânturi din Nota convorbirii avute de locotenent-colonelul Nicolae Popescu cu Mariana Şora, la 27 martie 1972 (pp. 102-105). încă din primele fraze, fosta studentă a lui Eliade îşi exprimă în mod deschis părerile:

"L-am admirat şi atunci şi îl admir şi acum pentru sclipitoarea lui inteligenţă creatoare, pentru spiritul său de o mobilitate impresionantă, pentru manifestările sale multiple, variate"...

Romancierul, eseistul, savantul - o fascinează deopotrivă. Unele fraze par aluzii la procedeele folosite de Securitate:

"Scrierile lui Mircea Eliade despre cărţi şi idei, eseurile sale literare reflectă aceeaşi trăire directă şi febrilă, un fel de declaraţii depoziţii, la justiţie, în faţa tribunalului şi a istoriei, unde trebuie să spui adevărul, sau unde se află adevărul şi unde trebuie declarat, fără ascunzişuri şi ipocrizie.

în domeniul eseisticii, Mircea Eliade îndeplineşte două funcţiuni culturale: informează şi formează publicul, îl educă intelectualiceşte... E un mare profesor, de talia lui Tudor Vianu, G. Călinescu...

Mircea Eliade a lărgit imens orizontul cultural românesc. A devenit un reputat erudit şi om de ştiinţă care e citit de cercetătorii culturii. E un dascăl cel ce se ocupă de filozofia culturii. E un dascăl celebru, întocmai ca reprezentanţii Şcolii Ardelene, sau ca Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga. A fost un om generos, Mircea Eliade a fost şi este un deschizător de drumuri pentru istorici, pentru studiul antropogeografiei, preistoriei, protoistoriei, folclorului - mai ales unde s-au manifestat şi creat fenomenul original şdesigur: originar, M. H.ţ s-au transmis simboluri de viaţă, tradiţie"...

în următoarele două pagini, spre stupefacţia locotenent-colonelului, care în febra transcrierii mai "pocea" câte un cuvânt, urmează elogii asemănătoare.

Şi succinta "informare" a muzicologului Şerban Nichifor, plină de demnitate, îşi exprimă admiraţia faţă de marele învăţat.

"Duminică 5 octombrie 1982 l-am întâlnit la New York pe marele scriitor şi istoric român Mircea Eliade, în legătură cu opera mea Domnişoara Christina, scrisă după un libret extras din nuvela sa omonimă.

Onorat de a fi primit de acest geniu al culturii române şi universale, elogiat atât în Europa cât şi în S.U.A., unde scrierile sale figurează în toate librăriile şi marile biblioteci - mi-am exprimat neţărmurita admiraţie faţă de creaţia sa literară şi ştiinţifică, atât de apreciată şi în ţara sa natală, unde i-am spus că este foarte iubit...

I-am remarcat extraordinara profunzime a gândirii şi am simţit tot timpul suflul aceluiaşi mare patriot român care este Mircea Eliade." şpp. 222-223ţ

De asemenea, nota nesemnată din 1984 (al cărei "autor" nu l-am putut identifica (pp. 230-231), telegramele unui diplomat (Mircea Maliţa - pp. 224-226) ale unui editor din 1981 şSandu - alias Alexandru Căprariuţ pp. 201-208 - sunt obiective, respectuoase, fără nici o umbră de denigrare, desconsiderare, suspiciune sau insinuare.

Cel mai important document al culegerii este declaraţia lui Mircea Eliade din 28 octombrie 1938, prin care se angaja că "se va abţine de la orice activitate politică, oricare ar fi ea şi de a nu întreprinde nici o acţiune de agitaţie interzisă de lege."

Studiind originalul şcu încuviinţarea D-nei Dora Mezdreaţ, m-am convins că manuscrisul îi aparţine indubitabil lui Eliade. Caracteristicile grafiei scriitorului sunt uşor de identificat. Deşi unii autori de monografii au cercetat - după cum mărturisesc - arhivele Siguranţei şi Securităţii - acest text e tipărit pentru prima oară abia acum.

Alte documente se referă la "stricta suparveghere" a lui Eliade în timp ce se afla la Sanatoriul din Moroieni, precum şi la reîntoarcerea acasă şconform rezoluţiei lui Armand Călinescuţ.

Scrisorile Ninei către oficialităţi ne informează despre percheziţii şi despre regimul de lagăr al soţului ei. Aflăm şi titlurile cărţilor pe care i le-a dus la Miercurea Ciuc: Getica lui Pârvan, Divina Comedie a lui Dante şi Poeziile lui Petrarca.

Autenticitatea câtorva epistole nu poate fi pusă la îndoială. Fotocopia unora dintre ele se află în arhiva mea.

Documentul 60 (pp. 132-135) este reproducerea scrisorii lui Eliade adresată lui Anton (= Aurel Martin, directorul Editurii Minerva) la 2 aprilie 1976. Am publicat această amplă scrisoare - cu planul ediţiei din Opera omnia în cel de-al doilea volum de Corespondenţă - Europa, Asia, America. Editura Humanitas, 2004, pp. 228-231.

Identică e şi misiva din 28 aprilie 1977 (pp. 142-43) cu xeroxul inclus de mine în primul volum Europa, Asia, America, 1999, p. 133.

într-o notă de subsol, ofeream amănunte intruvabile în arhiva Securităţii:

"Scrisoarea de faţă este un răspuns la o scrisoare datată martie 1977, semnată de prof. dr. Theodor Burghele [1905-1977], preşedintele Academiei Republicii Socialiste România, prin care Mircea Eliade era invitat să facă o vizită în ţară:

"în măsura în care veţi fi de acord, veţi avea posibilitatea unor întâlniri cu oameni de ştiinţă şi cultură, veţi vizita locuri pitoreşti ale patriei, monumentele ei istorice şi veţi putea lua cunoştinţă direct, de înfăptuirile ultimelor trei decenii.

Ne-ar bucura ca, în cazul acceptării invitaţiei, să acceptaţi vizita în ţară la începutul lunii mai 1977, având astfel posibilitatea de a participa la sărbătorirea centenarului Independenţei României. Vă rugăm să ne comunicaţi din timp data sosirii şi programul pe care doriţi să-l aveţi în timpul vizitei în ţară."

Unii informatori ai Securităţii, în declaraţiile lor, nu se sfiesc să-şi exprime părerile personale despre cei ce se aflau în preajma scriitorului.

Deosebit de elocventă e nota "strict secretă" în care e prezentată secretara lui Eliade, Adriana Berger. Vizitatorul anonim al savantului din iarna anului 1984 sesizează rolul nefast al acestei persoane şi lipsa ei de caracter. Iată ce înregistrează ofiţerul din ceea ce i se relatează:

Aceasta a căutat "sursa" cu insistenţă incredibilă, s-a oferit să-i bată la maşină, adică să-i redactilografieze conferinţa ce urma s-o susţină. întâlnind-o apoi în trei rânduri pentru dactilografierea textului şi a-l corija, Adriana Berger s-a dovedit extrem de curioasă, punând o sumedenie de întrebări despre "sursă", despre relaţiile cu Eliade, despre alte proiecte pe care le are la Paris.

Cercetându-i-se teza de doctorat de către sursă, s-a constatat că "tipa e de o rară mediocritate şi o atât de mare subcultură", încât a cuprins-o mirarea că un savant ca Mircea Eliade suportă să fie ajutat de un om care nu pricepe nici a mia parte din ce face stăpânul lui, ca să zic aşa" [p. 234].

Fantastic spirit de observaţie şi sinistră premoniţie a evoluţiei năstruşnicei secretare. Citim în memorialistica lui Eliade: "Mă doboară seria de ghinioane (nenorocul pe care mi l-a adus Adriana). Pentru a nu ştiu câta oară, îmi răscoleşte şi "reorganizează" biblioteca, dosarele, notele. îmi va trebui cel puţin o săptămână ca să mă orientez în noua "organizare" a bibliotecii". [Jurnal, vol. II, Ed. Humanitas, 2004, p. 465].

Am discutat într-un articol de-acum un deceniu, despre ditirambii şi linguşelile, bombasticismul şi servilismul tezei ei de doctorat.

După moartea Profesorului, fosta lui discipolă devine înverşunată adversară, acuzându-l de fascism şi antisemitism.

Profesorul american de origine scoţiană Bryan Rennie, în cartea sa Reconsiderându-l pe Eliade (1996) demontează toate calomniile Adrianei Berger. El descoperă însă şi un lucru mai grav: că predecesoarea sa a inventat unele documente, spre a-l inculpa pe Eliade.

De cealaltă parte a baricadei, în arhiva Securităţii se păstrează depoziţiile a două categorii de "turnători":

1) Aşa-zişii prieteni ai lui Eliade, în ale căror declaraţii susţin că acesta le-ar fi mărturisit că apreciază comunismul.

Un oarecare N. Vasilescu scria în septembrie 1967: "Am avut discuţii cu Mircea Eliade cu privire la politica ţării noastre, pe care o stimează mult. El a afirmat că toate deciziile luate de tov. Nicolae Ceauşescu în politica externă a ţării i se par logice şi au multă eficacitate în dezvoltarea ţării şi creşterea prestigiului ei internaţional" [p. 78].

2) Alţii şmajoritatea securiştiţ aruncă invective şi acuze cumplite, fără dovezi. Agentura I denunţa la 29 noiembrie 1945 (p. 47):

"Legionarul Mircea Eliade, doctrinar al mişcării, fost până acum câteva zile ataşat cultural al României la Lisabona, a fost exclus din mişcarea legionară, pentru că, în urma stăruinţelor lui Carol Davila a fugit în America de Nord.

Cercurile legionare declară că numitul urma să sosească la Berlin, la sfârşitul lunii noiembrie a.c., însă în ultimul moment a schimbat ruta."

Din corespondenţă, Jurnalul tipărit şi cel inedit putem constata cu uşurinţă fantezia acestei note.

Peste nouă ani apar alte învinuiri pur şi simplu absurde: 3 decembrie 1954: "în trecut a fost colaborator al Gestapoului şi al serviciului de spionaj englez, iar în prezent are legături strânse cu cele mai reacţionare cercuri din Apus. Este un duşman înrăit al lagărului păcii şi al regimului din R.P.R. Acest lucru îl manifestă în modul cel mai violent, ori de câte ori are ocazia." [p. 70]

în Memoriile mandarinului valah Petre Pandrea relatează că - în acelaşi an 1954 - au fost aduse acuze asemănătoare cumnatului său, Lucreţiu Pătrăşcanu.

în cazul lui Eliade - slavă Domnului! - nu au fost fabricate şi "dovezi" în laboratoarele Instituţiei. Ar fi fost necesare astăzi expertize grafologice.

Lipsa celei mai elementare culturi generale şi agramatismul unor funcţionari iese la iveală în numeroase pagini. Exemplificăm:

într-o Fişă personală datată 2 noiembrie 1973 se discută capitolul Dacii şi lupii din cartea De la Zalmoxis la Gengis-Han. Scribul, nu numai că inventează - un cuvânt inexistent (lompi), dar şi oferă o... explicaţie acestei bazaconii: "Dacii şi lompii în care şautorulţ face o comparaţie între daci şi o veche populaţie indiană lompii" [p. 115].

Inspectorul Regiunii de Poliţie din Ploieşti raportează Directorului general despre o conferinţă ţinută de eroul nostru la Focşani, la 6 aprilie 1936.

Referindu-se la nuvela lui Hasdeu Duduca Mamuca, vigilentul ofiţer o numeşte... Tătuca şi Mămuca (p. 21). Rizibil!

Datele eronate din biografia lui Eliade mişună peste tot:

"în preajma primului război mondial pleacă pe cont propriu în India" [p. 52].

în 1917 nu avea decât 10 ani! [M. H.]

Şi-a dat doctoratul în filozofie orientală şi filologie sanskrită la Univesitatea din Calcutta şi Beuares" [p. 71].

Inexact! A obţinut doctoratul în filozofie cu teza despre Yoga la Universitatea din Bucureşti, în iunie 1933 [M. H.]

încadrarea în mişcarea legionară în 1935 de care e vorba de câteva ori [pp. 43, 58, 114 etc.] nu apare în nici un document.

"Editează volumul cu articolele lui Nae Ionescu din 1929 până în 1933" [pp. 43, 50].

în realitate, volumul Roza vânturilor editat de Eliade cuprinde textele lui Nae Ionescu grupate în patru secţiuni:

Cronica ortodoxă - 1926-1937

Politica externă - 1926-1933

Cultura politică - 1928-1933

Foiletoane - 1926-1933. [M. H.]

"A început să lucreze la un roman legionar intitulat Lagărul morţii, în care descrie viaţa legionarilor din lagăre şi închisori" şp. 38, 25.XI.^38ţ

Nici un articol din presa vremii şi nici o monografie nu menţionează această ştire. [M. H.]

"în cursul anului 1941 a fost numit ataşat cultural la Legaţia culturală de la Londra." [p. 114, 136].

în realitate, la Londra a plecat la 10 aprilie 1940, [M. H.]

"în timpul regimului legionar a făcut parte din cuibul Ceahlăul, Familia, Axa, Grupul VII, Corpul Răzleţii" şp. 50ţ.

Menţionez că în această perioadă se afla în Anglia. Până azi nici un cercetător nu a publicat vreun document care să ateste participarea lui Eliade la un cuib legionar. [M. H.]

"în cursul dictaturii antonesciene a fost ataşat de presă la Madrid, în gradul de consilier cultural." şp. 58ţ

Fals! [M. H.].

"Cu ajutorul lui Viorel Trifa, unul din foştii conducători ai Gărzii de Fier, Mircea Eliade a obţinut catedra de Istoria religiilor la Universitatea din Chicago." şp. 72ţ

Toate documentele existente se referă doar la "intervenţia" lui Joachim Wach." [M. H.]

"Propus pentru Premiul Nobel în 1973 şp. 161ţ.

Prima propunere pentru Premiul Nobel este datată 10 februarie 1980." [M. H.]

"Fost profesor la Universitatea Harvard din Boston" şp. 139ţ.

Nu! [M. H.]

"Noaptea de Sânziene nu a fost tradusă şi la noi în 1972." şp. 100ţ

Pentru prima oară am publicat-o în 1991, în Biblioteca pentru toţi. [M. H.]

Numele corect al romanului e la singular: Noaptea de Sânziene. Nopţi de Sânziene şpp. 71, 97, 100ţ e titlul cărţii lui Sadoveanu.

în documentele Securităţii apare notat greşit forma Zamolxis (pp. 115, 150, 165, 200, 220, 227).

Eliade foloseşte forma Zalmoxis. Revista a apărut în trei faximile (nu în patru, cum ni se spune la p. 150).

Titlul corect al cărţii e Istoria credinţelor şi ideilor religioase şi nu Istoria miturilor şi credinţelor religioase (p. 192).

Volumul omagial Mit şi simbol (în onoarea lui Eliade) a apărut în 1969, nu în 1967 (p. 150).

Cartea mea Mircea Eliade - contribuţii bio-bibliografice, apărută în februarie 1980 este menţionată (pp. 200, 207) fără indicarea autorului.

Numele meu apare într-o Notă de sinteză "strict secretă" şdocumentul 113, p. 228ţ privind Corespondenţa în perioada 1979-1984:

"în perioada menţionată "Mareş" [= Eliade] a corespondat mai mult cu Mircea Handoca, scriitor din Bucureşti, str. Latină, nr. 9, sectorul 2 care îl ţine la curent cu noutăţi literare, filozofice din R. S. România, dar mai ales cu privire la lucrările lui Mircea Eliade apărute, traduse ori tratate în ţară.

Din întreaga corespondenţă nu au rezultat aspecte de natură politică, polemică etc., ci numai problema de specialitate literară şi filozofică".

Nota este de o corectitudine exemplară, cu o mică eroare nesemnificativă privitoare la domiciliul meu: 9 în loc de 4. Nu înţeleg de ce, pentru că pe plicurile celor 64 de scrisori adresate mie, Mircea Eliade scria totdeauna citeţ adresa.