Numărul curent: 32

Istoria critica a literaturii române:
Mircea Eliade 13 martie 1907 - 22 aprilie 1986 de Nicolae Manolescu

Mircea Eliade s-a dovedit de foarte tînăr un publicist prolific, repede acceptat ca lider al generaţiei lui intelectuale, a cărei dată de naştere a fost de altfel legată de 1927, anul apariţiei în Cuvîntul a Itinerariului spiritual. "Pentru cine înţelege, scria Eliade fără a cruţa superlativele, noi sîntem generaţia cea mai binecuvîntată, cea mai făgăduitoare din cîte s-au ridicat pînă acum în ţară". Şi preciza: "în noi izbîndeşte Spiritul". Modelele erau acei cîţiva mari oameni, care, ca Vico, Montesquieu, Gobineau, Marx, Chamberlain sau Spengler, au văzut în spatele realităţilor concepte precum rasă ori clasă. Eliade le admiră patima cu metodă şi devotamentul cu sistemă, altfel spus, "romantismul ştiinţific". O trăsătură a generaţiei, Eliade vede în aceea că-şi asumă viaţa. Cultură înseamnă tocmai această experienţă pe cont propriu iar baza ei este mai curînd religioasă decît etnică. O cultură se defineşte prin empatie, nu prin critică. Eliade consideră că, în cultură, critica înseamnă moarte. Luther a ucis catolicismul romano-apostolic. în plus, dacă religia este un nisus formativus, îi mai trebuie unei culturi şi o dogmă. Cultura română a dus lipsă de ambele sub influenţa franceză, secolul XIX românesc a fost unul laic iar umanismul latinist, în loc să fie o didactică entuziastă, a rămas o filologie torturantă. în fine, misticismul ar fi o componentă esenţială a spiritului noii generaţii. Religiosul nu se rezumă la ortodoxie, în concepţia Itinerariului şi lasă politicul deoparte. Scopul tinerilor este de a deveni ortodocşi, crede totuşi Eliade, dar nu dintr-odată şi mai ales nu fără căutare. Cît priveşte destinul politic, Eliade va susţine totdeauna că generaţia lui n-a avut unul. în bună parte, aceste emfatice şi uneori confuze consideraţii îşi află originea în Papini, căruia Eliade îi scria în acelaşi an cît se poate de măgulitor: "Multe dintre caracteristicile mele spirituale semănă cu ceea ce se numeşte în mod comun Giovanni Papini". Filosoful italian va juca în ideologia tînărului publicist român rolul pe care-l va juca André Gide în romanele lui din anii '30 ai secolului. G. Călinescu, foarte aspru cu Eliade, a vorbit de "servilism" în privinţa gidismului. Eliade şi-a asumat mai ales papinismul. Tezele Itinerariului au trezit entuziasmul celei mai mari părţi a generaţiei '27. Doar E. Ionescu, prietenul de peste cîteva decenii al savantului istoric al religiilor, i-a fost un adversar necruţător. Dintre "bătrîni", uneori cu numai cîţiva ani mai în vîrstă, Ş. Cioculescu (născut, el, în 1902) este autorul analizei celei mai exacte, pînă azi, a Itinerariului. într-un prim text, oarecum binevoitor, Ş. Cioculescu rezumă impecabil seria articolelor apărute sub acest titlu, găsindu-i meritul principal de a fi întîia încercare de acest fel de la noi şi, încă, una foarte sinceră. Obiecţia este confiscarea Spiritului de către biserică şi, în perspectivă, de către ortodoxie. Acestei gîndiri "teribil de normative", Ş. Cioculescu îi mai reproşează infestarea spiritualului de către vitalism şi juisenţă. Avînd în vedere evoluţia intelectuală şi morală a lui Eliade, reproşul denotă o intuiţie foarte ascuţită. Al doilea text al lui Ş. Cioculescu este o replică la replică. Eliade era prea necopt ca să ştie să asculte. Respingerea este de această dată netă: "Ortodoxia dogmatică, aşa de divers savantă, de la Cuvîntul, Curentul şi Gîndirea, e lovită de nulitate. [...] Izvoarele erudiţiei sale, prin originea disparată, îi dau caracterul unui mozaic, în contradicţie principală cu etnicul sau naţionalul pe care pretinde a-l reprezenta eminent. Toate filosofiile şi ereziile momentului, asiatico-europeice, sînt chemate aici la soluţionarea problemelor localnice, care cer însă contactul opincii cu bătătura românească". întrebarea din încheiere, care reia contradicţia dintre spiritual şi vital este mai mult decît ironică: "Ce bine poate aştepta biata ortodoxie indigenă de la impenitentul romantism şi exasperatul individualism al dlui Mircea Eliade, a cărui idealitate maschează poate numai o dureroasă refulare de instincte, investite în spasme de mistică?"
Celelalte articole ale lui Eliade din aceiaşi ani nu mai stîrnesc atîtea patimi ca Itinerariul. Ele sînt totuşi interesante pentru istoricul literar. Semne ale viitoarelor preocupări ale lui Eliade există în mai toate aceste texte de primă tinereţe. Recenzînd conştiincios cărţi străine, Eliade se arată captivat de Orient, de mistică, de ezoterism, citindu-i deja pe Buonaiuti şi Pettazzoni, pe Rudolf Steiner şi pe Rudolf Otto. Un aspect nerelevat al acestui interes, deloc obişnuit în epocă, la noi, este că vine în contradicţie cu opiniile lui Eliade despre unicitatea ortodoxiei. Inspirate îndeosebi de Nae Ionescu, aceste opinii vor fi abandonate de istoricul american al religiilor care nu va urma calea indicată de Itinerariu şi anume în cuvintele aceluiaşi Cioculescu, "identitatea decretată şi postulată arbitrar între ortodoxie şi spiritualitate". Tolerant cu toate religiile, Eliade cel de peste cîteva decenii nu va mai face din ortodoxie cheia de boltă a dogmatismului său juvenil. în schimb, imediat după jumătatea deceniului al patrulea, se va produce "confuzia dintre religios şi politic", pe care Itinerariul o evita iar autorul lui o va respinge constant mai tîrziu, despre care vorbeşte Florin }urcanu în remarcabila lui carte M. Eliade. Prizonierul istoriei din 2003. Primul simptom al confuziei este înmulţirea articolelor despre "românism". Eliade însuşi se consideră un naţionalist, dar nu e dispus să amestece politicul în preocupările sale. Scria totuşi în 1935: "Singurul lucru important e că Europa crapă [...] Sper că România nu aparţine acestui continent care a descoperit ştiinţele profane, filosofia şi egalitatea socială". Idei de felul acestora pluteau în aerul pe care îl respira tînăra generaţie. Cam tot atunci, Cioran făcea apologia spiritului mesianic al lui Hitler, evoca plin de admiraţie "noaptea cuţitelor lungi" şi declara rituos: "Mă simt foarte bine la Berlin şi sînt chiar entuziasmat de ordinea politică de aici". Nae Ionescu se întorcea din Germania cu aceleaşi simpatii politice. într-un studiu destul de superficial, scris în franceză şi rămas inedit pînă la traducerea românească din 2004 (Mircea Eliade, Polirom), Ioan Petru Culianu consideră prima jumătate a deceniului patru "perioada amniotică", în care Eliade nu s-ar fi desprins de ideile lui Nae Ionescu. Abia în partea a doua a deceniului s-ar fi produs "căderea" lui în fascism. Lucrurile nu pot fi separate atît de simplu. Influenţa lui Nae Ionescu este chiar mai pronunţată în faza entuziasmului pentru Garda de Fier arătat de Eliade spre sfîrşitul deceniului, cînd a şi devenit membru, după cum a descoperit Florin }urcanu în arhivele fostei Siguranţe. Şi, apoi, rămîne loc de discuţie în privinţa "fascismului" lui Eliade. E destul de greu de explicat nu atît discreţia lui Eliade însuşi asupra opţiunilor sale politice din tinereţe ("uitarea fascismului", cum o numeşte tendenţios şi incorect Alexandre Laigniel-Lavastine în cartea ei din 2002), cît faptul că nişte lucruri bine cunoscute în epocă, reamintite de cîteva ori ulterior, şi nu doar în ţară, de către pseudo-filosofi ca P. Apostol ori, de convertiţi la demagogia comunistă ca Nichifor Crainic, dar şi în exil de căre Pamfil Şeicaru, n-au provocat nici o reacţie a lumii academice americane sau europene. Cea dintîi reacţie se produce în revista Toladot din Israel abia în 1969, cu ocazia apariţiei într-un volum omagial a unui text al lui Gershon Scholem, un reputat istoric al iudaismului. Cineva,un evreu originar din România, istoric el însuşi, lucrînd la Jad Vashem, regreta prezenţa lui Scholem "în corul celor care-i aduc elogii lui M. Eliade, care a făcut parte din Garda de Fier, organizaţie extremistă antisemită". Informaţiile proveneau din Jurnalul lui M. Sebastian, neştiut publicului decît treizeci de ani mai tîrziu, aflat pe atunci în păstrarea unui frate al autorului care trăia în Israel şi comunicate probabil de către acesta istoricului de la Jad Vashem. Alarmat, Scholem îi solicită explicaţii lui Eliade. "Te consider un om sincer şi drept, pe care îl privesc cu mult respect, de aceea mi se pare normal să-ţi cer să-mi spui adevărul", îi scrie el colegului de la Chicago. Din păcate, Eliade nu se ridică la înălţimea respectului declarat de Scholem. Răspunsul nu este nici sincer, nici drept. Subapreciind, s-ar zice, dezvăluirile lui Sebastian, care-i fusese totuşi foarte apropiat în anii '30, Eliade neagă realitatea în mai multe privinţe. Denunţul din Toladot conţinea două acuzaţii majore: faptul că Eliade făcuse parte din Garda de Fier şi că publicase articole cu conţinut antisemit. Apartenenţa la Gardă, Eliade n-a recunoscut-o niciodată, ea a fost socotită neprobată chiar de către cei mai temeinici cercetători ai operei sale, Mircea Handoca, acela care i-a publicat după 1989 absolut toate articolele, inclusiv corespondenţa privată, ori Z. Ornea, cel mai avizat comentator al cazului şi al fenomenului (Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, 1999). Din Jurnalul lui Sebastian, apartenenţa nu rezulta cu claritate. E posibil ca autorul să nu fi fost la curent cu ea, mai ales că raporturile lor, în 1937, cînd Eliade a devenit membru al Gărzii, odată cu Nina, prima lui soţie, se răciseră considerabil. în ce priveşte atitudinea lui Eliade cu privire la legionarism, Jurnalul este cît se poate de elocvent, aşa că Scholem, care nu citise articolele din tinereţe ale colegului său de peste Ocean, şi-ar fi putut da seama uşor de natura ei. "Lungă discuţie politică cu Mircea, la el acasă [...] A fost liric, nebulos, plin de exclamaţii, interjecţii, apostrofe. Din toate astea nu aleg decît declaraţia lui - în sfîrşit leală - că iubeşte Garda, speră în ea şi aşteaptă victoria ei", nota Sebastian la 2 martie 1937. Adăugînd imediat: "Nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar există naivităţi aşa de catastrofale!" Echivocul mărturisirilor lui Eliade, mai ales după 1969, se va păstra pînă la sfîrşit. în Jurnalul portughez, nepublicat pînă de curînd, Eliade recunoaşte la un moment dat, într-un mod indirect, că a fost legionar ("deşi legionar", spune el, a suspendat orice "judecată politică" asupra regimului antonescian care-i lichidase prietenii politici, atunci cînd România a intrat în războiul cu sovieticii) şi face mai multe observaţii cu privire la destinul "singurei mişcări politice româneşti care lua în serios creştinismul şi biserica". Sublinierea îi aparţine. Reprimarea ei de către Antonescu ar fi fost rezultatul unei "curse" în care legionarii "au căzut ca nişte naivi". în Memorii, redactate în cea mai mare parte în anii '80, Eliade explică arestarea lui din 1938 prin raporturile cu Nae Ionescu (omul la care ţinuseră toţi, Sebastian inclusiv, cum îi scrisese lui Scholem), negîndu-şi din nou gardismul, dar nu şi încrederea pe care i-o acordase. Cînd înfăţişează lagărul de la Miercurea Ciuc, credinţa şi devoţiunea legionarilor care ar fi avut "vocaţia de sectă mistică", îi smulg cîteva rînduri pline de căldură: "în continuu - zi şi noapte, un deţinut se ruga sau citea Biblia timp de o oră şi nu se întrerupea decît cînd cel care trebuia să-l înlocuiască intra în odae. Orele cele mai grele de veghe şi rugăciune erau, fireşte, între trei şi cinci dimineaţa - şi mulţi cereau să fie înscrişi pe listă la acele ore. Rareori în istoria creştinismului modern au fost răsplătite cu mai mult sînge posturile, rugăciunile şi credinţa oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu". Ar fi putut să fie eliberat, dacă semna o declaraţie de desolidarizare de Gardă: n-a semnat-o, susţine el, fiindcă ar fi implicat o recunoaştere a militantismului lui în cadrul unei organizaţii din care nu făcuse parte. Aici nu mai este discreţie, ci minciună. Articolele din publicaţiile de extremă-dreaptă sau legionare n-au cum fi făcute uitate. Admiraţia faţă de Codreanu sau faţă de alte căpetenii ale Gărzii este evidentă. Ea nu va fi ascunsă nici în Memorii. Ceea ce însă Eliade preţuieşte la Codreanu ori la ceilalţi este spiritul lor profund religios şi vocaţia jertfei. Moţa ar fi înţeles printre primii că "misiunea generaţiei tinere este să împace România cu Dumnezeu". Ideile nu erau exprimate în 1937-1938 pentru prima oară. Zece ani mai devreme, în Itinerariu, Eliade gîndea la fel şi fără legătură cu legionarismul politic, pe atunci inexistent.

Cel care intră în Legiune îmbracă pentru totdeauna cămaşa morţii", scrie el acum în revista Iconar, elogiind jurămîntul legionar ca pe o probă de "viziune ascetică" a unor "călugări" convinşi că sacrificiul lor va da naştere unui "om nou". "Destinul României cu acest om nou începe", scrie Eliade în ziarul Bunavestire. Aceleaşi opinii se află în răspunsul la o anchetă din acelaşi oficios legionar, intitulat De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, despre care Eliade îi va spune lui Mac Linscott Rickert, biograful său american, că nu-i aparţine. De aici pînă la a susţine că "antisemiţii (nemţi) s-au mulţumit să aplice legi riguroase împotriva evreilor, fără să se dedea la acte de sălbăticie", nu mai era decît un pas. Actele de sălbăticie comise de oamenii lui Sima în toamna lui '40 vor fi, ce e drept, judecate de Eliade din Memorii, tocmai ca o abatere a Mişcării de la idealurile ei pacifice şi nepolitice. în ce le priveşte pe acestea, se poate observa că Eliade îi atribuie lui Codreanu şi companionilor lui propria concepţie despre o lume nouă şi un om nou clădiţi pe spiritualitatea creştină. în 1942 cînd scrie la Lisabona cartea despre Salazar, Eliade pleacă de la întrebarea dacă "este posibilă o revoluţie spirituală". Dictatorul portughez, atît de atipic încît a atras simpatia lui Valéry şi a altor democraţi, ar fi izbutit să dea o "formă creştină totalitarismului, în care statul nu confiscă viaţa celor care-l alcătuiesc şi persoana umană păstrează toate drepturile sale fireşti". în fine: "Statul lui Salazar, stat creştin şi totalitar, se întemeiază, înainte de toate, pe dragoste." Cele cîteva articole mai mult propagandistice scrise în Portugalia la începutul anilor'40 reiau de altfel tema jertfei şi morţii necesare. De pildă acela despre legenda Meşterului Manole, despre care Eliade scrisese cîteva Comentarii şi înainte.
Se poate vedea că fascismul lui Eliade este în bună măsură proiecţia viziunii lui spiritualiste şi religioase asupra codrenismului şi salazarismului. Din Jurnalul portughez se mai desprinde o idee şi anume că pariul lui Eliade pe Germania hitleristă era şi rezultatul spaimei lui de comunismul slav. Critica severă a politicii britanice se explică prin alianţa cu sovieticii. Eliade va vedea mai tîrziu în ideile Itinerariului un fel de aprehensiune legată de viitorul scurt al generaţiei '27, un fel de apel de urgenţă, din temerea pe atunci neclară că le va fi dat "huliganilor" să fie zdrobiţi de un rău mai mare decît toate cele cunoscute în istoria de pînă la ei. Acest rău va fi identificat în Memorii în demonismul de tip sovietic. Trebuie lămurit şi alt aspect al ideologiei din tinereţe a lui Eliade şi anume antisemitismul. A doua acuză adusă în Toladot, aceasta era. Tema va reveni la Norman Manea (1991), Leon Volovici (1993) şi Daniel Dubuisson (1993) şi va fi dezvoltată, fără niciun alt scrupul decît acela al succesului de librărie, de către Alexandre Laigniel-Lavastine. Comun la toţi aceştia este faptul că fascismul ar implica automat antisemi­tismul. Un examen istoric mai atent ar fi arătat că nici Codreanu, nici Garda nu erau purtătorii exclusivi de cuvînt ai antisemi­tismului din interbelicul românesc. Existau A. C. Cuza şi agitatorii lui aflaţi la originea mişcărilor antievreieşti de la Iaşi, imediat după primul război. Măsuri contra evreilor au fost luate de Carol al II-lea şi apoi de Antonescu, oarecum împinşi de la spate de valul german iar la pogromul de la Iaşi, un rol important l-a avut armata. Citite fără parti-pris, articolele incriminate ale lui Eliade nu sînt probe suficiente în a adăuga spiritualismului său religios şi o faţetă net antisemită de esenţă rasistă. E vorba în principal de două texte: Piloţii orbi şi comentariul pe marginea romanului lui M. Sebastian De două mii de ani, prefaţat de Nae Ionescu. Piloţii orbi reia oroarea lui Nae Ionescu şi Codreanu faţă de clasa politică diriguitoare din România interbelică. Problema este orbirea piloţilor de pe nava amiral. Eliade judecă în termeni duri ceea ce el consideră a fi erorile politice majore ale politicienilor noştri, favorizarea maghiarilor ardeleni în detrimentul mult mai fidelilor saşi sau distrugerea "burgheziei naţionale în folosul elementelor alogene". Statul românesc ar fi stat cu mîinile în sîn privind "cum se întăreşte elementul evreiesc în oraşele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum }ara Oaşului s-a părăginit, cum s-au făcut colonizări de plugari evrei în Maramureş, cum au trecut pădurile din Maramureş şi Bucuvona în mîna evreilor şi maghiarilor". Aici este mai degrabă xenofobie decît antisemitism. Sau, dacă e vorba de antisemitism, e vorba de acela cu substrat economico-social de la Eminescu şi Hasdeu. Cel care a examinat cel mai bine acest aspect al ideologiei tînărului Eliade este Florin }urcanu în cartea lui. După părerea lui, Eliade "nu este propriu-zis rasist şi în atacurile sale nimic nu aminteşte de fantasmele rasiale ale unui Drieu de la Rochelle". Şi adaugă: "Xenofobia, inclusiv antisemitismul, îl aşează pe Eliade la răscrucea a două sensibilităţi bine înrădăcinate în istoria modernă a României. Pe de o parte, ea se înscrie prin filiaţie intelectuală în linia romanticilor xenofobi şi antisemiţi ai secolului XIX - Eliade Rădulescu, Eminescu, Hasdeu - cărora Eliade le admiră Ťmesianismul naţionalť şi pentru care evreul era Ťstrăinulť prin excelenţă. Pe de altă parte, xenofobia lui Eliade e un produs pur al perioadei interbelice din România. Ea exprimă angoasele naţionalismului românesc de după 1918 în faţa unei realităţi generate de război: numărul şi ponderea minorităţilor naţionale aflate între graniţele unei Românii Mari". Concluzia lui Florin }urcanu este exactă: "Judecînd după articolele sale din epocă, sentimentele lui Eliade în privinţa evreilor au jucat un rol cu mult mai puţin important în apropierea de Garda de Fier decît ura sa faţă de clasa politică românească şi decît viziunea unei viitoare revoluţii spirituale". în ciuda acestei poziţii nuanţate Florin }urcanu continuă a vorbi de antisemitismul lui Eliade care s-ar fi dezvăluit "brutal" în 1937, deşi nu-l consideră doctrinar, ci, mai curînd, hrănit dintr-un "sentiment de xenofobie generalizată". Dar orice considerent de natură rasială e absent la Eliade. în comentariul la prefaţa lui Nae Ionescu la De două mii de ani, Eliade nu e convins de teza profesorului său privitoare la "fatalitatea suferinţei evreului" şi crede că, în planul teologic în care Nae Ionescu poartă discuţia, antisemitismul n-are niciun sens. Mai mult, condamnînd rasismul unor filme de cinematograf, unul german, altul rusesc, Eliade se declară speriat în egală măsură de perspectiva unei dictaturi fasciste şi a uneia comuniste. Reprobabilă, xenofobia lui Eliade, ca şi ataşamentul faţă de Gardă, nu trebuie confundată cu o fraternizare ideologică şi morală cu fascismul antisemit. Sebastian avea dreptate că atitudinea prietenului său nu era nici o dovadă de demenţă, nici o farsă, ci doar o naivitate. Fie şi catastrofală! Nu trebuie uitat că Eliade şi-a descoperit sensibilitatea pentru politic în India lui Gandhi şi că nesupunerea civică propusă de acesta i s-a părut soluţia cea mai bună într-o revoluţie de tip spiritual. Salazar a venit la putere printr-o lovitură de stat nesîngeroasă care a solidarizat întreaga Portugalie. Iar Codreanu (nu obosea Eliade să repete în Memorii) nu ar fi voit să cucerească puterea, ci să creeze un om nou, pentru el mişcarea legionară neconstituind un "fenomen politic", ci unul de "esenţă etică şi religioasă". Cultul eroismului moral şi al sacrificiului suprem pe care Eliade îl dedică Gărzii idealizează formaţiunea lui Co­dreanu într-o eterie modernă menită a salva România de piloţii orbi care o duceau la dezastru. Nu spusese Tudor Vladimirescu, în pragul răscoalei lui, că îmbracă cămaşa morţii? Highro­manticismul mistic şi naiv al oamenilor din zorii României moderne este acela care îl inspiră pe Eliade mai degrabă decît fascismul contemporanilor săi din secolul XX.
Dacă primele două romane, nepublicate de Eliade însuşi (Romanul adolescentului miop şi Gaudeamus), sînt neglijabile artistic, de un interes strict biografic, Isabel şi apele diavolului (1930), întoarcerea din Rai (1934) şi Huliganii (1935) sînt romane cu teză, ilustrînd conştiincios generaţionismul agresiv din Itinerariu. Critica matură a vremii l-a primit favorabil pe cel dintîi (Perpessicius, Cioculescu). Obiecţii majore au ridicat E. Lovinescu şi G. Călinescu, dacă nu luăm în considerare pamfletul lui Nichifor Crainic veştejind popeşte pornografia junelui autor. S-a remarcat gidismul. Protagonistul e disponibil pentru felurite experienţe erotice, veritabil imoralist precum eroul lui Gide, cu o conştinţă a păcatului mai mult evocată decît trăită, cum se întîmplă la scriitorul francez. Va trebui să aşteptăm romanele lui Nicolae Breban pentru a avea primii experimentatori de această factură literară valabili şi memorabili. Sexualitatea e multiplă, nelipsind lesbianismul, pedofilia, violul. Tinerii sînt opiomani. Romanul dezvoltă aproape numai latura vitalistă, notată de Cioculescu în comentariul la Itinerariu. Familia Isabelei este de altfel riguros catolică, tînărul Tom, abuzat sexual, este şi el un fervent catolic, cu tot aerul sportiv. Problema metafizică, cel puţin în intenţia autorului, a protagonistului, care este un corupător de joasă speţă, incapabil de afecţiune ori senzualitate ("Menirea mea e să tulbur sufletele, dar să fiu absent din conflict"), decade finalmente în psihologismul holbanian al gelosului. Eliade n-a avut tot timpul aceeaşi concepţie despre roman. în tinereţe el punea psihologismul la zid, ca de altfel şi într-o pagină din 1973 din Journal-ul de la Gallimard, referindu-se la Faulkner, care-i displăcea. în anii '30 astfel de note erau frecvente: "De ce Ťanaliza sufleteascăť a unei cocote ar fi mai interesantă decît transcrierea justă a dramei lăuntrice a unui matematician sau metafizician", se întreabă Eliade în 1935 la prefaţa Şantier ("roman-indirect", după recomandarea autorului, în care nu este nici o dramă a metafizicianului Dasgupta, profesorul său de la Clacutta, dar destule drame de cocote din pensiunea de pe Ripon Street iar un profesor erudit se pasionează de Lady Chatterley's Lover). Mai ales sufletul comun e neinteresant pentru Eliade, care nu putea fi de acord că existenţa lui Popescu, impiegat CFR, e subiect de roman iar viaţa lui Eminescu, nu, după cum susţinea Călinescu: "Să nu-mi vorbească de suferinţa oamenilor, de tragediile Bucureştilor, asta, nu, Vlădescule!", exclamă unul din personajele întoarcerii din Rai. Cu o astfel de concepţie nu poţi scrie roman realist şi politic ca Huliganii ori Noaptea de Sînziene. Năzuind la o "demnitate metafizică a naraţiunii" ori la reinstalarea ei ca "formă a mitului şi mitologiei în conştiinţa modernă", Eliade preconiza un alt tip de roman decît acela clasic şi chiar decît acela camilpetrescian din care generaţia '27 îşi va face titlul de glorie. Niciunul din romanele lui Eliade nu se conformează ideii de roman a autorului, cu excepţia poate a celui din 1934 Lumina ce se stinge... în mai multe se protestează contra vorbirii sterile şi se proclamă superioritatea faptei. Dar începînd cu Isabel şi apele diavolului, toate suferă de vorbărie şi ne reţin mai curînd prin febrilitatea ideilor decît prin obiectivitatea întîmplărilor ori adîncimea caracterelor. Afară de oarece stînjenitor esoterism, nu este nicăieri o mitologie subiacentă îndeajuns de consistentă. Din contra, pînă şi acte gratuite ca sinuciderea lui Anicet din întoarcerea se consumă ca nişte fapte diverse. Dacă în Isabel acţiunea se petrece în India (unde romanul a fost scris), întoarcerea din Rai e cu adevărat romanul tinerei generaţii româneşti de la începutul anilor '30. Teza este şi mai evidentă decît în Isabel. Tinerii se revoltă contra bătrînilor. "Dacă aş avea puteri i-aş schilodi, declară unul dintre ei. Aş pune dinamită la Universitate, aş arde Academia şi aş biciui pe toţi necredincioşii". Minus latura religioasă, atitudinea o anticipează frapant pe a celor din generaţia 2000. Sexualitatea, beţiile, drogurile şi un spleen perpetuu caracterizează personajele romanului care nu ştiu, evident, ce să facă cu viaţa lor. Experienţele, pe cît de numeroase, sînt pe atît de lipsite de învăţăminte. Unele din motivele din Isabel sînt reluate cu mai multă obiectivitate. Romancierul generaţiei nu este Pavel Anicet, aflat în centrul acţiunii şi care se sinucide comiţînd un act gratuit în maniera lui Lafcadio, ci Emilian. O oarecare distanţă faţă de moravurile generaţiei Eliade pune abia acum. în partea a doua, avem primul nostru roman politic. Opţiunile tinerilor (anarhişti, comunişti, naţionalişti ec.) se văd acum mai bine. Emilian, care e militant comunist, o violează pe servitoarea familiei pe fondul sirenelor de la Griviţa, apoi fură revolverul tatălui şi ucide un jandarm. Astfel de teribilisme sînt în spiritul cărţii. De altfel Eliade ştie exact ce trebuie să conţină romanul: "oglinda vieţii [...], realitatea oricărui tînăr": "Orice altceva e literatură, orice nu izvorăşte din senzaţiile proaspete, tactile, imediate. Experienţe, mîl sau soare, dar numai experienţe. Autenticitate; jurnal intim, spovedanie despre tot şi toate. Scrie repede; film carnal şi mîniat, revelaţiile nopţii". Isabel era unul din primele romane personale în această manieră autentică şi jurnalieră. întoarcerea e mai clasic ca formulă. Ionicul cedează pasul doricului. Dar vehemenţa contestării e mai vizibilă: "Emilian scrie acum cu furie pornografică - şi deasupra lui se pleacă imagini de dascăli,de profesori universitari, de autori, de coduri morale, şi iarăşi dascăli, dascăli - şi el îi vede, îi aude, şi o bucurie iconoclastă îi înfrigurează mîna ştiind că îi va jigni cu revelaţiile lui de canal, îi va umili". Antiliteratura fusese teoretizată şi de Camil Petrescu şi plutea în aer: "Dar tocmai acesta e meritul meu, venerabililor, că nu fac literatură, spune acelaşi Emilian. Aţi făcut voi de-ajuns. Geniul literar şi geniul viciului sînt laurii voştri..." E interesant cum se repetă peste generaţii turghenievianul conflict între părinţi şi copii. După nici treisferturi de veac şi fără neapărat o legătură directă, romanul românesc al generaţiei 2000 seamănă izbitor ca problematică şi ca formulă cu acela al generaţiei lui Eliade. Nici Huliganii, care continuă deliberat întoarcerea, cu aceiaşi eroi, nu e neapărat un roman izbutit. Oasele ideologiei răzbat prin pielea romanului, la fel de tezist. Deosebirea este de amploare, cu mai multe personaje şi destine. Orice pretenţie de roman-jurnal este abandonată. în plus, aspectul monden al existenţei acestor tineri în general de bani gata precumpăneşte asupra celui politic. Generaţia descrisă în roman este una complet emancipată. S-a vorbit mult despre Nory Baldovin, fata cu basc din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, dar, în comparaţie cu eroinele lui Eliade, eroina din Rădăcini este o fată cuminte şi de familie bună. De familie bună sînt şi Irina, Anişoara şi celelalte din Huliganii, dar ele au moravuri cu desăvîrşire libere şi pretîndu-se la experienţe sexuale în particular sau în grup cu nonşalanţa tinerilor bărbaţi din mediul lor. Niciunul din romanele epocii nu e, în această privinţă, atît de îndrăzneţ ca Huliganii. Nu există nici o umbră de romantism ori de idealism în comportamentul personajelor lui Eliade. Teza huliganismului o propune David Dragu, fiu de ofiţer, ca Eliade însuşi. Rădăcina tezei este în acelaşi refuz al bătrînilor şi al valorilor lor. "Simt şi eu cîteodată că avem nevoie de o nouă morală, recunoaşte Alexandru Pleşa care aflase de la Dragu despre huliganism. Sîntem oameni noi, asta e. Buni sau răi, nu ştiu şi nici nu mă interesează. Dar ştiu că sîntem oameni noi şi ne deosebim fundamental de înaintaşii noştri [...] Am început să facem porcăriile pe contul nostru. Ceilalţi făceau porcării pe contul Statului, pe spinarea colectivităţii şi se trudeau să fie cît mai morali în viaţa lor privată. Lăsau să se fure miliarde, sau chiar ei delapidau zeci de milioane, dar trăiau în cea mai perfectă şi ipocrită moralitate; se căsătoreau la biserică, plăteau taxe la şcoli, contribuiau la societăţile de binefacere şi mai ştiu eu ce..." între această libertate absolută pe plan individual şi destinul generaţiei este o contradicţie de care Eliade pare să fi fost conştient destul de devreme. în fond, libertăţile pe care Pleşa, Petru Anicet şi ceilalţi şi le iau sînt meschine şi ticăloase. Pleşa pariază că se va logodi cu prima fată întîlnită la un bal, îi oferă norocoasei inelul, dar apoi se răzgîndeşte (căci e liber şi să-şi calce angajamentele, nu e aşa?), abando­­nîn­d-o în umilinţa ei. Petru o împinge pe Anişoara, căreia îi predă lecţii de pian şi care-i devine amantă, el socotindu-se un compozitor de viitor, aşadar la fel de liber de orice om, să fure bijuterii de familie, pe care le vinde pe urmă. Huliganii sînt în fond nişte amoralişti, propovăduind morala lor "nouă", a celor tari, de origine nietzscheeană, nişte puştani plini de bani şi lipsiţi de scrupule, dar pe care îi pîndeşte o soartă incomparabil mai oribilă decît soarta oricărei generaţii dinaintea lor. Acelaşi Pleşa spune premonitoriu: "...Moartea noastră, a tinereţii de astăzi, va fi cu totul alta [...] Noi vom muri cu toţii, milioane de tineri, vom muri strînşi unul într-altul, şi nimeni nu se va mai simţi singur în acel ceas... Tu nu observi ce frumos se pregăteşte tinerimea, în toate ţările, de moarte? Ce sînt miliţiile şi batalioanele de asalt, legiunile şi armatele lumii de astăzi, decît masse tinereşti strîns legate între ele, legate mai ales prin destinul care le aşteaptă, moartea laolaltă? Niciodată lumea n-a pregătit cu mai multă izbîndă oamenii tineri pentru o moarte colectivă..." între dezmăţul ca experienţă de viaţă şi această "moarte colectivă" este distanţa de la revolta juvenilă, individualistă şi imoralistă, proclamată deja în Itinerariu, şi viziunea apocalipsei hitleriste şi comuniste. în Muntele vrăjit, roman care nu i-a plăcut unui personaj al lui Eliade, Thomas Mann pune premoniţia "morţii colective" în gura lui Naphta. Doar că acolo exista replica lui Settembrini. Chiar dacă cel mai imoral dintre toţi eroii Huliganilor, Alexandru Pleşa, devine teoreticianul gîndirii huliganice şi creează apoi partidul "Acţiunea", exclusiv al tinerilor, fireşte, teza politică din final nu se potriveşte cu eroul disponibil gidian, cu actul gratuit. Cel care se duce la război şi se pierde definitiv în mulţimea de tineri mutilaţi ori ucişi este Hans Castorp, nu Lafcadio sau Pavel Anicet. Şi, apoi, este evident că tratînd în Noaptea de Sînziene (1955) războiul, ideile lui Eliade nu mai sînt pe
de-a-n­tregul aceleaşi. Apărut iniţial în traducere franceză, cu titlul La foret interdite, şi în româneşte, tot în Franţa, abia în 1971, romanul de peste şase sute de pagini în care autorul îşi va pune mari speranţe, este o decepţie. Eliade n-are evident darul de a crea viaţă şi încă pe planuri mari, deşi se compara cu Tolstoi, le pretindea apropiaţilor să citească Noaptea. în Huliganii precaritatea realistă se observa mai puţin fiindcă ambiţiile autorului erau mai mici. Eşecul Nopţii arată că Eliade nu se cunoştea bine. E. Ionescu îl ironiza într-o cronică la Maitreyi că detestă literatura, dar se refugiază în ea. îi vor izbuti romancierului cîteva nuvele şi două romane în care el e mai degrabă un povestitor, la persoana întîi, dar nu neapărat, decît un constructor de universuri umane obiective. Cel mai izbitor defect al Nopţii este fuga de locul comun. Cel puţin în prima parte, romanul stă pe un fond esoteric, asemănător celui din nuvelele fantastice, ca şi cum, dincolo de întîmplări şi de fiinţele umane, ar mai fi ceva: "Priveşte bine în jurul dumitale - îi spune unui prieten Ştefan Viziru, alter-ego al romanului - : ţi se fac semne din toate părţile". Eliade împărtăşea demult acestă concepţie despre roman, pe care a criticat-o G. Călinescu. Şi, în definitiv, fuga de banalitate nu este exclusă decît din romanul realist şi politic, cum vrea Eliade să fie Noaptea. Ca să fie frescă a istoriei devastatoare, cum susţineau autorul şi primii comentatori ai romanului, Noaptea trebuia debarasată de ciudăţeniile şi coincidenţele, deseori cu un sens obscur, care fac fantasticul nuvelelor. Cît despre substratul mitic al acţiunii realiste, el e cu totul lateral şi nu joacă un rol important în înţelegerea lucrurilor (Graalul, camera secretă a lui Barbă Albastră ş.a.). De altfel, Noaptea conţine două romane destul de diferite, cusute în acelaşi sac: romanul esoteric, cu sugestii fantastice, de la început care revine în final, şi romanul senzaţional al războiului şi ocupaţiei. între cele două romane diferite legăturile sînt foarte slabe. Şi dacă acela esoteric este acceptabil, dar nu la nivelul din cele mai bune nuvele, acela istoric e mai curînd un reportaj pe alocuri neverosimil în care doar cu bunăvoinţă poate fi întrevăzută "teroarea istoriei" de care vorbea autorul. Eliade n-are, în fine, imaginaţie de romancier. Nu greşea cînd remarca la Balzac amestecul de realism social şi de esoterism romantic. Doar că lui nu-i iese acest amestec. în măsură zdrobitoare, romanele lui Eliade se sprijină pe biografia proprie. Cînd adoptă formula ionică, personală, jurnalul, aceste romane sînt simpatice (de exemplu, Şantier sau Nuntă în cer) sau chiar excepţionale (Maitreyi). Dar în formula dorică şi realistă a Nopţii sărăcia de oameni şi de situaţii sare în ochi. Eliade nu s-a sfiit să se folosească de ficţiunea romanescă spre a-şi cosmetiza biografia. Aceea politică din tinereţe, desigur. Ştefan Viziru, protagonistul, economist de meserie, lucrînd într-un minister, nu face politică, deşi simpatizează cu liberalii. Printr-un hazard, fiindcă oferise găzduire unui vag cunoscut, care era legionar, se pomeneşte arestat şi internat în lagăr. Ca şi Eliade, care însă îşi datorase detenţia simpatiei pentru Nae Ionescu şi faptului de a fi fost membru al Gărzii de Fier. în roman lucrurile sînt puse pe seama unei confuzii, care, e drept, nu erau excluse mai ales în timpul războiului, dovadă episodul real reluat de G. Călinescu în Scrinul negru în care, găsit în casa unui rabin, un creştin e luat drept evreu şi dus în Transnistria. Cînd refuză să semneze desolidarizarea de Gardă, cerută de autorităţi ca preţ al eliberării, şi autorul, şi personajul său invocă acelaşi motiv: s-ar fi putut crede că fuseseră gardişti, ceea ce Viziru n-avea de ce să recunoască, dar Eliade avea. Printre legionari avuseseră amîndoi prieteni, fără a le împărtăşi ideile. Este, în definitiv, explicaţia pe care Eliade i-o va da lui Scholem peste un deceniu şi jumătate. în loc de scrisoarea pe care i-o adresează, ar fi putut să-l trimită pe învăţatul israelian la Noaptea de Sînziene.
Lumina ce se stinge... (1931) e o primă încercare a lui Eliade de a scrie alt tip de roman, începe însă mult mai bine decît sfîrşeşte. Este aici o abatere (care va deveni obişnuinţă în nuvelele fantastice) de la teza anticalofiliei susţinută de Eliade în prefaţa la Ocenografie, pe care de altfel o împrumutase de la Camil Petrescu, şi pe care o respectase în cîteva din cărţile tinereţii. Pînă şi Noica ori Ionescu, dintre congeneri, îi vor alcătui liste de acele "scăpări de condei" pe care Eliade şi le asuma pe faţă. Lumina... este un roman gîndit livresc şi stilistic calofil. Acţiunea nu e localizată (nici exotic). Subiectul e simbolic. Un bibliotecar, cu numele eminescian de Cesare, îşi pierde vederea în incendiul bibliotecii unde lucra şi devine un fel de erou local şi naţional. Cesare salvase din flăcări o femeie care, împreună cu doi bărbaţi, practicau într-o încăpere alăturată sălii de lectură un ritual misterios. Nu e clar dacă Cesare văzuse ceva înainte de a fi orbit de flăcări ori aflase de prezenţa celor trei doar căutînd telefonul ca să anunţe pompierii. Asistăm la felul în care ia naştere un mit. O definiţie a mitului, în sensul din Lumina..., ar fi o consecinţă imensă şi neprevizibilă a unor întîmplări ori fapte cu încărcătură mistică trecute neobservate la vremea lor. E posibil ca Manoil (ori Manuel), cel care regizează ritualul din bibliotecă, să fi urmărit suprimarea voluptăţii după modelul experienţelor tantrice descoperite şi, se pare, practicate pînă la un punct de Eliade însuşi în Tibet. E şi o despărţire de Gide. Manuel exclamă: "Oh! iarăşi Gide, iarăşi Lafcadio, act gratuit..." El are o altă idee despre caracterul acestor fapte primordiale şi se întreabă dacă nu cumva instituţiile noastre, ştiinţele, familia, istoria vor fi fiind acea urmare imensă a unor fapte strict individuale şi neînţelese decît de foarte puţini. Din această premisă, Eliade putea scoate o nuvelă borgesiană ori Numele trandafirului, avant-la-lettre fireşte. Lumina... se dizolvă în partea a doua în peripeţiile fugarului Cesare, căutat de toată lumea, fără mare coerenţă şi interes. în fond, niciun personaj n-are destul relief, iar multe dintre situaţii sînt bizare sau pur şi simplu neverosimile.
Nuntă în cer (1938) este cel mai apropiat ca formulă narativă de nuvelele fantastice, fără a avea acest caracter, şi este unul din romanele lizibile astăzi ale lui Eliade. Curios este că desuetudinea (şi tematică, şi stilistică) face farmecul micului roman de dragoste, foarte naiv în fond, şi, în orice caz, mai aproape de Adela lui Ibrăileanu decît de Ioana lui Holban. Doi bărbaţi îşi povestesc, în noaptea dinaintea unei vînători, romanul propriu al unei mari iubiri. Niciodată n-a sunat o povestire a lui Eliade mai firesc decît aici: întîlniri, revelaţii, pasiuni şi despărţiri la fel de greu de suportat, dacă nu şi de înţeles, evocate cu tristeţe resemnată, ca la o tacla, fără dramatisme zadarnice şi fără emfază literară. Unul dintre povestitori, Mavrodin, este totuşi scriitor, care a apelat deseori în romanele sale la autobiografie. Dar dragostea pentru Ileana n-a putut-o scrie niciodată şi i-o relatează lui Hasnaş, acum, ca din întîmplare. Cealaltă poveste, a lui Hasnaş, e mai veche, începută în anii războiului dintîi şi spusă cu mai multă stîngăcie de un om care n-are pretenţii literare. Deşi convenţia genului n-o pretindea, autorului îi iese diferenţa aceasta de tratare a unui subiect asemănător. Nu lipsesc, sigur, clişeele de rigoare în orice love story, cum ar fi natura misterioasă a femeii (ambele eroine apar şi dispar ca din neant), nefericirea finală ş.a.m.d. Cu oarecare subtilitate ni se sugerează la urmă că eroinele celor două mari iubiri erau una şi aceeaşi, dar de vîrste diferite.
O poveste de dragoste este şi Maitreyi (1932), al doilea roman al scriitorului şi singura lui capodoperă în genul cu pricina. Şi în Şantier, mai tîrziu, romanul va consta în comentarea unui jurnal intim. Doar că în Maitreyi referinţa la jurnal are o importanţă redusă. Partea majoră a naraţiunii lui Allan, inginerul englez aflat la Calcutta, care se îndrăgosteşte de fiica patronului său, ţine de prezent. Nu e doar un detaliu de tehnică: în mod evident, Eliade a vrut să fie mai modern în Şantier, prin exhibarea procedeului gidian de construcţie. în această privinţă, Maitreyi e un roman mai clasic, ca şi Nuntă în cer. în plus, povestea iubirii pentru frumoasa indiancă e plină de romantism, ca şi iubirile lui Mavrodin şi Hasnaş din celălalt roman, însă mediul nu mai e acela fără nicio poezie din Şantier , o Indie monotonă şi primitivă ca în viziunea lui Bogdanoff, prietenul scriitorului de la Calcutta. Casa patronului său, unde Allan o întîlneşte şi o iubeşte pe Maitreyi, este o Indie diferită, mai veche, mai stăruitoare în cutumele ei. în definitiv, tocmai din cauza acestor cutume iubirea dintre cei doi tineri este una interzisă. Nicio negociere nu este cu putinţă. Sau este una pe care s-ar părea că Maitreyi a încercat-o din disperare la urmă, după ce Allan fusese alungat şi refuza s-o mai vadă: aceea de a se da unui bărbat oarecare, vînzătorului de fructe din colţul străzii, pentru a fi gonită, conform obiceiului, din casa părintească. Scena ne arată o Maitreyi cu minţile rătăcite, strigînd în gura mare ca un personaj de tragedie antică: "De ce nu mă daţi la cîini?" Această intensitate a iubirii şi a suferinţei n-a fost atinsă de scriitor în celelalte romane ale sale. Iubirile din Nuntă în cer sînt mult mai domestice, chiar dacă în prima ipostază Lena-Ileana refuză ideea de familie şi de a avea copii, iar în a doua îl părăseşte pe Mavrodin tocmai fiindcă îşi dorea un copil. în Maitreyi este alt tip de incompatibilitate, asemănătoare cu aceea din Le Roman de Tristan et Iseut, la care făcea referinţă, printre primii comentatori, Pompiliu Constantinescu. O lume întreagă îi separă pe cei doi îndrăgostiţi, nu doar unele principii de viaţă, ori, ca în Romeo şi Julieta, cearta istorică a familiilor lor, dar două tradiţii religioase şi morale, din care cel puţin una implică angajamente de neocolit. Psihologia indiencei, hrănită din alte surse decît a europeanului, îi apare acestuia complet iraţională. La început Allan percepe comportamentul fetei ca lipsit de sens, capricios, ludic. însă Maitreyi nu e cocheta Dania din romanul lui Holban şi jocurile ei (cu piciorul, ca la indieni) nu e unul al capriciilor, ci unul al dăruirii totale. Apoi Allan îşi dă seama că ea ia foarte în serios credinţele ei în iubirea dintre fetele nubile şi pomi, de exemplu, şi, pe măsură ce o cunoaşte mai bine, cade sub vraja ei. Sufletul nu se mai revelă prin analiză, ca la romancierii doricului şi ionicului, ci prin iluminare. Raţionalismul lui Allan face faţă cu greu încercării. Luciditatea nu-i foloseşte ca doctorului Codrescu din Adela ori ca lui Sandu din Ioana. Şi nici nu mai face paradă de sterilitate sentimentală cu eroul din Isabel şi apele diavolului ori ca majoritatea bărbaţilor din literatura lui Eliade. Allan cade în mrejele iubirii. Nici senzualitatea nu e cea din alte romane ale epocii: cinică şi disponibilă sau frustrantă. Mai întîi, ea nu se reduce la sexualitate. Maitreyi cunoaşte orgasmul înainte de orice contact fizic. Senzualitatea ei este vecină cu beatitudinea, cu o "fericire calmă şi în acelaşi timp violentă", cum o caracteriza Allan însuşi. Maitreyi este, apoi, nu doar ermetică pentru Allan, dar contradictorie, trecînd de la isteria simţurilor la cea mai deplină stăpînire şi de la spontaneitatea cea mai năucitoare la respectul celor mai rigide principii. Singurul element exotic este mediul indian care pune în evidenţă firea personajului. G. Călinescu se înşela vorbind de exotism. Nu despre sufletul unei indience e vorba, ci de sufletul unei fete care trăieşte iubirea ca pe o uriaşă pasiune. în fond, vraja, abandonul, beatitudinea şi disperarea sînt, toate, semne ale pasiunii. Avem în Maitreyi primul şi unul din foarte rarele romane în care nu e vorba de dragoste, ci de patimă. Cu excepţia lui Apostol Bologa din Pădurea spînzuraţilor, nu cunosc niciun personaj din proza noastră interbelică în stare să se convertească din pasiunea pentru o femeie. Pompiliu Constantinescu, cel mai atent cititor al romanului la apariţie, nu împărtăşea opinia unui personaj cu privire la Allan abia despărţit de Maitreyi: "Dar dumneata eşti bolnav, Allan!" El socotea pe Allan scăpat întreg din focul pasiunii. Intuiţia personajului se dovedeşte mai corectă. Allan n-avea cum ieşi nevătămat din dragostea sfîşietoare pentru Maitreyi. Comportamentul lui de la urmă e o dovadă. Dar e probabil ca diferenţa dintre acest roman al unei pasiuni interzise şi romanele de iubire ale vremii să nu fi fost sesizabilă. Şi în romanul nostru interbelic, nu doar între romanele lui Eliade însuşi, Maitreyi este o excepţie.
în nuvelistică Eliade a avut mai multă şansă decît în roman. Cîteva din nuvelele lui fantastice sînt admirabile. Mai mult, Eliade a creat un gen de fantastic pe care, dintre înaintaşi, îl presimţise Eminescu şi în care, dintre urmaşi, pot fi consideraţi emuli Vasile Voiculescu ori Ştefan Bănulescu. Nu exită nicio dovadă că Voiculescu îl citise pe Eliade cînd îşi scria (de publicat, au fost publicate mai tîrziu) povestirile, dar pentru Bănulescu referinţa e clară. De altfel, primele nuvele postbelice ale lui Eliade au circulat pe sub mînă în România chiar mai înainte de a fi tipărite în volum la Madrid în 1963. Iar cele din interbelic erau binecunoscute încă de pe atunci. Domnişoara Christina (1936) cultivă, printre puţinele, fantasticul psihologic în maniera din La Horla lui Mérimée ori The Turn of the Screw a lui Henry James, dar mereu un ton prea sus. O boieroaică de pe la începutul secolului XX ucisă de un vechil gelos revine sub formă de strigoi şi-şi terorizează familia. Domnişoara Christina dovedeşte după moarte o nimfomanie la fel de agresivă ca şi în timpul vieţii. De altfel, la rîndul lui îi socoteşte nebuni pe cei cîţiva muncitori din cîrciumă şi ca să-i convingă le cere să-l însoţească în locul unde credea el că stătuse ascuns. Fireşte, totul era în ruină de pe vremea bombardamentului din urmă cu cîteva săptămîni şi care nu se repetase în ziua în care Iancu Gore îşi făcuse veacul în cîrciumă. Povestirea stă bine pe muchea dintre fabulos (ori miraculos) şi straniu, dacă e să acceptăm teoria lui Tzvetan Todorov despre fantastic, care a stîrnit în anii '60 un interes la fel de mare ca aceea a lui Roger Caillois. Celelalte nuvele sînt atractive, mai bine scrise şi construite decît romanele, într-o limbă română redescoperită cu delicii de scriitorul aflat în exil şi plină de o fină savoare arhaică. Ca şi în romane, Eliade profită la bătrîneţe, fără să vrea probabil, de o anumită desuetudine a subiectelor sau a stilului, după ce îşi consumase tinereţea propovăduind modernitatea. Mai înţelept, Caragiale, al cărui Kir Ianulea Eliade îl dispreţuia pentru balcanismul său, se socotea pe sine "vechi", Eliade însuşi este un artist mai bun decît cînd voia să fie "nou". Cîteva povestiri anticipează Istoriile insolite ale lui Ov. S. Crohmălniceanu, de exemplu Tinereţe fără bătrîneţe. La }igănci (1959) este capodopera acestei proze scurte a lui Eliade. Autorul a învăţat să exploateze la maximum banalul ori chiar derizoriul din realitate, implicînd în situaţii neobişnuite oameni dintre cei mai obişnuiţi şi situînd întîmplările în cotidianul bucureştean ori provincial de odinioară. Nu mai simte nevoia de conace izolate ori de insule misterioase. Nici de inşi ciudaţi, fără biografie, care apar de neunde ca să strice rînduiala unui picnic. Gavrilescu, profesorul de pian din nuvelă, merge cu tramvaiul la o meditaţie. E caniculă bucureşteană. Atmosfera e încărcată de o dispută legată de un loc cu faimă proastă pe lîngă care trece tram­va­iul. Dîndu-şi seama că şi-a uitat mapa cu sonatinele lui Czerni la eleva pe care o meditase înainte, Gavrilescu se dă jos din tramvai, ca să-l ia pe cel în sens contrar. La doi paşi se află grădina răcoroasă La }igănci care tocmai tulburase spiritele în tramvai. Gavrilescu trage la răcoare, s-ar zice, mai degrabă decît la ţigănci, trezindu-se antrenat de trei fete tinere într-un joc al alegerii, pe care, fireşte, îl pierde, nereuşind să ghicească nici ţiganca, nici grecoaica, nici evreica. întorcîn­-
du-se la tramvaiul lui, nimereşte într-o lume peste care trecuseră ani buni, ca să afle că biletul de tramvai se scumpise, iar banii lui ieşiseră din circulaţie, că nevasta îl aşteptase cît îl aştep­tase şi apoi plecase în ţara ei, sau că eleva la care-l uitase pe Czerni se măritase şi aşa mai departe. După ce colindă oraşul cel nou, cu oameni noi, revine la grădină ca să lege cumva firul în locul în care se rupsese. Acolo o întîlneşte pe prima lui iubită din tinereţe, împreună cu care pleacă, într-o trăsură, în necunoscut. Finalul este, probabil, cel mai frumos din toată literatura noastră fantastică. Sigur că putem descifra în La }igănci o întreagă simbolistică. De altfel critica a făcut mai multă hermeneutică pe nuvela lui Eliade decît pe oricare alt text al lui, cu excepţia, poate, a nuvelei Pe strada Mîntuleasa, deşi amîndouă merită să fie citite pentru splendoarea lor ambiguă şi plină de poezie mai degrabă decît pentru savant ascunsele scenarii mitice. La întîia lor republicare în România, E. Simion a demontat în­tr-o postfaţă erudită mitologia Străzii Mîntuleasa cu o dexteritate invidiabilă şi inutilă. O primă parte din Pe strada Mîntuleasa datează din epoca Nopţii de Sînziene, la jumătatea deceniului şase, dar restul şi versiunea definitivă sînt gata la sfîrşitul deceniului următor. O anumită inerţie i-a împins pe numeroşii comentatori ai nuvelei s-o considere fantastică. Dar subiectul e mai degrabă politic decît fantastic. Ceea ce nu-i reuşea lui Eliade în Noaptea, unde romanul esoteric şi cel istoric nu se legau, îi reuşeşte din plin aici. Povestea în sine este senzaţională. Anchetatorii Securităţii traduc istorisirile fără cap şi coadă, dar palpitante, ale fostului profesor Zaharia Fărîmă în cea mai trivială realitate, dînd astfel de urma unui tezaur îngropat de polonezi în timpul războiului într-o pivniţă de pe strada Mîntuleasa din Capitală. Puţini scriitori din cei care au trăit în România au surprins mai exact atmosfera de suspiciune din regimul comunist şi niciunul n-a intuit atît de corect ca Eliade mecanismele unei anchete. Unul cîte unul, cad capetele anchetatorilor înşişi, care se suspectează reciproc, devenind pe măsura dezvăluirilor lui Fărîmă interesaţi fără excepţie de presupusul tezaur. Se poate spune că nu Fărîmă este anchetatul principal, cel puţin de la un punct înainte, ci anchetatorii lui, care vrînd să afle unii despre alţii tot ce poate fi mai compromiţător uită de măruntul personaj ţinut în arest săptămîni la rînd şi purtat pe la mahări tot mai mari. Ministrul Securităţii e Anca Vogel, în care o recunoaştem pe Ana Pauker şi afacerea cu tezaurul îi provoacă înlăturarea din funcţie. Dacă există în această încrîngătură de întîmplări, situate în planuri diferite, şi unele fantastice, ele nu au aproape nicio contribuţie în valabilitatea artistică a prozei. în plus, sînt cam aceleaşi din toate nuvelele. Există destul previzibil în nuvelele lui Eliade care nu ne îmbie să le recitim. E perfect adevărat, pe de altă parte, că Zaharia Fărîmă joacă într-un fel rolul Seherazadei din Halima, cum a remarcat E. Simion: el îşi amînă pedeapsa (ce e drept, nu capitală) istorisind tot soiul de minunăţii. Prefer lecturii nuvelei ca parabolă a literaturii o lectură mai prozaică. Nimeni n-a dat atenţie istorisirilor ca atare prin care Fărîmă crede a-şi fascina anchetatorii, cînd de fapt, ca şi criticii nuvelei, aceştia erau complet frigizi la farmecul lor, interesaţi de o comoară infinit mai puţin preţioasă. Poveştile lui Fărîmă sînt şocante pentru cunoscătorii literaturii lui Eliade. Tradiţia celor mai multe urcă în proza romantică românească a unui Ghica ori Sion, coborînd apoi prin Galaction, Sadoveanu şi Istrati, ca să se încheie (probabil), după episodul Eliade, în V. Voiculescu, Şt. Bănulescu, E. Barbu şi Fănuş Neagu. Pe strada Mîntuleasa e un concentrat de mitologie naţională romantică. Nimic din "huliganismul" generaţiei romanelor, nici moralmente, nici spiritualiceşte. în plus Oana, Lixandru, Darvari şi ceilalţi sînt adevăraţii eroi ai poveştilor, avînd, la propriu şi la figurat, staturi urieşeşti şi capacităţi supranaturale. Aventurile fecioarei Oana printre ciobanii de pe toţi munţii nu seamănă deloc, în ciuda naturii lor sexuale, cu cele ale personajelor feminine din romane. Promiscuităţii erotice a "huliganilor", Eliade îi preferă aici o sexualitate cosmică, deşi pitorească, un apetit şi o forţă a simţurilor rablaisiene. Eroii nuvelei aparţin unei lumi vechi (deşi stricto sensu ei sînt contemporanii celorlalţi), spre care modernul Eliade priveşte cu o nostalgie de nebănuit înainte.
Dacă lăsăm la o parte opera ştiinţifică a lui Eliade, asupra căreia n-am a mă pronunţa aici, trebuie relevată proza lui memorialistică. Vechea obişnuinţă a jurnalului intim l-a făcut uneori pe Eliade să amestece memoriile cu notele zilnice. După apariţia mai multor volume din jurnalul scriitorului, în Franţa şi în România, nu toate interesante literar şi fără revelaţii esenţiale despre om şi epocă, Mircea Handoca (autorul uneia din ediţii) a descoperit existenţa unui jurnal inedit. Nu l-a publicat încă, dar a extras într-o broşură cîteva pasaje fie şi numai spre a ne face o idee. Inedit pînă de curînd a fost şi Jurnalul portughez, scos la iveală, de Sorin Alexandrescu, odată cu cartea despre Salazar, în 2006. Se pare, dacă judecăm după cărţile despre perioada indiană, dar nu numai, că Eliade oferea de obicei mai multe versiuni despre diferitele evenimente ale vieţii sale. Memorialistul îşi amesteca deseori cerneala în a jurnalierului. Exact aceleaşi împrejurări, aceiaşi oameni, aceleaşi evenimente personale trec dintr-o carte în alta, cînd identic, cînd deformat, în funcţie de perspectivă, dar şi de capriciul unui grafoman (a recunoscut-o el însuşi) ca Eliade. Jurnalul portughez rămîne, pînă cînd îl vom citi şi pe cel inedit, cel mai interesant din toate. Poate nu e o întîmplare că el e singurul rod al unei epoci de o sterilitate cum Eliade nu mai trăise vreodată. Unul dintre comentatorii prezenţi în ediţia lui Sorin Alexandrescu, Mihai Zamfir, e de părere, şi are dreptate, că nimic din ce a produs Eliade la Lisabona între 1941 şi 1945 nu e comparabil cu jurnalul. E vorba, Eliade însuşi ştia, de texte mai degrabă de propagandă culturală decît de studii veritabile. Chiar şi cartea despre Salazar este, în pofida simpatiei autorului pentru eroul său, una scrisă cu intenţia ca România antonesciană să înveţe cum se poate face o revoluţie spirituală şi un totalitarism luminat. Că Eliade nu era în cea mai bună formă, Jurnalul portughez ne-o dovedeşte. El amestecă depresiile cu elanurile paranoice: "Acum două săptămîni, îndată după ce m-am întors de la Madrid, am recitit întoarcerea din Rai şi Huliganii. [...] Niciodată n-am avut mai net sentimentul că sunt un mare scriitor şi că romanele mele vor fi singurele citite din toată producţia 1925-1940 peste o sută de ani. Aşa de puternic mă stăpîneşte sentimentul ăsta, aşa de total sînt acum convins de geniul meu literar, încît uneori mă întreb dacă cumva Ťredescoperireať asta a mea (a romanelor de tinereţe - N.M.) nu înseamnă începutul bătrîneţii, dacă forţa mea de creaţie nu e sleită". Şi ca şi cum atîta n-ar fi de ajuns: "Nu cred că s-a mai întîlnit un geniu de o asemenea complexitate - în orice caz orizonturile mele intelectuale sunt mult mai vaste ca ale lui Goethe". Altminteri, Eliade e perfect conştient de ce Jurnalul lui, portughez nu altul, nu-i reuşeşte literar: "Eu nu scriu aproape niciodată în momentele mele Ťadevărateť. De aceea, nici în jurnal, nici în cărţi nu se oglindeşte decît partea neutralizată a fiinţei mele, partea de echilibru sau compromis, pe care o dobîndesc refuzînd să iau cunoştinţă de mine însumi, de realitate". Nu sînt multe pagini de ecorşeu, iar mărturisirile sînt de regulă controlate. în schimb, o pagină despre sosirea la Lisabona în vara lui 1941 a lui Pamfil Şeicaru nu este nu­mai prilej pentru un portret extraordinar, dar are şi o stranie va­loare de actualitate, dacă ne gîndim de cîte ori România a cunoscut în istoria ei astfel de personaje:
"începusem lucrul la roman şi scrisesem cu oarecare facilitate episodul Ştefania-Nadina-Barbu, cînd a sosit Pamfil Şeicaru, în misiune oficială, şi a rămas opt zile. N-am mai putut scrie un rînd. Totul a fost suspendat: roman, inteligenţă, sensibilitate. De cînd l-am întîmpinat la gară, o cumplită tristeţe şi secetă sufletească m-a(u) copleşit. Pamfil Şeicaru în misiune oficială! Pamfil al nostru în audienţă la Patriarh, la Salazar, la Car­mona - apoi la Franco, la Pétain... Mă împăcasem cu România nouă a generalului şi a lui Ică Antonescu (ce grozav seamănă cu Armand!...) pentru că ne aflam într-un război crîncen - dar apariţia furtunoasă şi comic-tragică a lui Pamfil m-a doborît. Toate masacrele, toate lagărele, toate umilinţele, toate rebeliunile, toate purificările, toate programele generoase - ca să se ajungă din nou la Pamfil Şeicaru, la eternul nostru Pamfil, care a terorizat toţi regii şi toate guvernele, dar a căzut întotdeauna în picioare. Corneliu Codreanu mort, Iorga mort, Armand, Duca, Moruzov - morţi sunt toţi şefii legionari şi toţi călăii Legiunii - iar Pamfil e om, dinamic, patriot. Astăzi, în ceasul cel mai grav al istoriei noastre - pentru că ne riscăm însăşi existenţa noastră ca stat - Pamfil Şeicaru e trimis în misiune oficială (...) înjură groaznic pe legionari. înjură pe Nae, dar, faţă de rezerva mea şi de apărarea superficială pe care i-o fac, uită ce-a spus şi începe să-l laude. Prinde mare dragoste de mine. îmi făgăduieşte nu ştiu cîte catedre universitare. îi place probabil candoarea mea, jena mea de a mă vedea apreciat tumultuos de el [...] Cînd Nae a murit din cauza lagărului - sunt silit să conduc astăzi pe Pamfil la Salazar, să-l prezint directorilor de ziare, scriitorilor etc. Şi vorbeşte întotdeauna cu glas tare, sigur, în franţuzeasca lui pitoresc incorectă. Zîmbetul lui António Eça di Queiroz, ascultîndu-l..."
Memoriile (1941) propriu-zise sînt scrise şi publicate tîrziu, atît în Franţa, cît şi în România, conţin aceeaşi nostalgie după vremi apuse care răzbătea din unele poveşti ale lui Zaharia Fărîmă din Pe strada Mîntuleasa. Deşi într-o recenzie ju­ve­nilă din 1927 Eliade se războia cu medelenismul ("Foarte puţini îşi recunosc într'însul adolescenţa", "viaţa care se desfăşoară în romanul lui Teodoreanu nu e viaţa adolescenţilor de azi"), după o jumătate de secol el regăseşte duioşia din Uliţa copilăriei cînd zugrăveşte, ca de altfel şi Iorga şi Sadoveanu cu o generaţie înainte, existenţa patriarhală a provinciei româneşti cu case năpădite de verdeaţă, cu grădini, curţi de păsări, şoproane şi pivniţe uriaşe, pe care a apucat-o şi generaţia mea. Parfumul este mai mult al lumii evocate decît al amintirilor propriu-zise. Eliade nu inovează nimic în materie de memorialistică. Unele lucruri erau deja în Romanul adolescentului miop şi în Gaudeamus, reluate, după metoda lui Eliade, aproape cuvînt cu cuvînt, ceea ce presupune că avea manuscrisele cu el, în anii '70-'80 ai secolului trecut, la Chicago. Mai încoace, evenimentele şi oamenii nu-i mai trezesc aceeaşi căldură precum cea pusă în zugrăvirea mediului familial, a prietenilor din copilărie, a jocurilor şi ispitelor adolescentine. Silit oarecum să se explice asupra unor lucruri din anii '30-'40, Eliade devine elocvent şi sofistic, recunoscînd doar jumătate din ce se întîmplase, perorînd, afectînd o detaşare care nu pare să fie reală, trecînd uşor peste latura sufletească. E limpede că nu se simţea vinovat, ci vînat. Arestarea din '38 o interpretează nu numai ca o confuzie, dar şi ca probă a persecuţiilor la care a fost supus. Voind să ascultăm şi cealaltă parte, după ce am citit Jurnalul lui Sebastian despre ruptura survenită între prieteni, cînd Eliade se făcuse apologetul Gărzii de Fier, iar Sebastian avea interdicţie de publicare şi de punere în scenă a pieselor, nu descoperim nici o tresărire. Nici moartea lui Sebastian nu smulge vreo la­cri­mă nebulosului Eliade, care, una peste alta, tot văitîndu-se de nefericirea lui, trecuse cu mai mult noroc peste anii grei, pentru el, ai reprimării legionarilor şi ai dictaturii antonesciene, decît izbutise lucidul şi nefericitul cu adevărat M. Sebastian. Oprite în 1960, Memoriile reprezintă cea din urmă şansă a lui Eliade de a se împăca cu istoria (şi literară). O şansă în plus, ratată.