Numărul curent: 48

Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
MIRCEA CĂRTĂRESCU de Alex. Ştefănescu


(urmare din numărul trecut)

Povestea cu postmodernismul
Criticii literari au luat în serios ceea ce a declarat generaţia '80 în legătură cu ea însăşi. Noi suntem postmodernişti, au afirmat optzeciştii. Ei sunt postmodernişti, şi-au notat criticii în fişele lor, cu gravitate.
Reanalizată, povestea cu postmodernismul se dovedeşte a fi însă doar un slogan publicitar, folosit de nou-veniţi pentru promovarea unei producţii literare asemănătoare în multe privinţe cu aceea a unor avangardişti dinainte de război (Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană ş.a.): acelaşi narcisism de răsfăţaţi ai vieţii citadine, acelaşi spirit ludic exuberant şi pueril, aceeaşi imagistică luxuriantă, transformată dintr-un mijloc de reprezentare într-o reprezentaţie, aceeaşi exhibare a originalităţii, care creează în cele din urmă, paradoxal, o senzaţie de monotonie, aceeaşi plăcere de a face literatură din literatură şi de a-i exclude astfel din rândul cititorilor pe neliteraţi, aceeaşi contribuţie veselă la devalorizarea cuvintelor, prin folosirea lor risipitoare, aceeaşi - în sfârşit - tendinţă a autorilor de a se constitui în grupuri gălăgioase şi revendicative. Diferă doar elementele vieţii cotidiene introduse în malaxorul inspiraţiei - televizor în loc de radio, Boeing în loc de Zeppelin etc. - şi bibliografia la care se fac trimiteri în texte, în măsura în care a fost adusă la zi de optzecişti.
Dacă generaţia lui Nichita Stănescu este neomodernistă, generaţia lui Mircea Cărtărescu este neoavangardistă.
Altă idee preluată necritic este aceea că poezia lui Mircea Cărtărescu ilustrează perfect postmodernismul. "Tot ce postmodernismul a putut da mai coerent şi mai bine articulat în poezie, la noi - afirmă, printre alţii, Radu G. Ţeposu într-un articol publicat în Contemporanul din 27 aprilie 1990 - aflăm în lirica lui Mircea Cărtărescu." Nimic mai departe de adevăr. în afară de faptul că postmodernismul nu este postmodernism, ci neoavangardism, Mircea Cărtărescu nu ilustrează acest neoavangardism, ci este un romantic, un Edgar Allan Poe în blugi, care într-o singură carte, Levantul, şi numai în unele poeme din celelalte cărţi face demonstraţii de postmodernism. Corect ar fi să se spună altceva: că Mircea Cărtărescu este singurul scriitor important dintre cei care se consideră reprezentanţi ai postmodernismului.


Primul Mircea Cărtărescu
Cartea de debut a lui Mircea Cărtărescu, Faruri, vitrine, fotografii, apărută în 1980, se deschide cu un poem amplu (peste 30 de pagini), Căderea, care seamănă prin frecvenţa mare a abstracţiilor şi prin tonul apodictic cu 11 elegii de Nichita Stănescu:
"Aici punctul devine linie/ care vălureşte şi procreează/ şi se-mprăştie-n suprafaţă;/ iar când faţa devine sferă, ea devine/ toate feţele deodată, în aerul scund şi vioriu./ Iar când sfera devine ochi ea se distruge pe sine.";
"Am cap de pasăre, însă nu sunt pasăre,/ am trup de om, dar nici om nu sunt,/ am ochi de aur desenaţi cu calamul,/ desigur orbi./ Aşa e faţa mea, mai adevărată decât ea însăşi/ şi decât violetul recilor priviri."
Doar spre sfârşitul poemului se întrezăreşte ceva din oralitatea şi prozaismul intenţionat caracteristice, într-o oarecare măsură, versurilor de mai târziu ale lui Mircea Cărtărescu:
"Toamna s-a cărăbănit, dracu s-o ia/ şi nu mai putem să mergem la o bere."
Amintirea lui Nichita Stănescu persistă şi în ciclul de poeme Calea regală, în care se filosofează fastuos şi amatoristic, ca în Laus Ptolemaei:
"pentru că posedăm intelect ar trebui să posedăm doar intelect/ cuarţ ectoplasmatic străjuind labirintul iluziei/ ar trebui să credem iarba nimic altceva decât iarbă/ şi nu această mască violetă acest sunet emis de un moog sinthesizer subteran" (Focalizare)
Al treilea compartiment al cărţii de debut, intitulat Fotografii, oferă imaginea desprinderii poetului de influenţa lui Nichita Stănescu, desprindere lentă, ca ieşirea lunii de după un munte:
"privesc o fotografie puţin cam ţeapănă realizată înainte de 1900/ toţi oamenii aceştia sunt morţi. e totuşi o viaţă/ şi aceasta, într-o glorie chimică; pe post de înger/ pipăi coaja de emulsie nu cu ochii/ şi nu cu vârful degetelor, ci cu dimensiunea/ pe care încă o păstrez în avantaj: sunt viu şi gândesc/ pot simţi, pot vorbi." (Plan)
Abia în suita de poeme Georgicele autorul face o demonstraţie de "postmodernism". Spre hazul galeriei (al cenaclului), folosindu-şi cunoştinţele de student la Litere şi experienţa de bucureştean la curent cu viaţa mondenă, el compune o comediei a literaturii pe tema ţăranului:
"ţăranul în vinerea patimilor/ îşi leagă copiii de pruni şi de ostreţe/ le pune rinofug în nas feţii mei/ vedeţi de recoltă că eu mă duc/ sub talpa casei, se dă un film acolo/ cu galinacee care în coteţe electrice/ ş.a.m.d. voi puneţi nişte varză apoi nişte muzică/ şi după aia luaţi-vă ceva haine urcaţi/ colina cu brazde albastre din poză/ şi veţi ajunge în ţara paris match/ unde femeile fac baie-n pudrieră/ şi veţi ajunge în ţara chanel/ acolo mânaţi-vă turmele/ schimbaţi-vă numele/ vă roadeţi costumele/ vă scrieţi postumele..." (Georgica a II-a)
Discursul face atingere, ca din întâmplare, cu sintagme consacrate, din gazetărie, ştiinţă, literatură, limbajul străzii etc., devenind astfel imprevizibil, captivant şi dezeroizând, bineînţeles, imaginea ţăranului. Scopul său principal nu este însă dezeroizarea ţăranului, ci activarea fantezistă şi cu umor a numeroase stiluri, pentru delectarea citititorilor (ascultătorilor), adică exact aşa cum stipulează teoreticienii postmodernismului.
Nici aici nu îl găsim pe Mircea Cărtărescu în plenitudinea sa, aşa cum ni se va înfăţişa mai târziu. Inteligente şi amuzante, ca toate jocurile literare studenţeşti, versurile din Georgicele aparţin totuşi unei literaturi minore, cu unică folosinţă. Abia ultima secvenţă a volumului, Jocuri mecanice, îl anunţă pe poetul profund şi fermecător pentru caracterizarea căruia va trebui folosit adjectivul cărtărescian. Poemele de aici, cele mai multe "de amor", îşi etalează, asemenea unor păuni în perioada împerecherii, un penaj frumos colorat. Ele depăşesc însă simpla cochetărie, sunt mesaje erotice pline de ardoare, strigăte existenţiale cu ecou metafizic:
"la 23 de ani umplea mănuşi de iridiu/ cu bucăţi de argint masiv; pentru el iarna devenise un glonte,/ pentru el vara devenise o uriaşă istorie a literaturii mereu interbelice,/ cu pompa de carbid zugrăvea o stupidă realitate/ peste vechea glazură a unei alte stupide realităţi/ construia, dărâma, vizualiza în semiobscuritatea chioşcurilor de sub crengile de plastilină albastră/ universuri străbătute de bulevardul republicii plin de lunomobile/ învăţa să iubească în lumina de fiară a bombei cu bile/ frigidele plante, frigidele animale, frigidele ciroze, cifoze,/ frigidele cearceafuri de aer/ învăţa să iubească meciurile televizate ale complexelor de culpă,/ galele ambiţiei în halat de mătase,/ internaţionalele de atletism ale fricii.../ dar moartea venea alunecând pe-o rază cu o a doua viteză cosmică/ asemenea unei fiinţe cu mult mai evoluate, aerodinamică, maleabilă şi ductilă,/ venea să-şi aşeze creierul ei de metal peste un creier de zgârci/ şi să-şi plaseze sămânţa în prima memorie a primelor luni de viaţă intrauterină" (Imortalizarea)


Versuri cu diamante
în 1982, la Editura Litera, singura care publică, în timpul lui Ceauşescu, cărţi pe banii autorilor şi le îndeplineşte unele capricii, apare volumul Aer cu diamante, cuprinzând versuri semnate de patru membri ai Cenaclului de Luni: Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan (în sumar ar fi trebuit să figureze, după propria-i mărturisire, şi Magda Cârneci, care a fost însă eliminată, presupune poeta, din raţiuni falocratice). Volumul este somptuos şi teribilist, în tradiţia bibliofiliei avangardiste. Desenele mozaicate sau de o desuetudine parodică ale lui Tudor Jebeleanu, fotografia de pe ultima copertă reprezentându-i pe cei patru muşchetari ai poeziei căţăraţi pe o veche locomotivă cu aburi, prefaţa - Bilete de papagal - scrisă de Nicolae Manolescu, mentorul cenaclului, care îi caracterizează cu artă de portretist pe tinerii autori, faptul însuşi că filele volumului nu sunt tăiate, lăsându-i astfel cititorului plăcerea de a le deschide ca pe nişte scrisori - totul contribuie la reuşita spectacolului. în plus, din volum iradiază, nu se ştie cum, un cult al prieteniei, o convingere că literatura contează mai mult decât orice pe lume, o încredere surâzătoare în viitor, care echivalează cu o adiere de aer primăvăratic în atmosfera îngheţată a epocii.
Vedeta grupului este, în mod evident, Mircea Cărtărescu. Se simte că apariţia lui în literatura română va avea cel puţin aceeaşi semnificaţie cu apariţia lui Geo Dumitrescu, care cu patru decenii în urmă a contribuit la radicalizarea conştiinţei de sine a poeziei.
Lui Mircea Cărtărescu îi place să se joace cu sufletul cititorului. El declanşează aşteptări, pe care apoi le contrazice. Foloseşte la rece maşinăria poeziei, bucurându-se - cu o voluptate perversă - că provoacă exact ce emoţii vrea. Vocaţia lui de manipulator devine foarte evidentă în "poemele de amor", unde cititorul imaginar este iubita însăşi, asediată insistent cu fraze în care poetul nu crede, dar despre care ştie că îşi vor dovedi în cele din urmă eficienţa; în consecinţă, "aleasa" poetului ni se înfăţişează ca un mecanism care, după apăsarea pe anumite butoane, va începe iminent să funcţioneze - iar acest fin umor nu se poate să nu ne încânte.
în acelaşi timp, însă, simţim că autorul, deşi nu-şi ia în serios retorica, pune prea mult zel artistic în jocul lui, că o stranie febrilitate îl mână mereu înainte, astfel încât înţelegem că tocmai această impresionantă desfăşurare de forţe reprezintă o declaraţie de dragoste. Risipa iresponsabilă de mijloace poetice convinge mai mult decât un mesaj raţional şi concis, întrucât, în chestiuni de amor, nesăbuinţa, nebunia constituie dovezi mai elocvente decât logica şi onorabilitatea.

(fragment dintr-un studiu mai amplu)