Numărul curent: 48

Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
MIRCEA CĂRTĂRESCU de Alex. Ştefănescu

Studenţie eternizată
Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956 în Bucureşti, ca fiu al lui Constantin Cărtărescu (economist şi ziarist) şi al Mariei Cărtărescu (înainte de căsătorie, Badislav). După absolvirea Liceului "Dimitrie Cantemir", urmează cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, între 1976-1980. Din toamna anului 1980 şi până în 1989 este, succesiv, profesor la Şcoala Generală nr. 41 din Bucureşti, funcţionar la Uniunea Scriitorilor şi redactor la revista Caiete critice. în 1991 devine lector la Catedra de istorie a literaturii române a Facultăţii de Litere din Bucureşti.
Cunoaşte succesul - dar şi contestarea - ca scriitor, încă din anii studenţiei, când citeşte versuri în Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu şi proză în cenaclul Junimea, aflat sub îndrumarea lui Ovid. S. Crohmălniceanu. Devine repede un lider de opinie, participând cu frenezie, cu spirit ludic şi cu luciditatea care îl caracterizează la afirmarea generaţiei '80 (sub stindarde provizorii ca "textualism", "optzecism", "lunedism" etc. şi, în cele din urmă, sub unul definitiv adoptat, acela al "postmodernismului"). în 1978 debutează cu versuri în revista România literară (unde este recomandat de Nicolae Manolescu). Colaborează frecvent la revistele Echinox şi Convingeri comuniste (aceasta din urmă fiind un fel de cal troian făcut cadou oficialităţii de tinerii nonconformişti). Prima carte, cuprinzând de asemenea versuri, Faruri, vitrine, fotografii, îi apare în 1980, la Editura Cartea Românească şi este răsplătită cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor.
Studenţia la Litere constituie pentru Mircea Cărtărescu mai mult decât o etapă a formării sale, şi anume o stare de spirit predilectă, un mod literar de a fi, păstrat şi în anii maturităţii. Poetul va rămâne - probabil toată viaţa - un imatur genial.
Din aceeaşi perioadă datează şi sentimentul mai mult militar decât literar al apartenenţei la generaţia '80, cea mai bine organizată generaţie postbelică în lupta de cucerire a unei poziţii în viaţa literară. Chiar şi după ce faima îl va izola de colegii săi de generaţie, Mircea Cărtărescu va continua să-i susţină cu un devotament dus până la fanatism, inventându-i ca scriitori pe mulţi dintre ei - în Postmodernismul românesc - numai pentru a menţine integritatea formaţiei originare.



Un romantic al timpului nostru
Poezia lui Mircea Cărtărescu, şi cea din perioada afirmării, şi cea de mai târziu, are câteva caracteristici stabile. Ea este, printre altele, o poezie scrisă direct la maşină - sau care pare scrisă direct la maşină. Poetul nu revine cu ştersături asupra textelor. Versurile neinspirate sunt făcute uitate prin scrierea altor versuri, inspirate, unele de o splendoare ca a curcubeului. Dar nici acestea nu sunt menţinute multă vreme pe ecranul luminiscent al atenţiei cititorului. Ceea ce contează este desfăşurarea arsenalului de mijloace poetice. Mircea Cărtărescu este un improvizator, ca şi Nichita Stănescu. Numai că, spre deosebire de Nichita Stănescu, care practica, fie şi amuzându-se, un ritual al exprimării sentenţioase, el rămâne firesc şi prozaic ca o dactilografă în actul scrierii. Priviţi-mă cum stau aici, în camera mea, şi bat la maşina de scris! - pare să spună Mircea Cărtărescu. N-am nimic de ascuns! Iar noi îl privim şi nu înţelegem cum din ţăcănitul care ne este atât de familiar şi din înaintarea sacadată a foii de hârtie rezultă până la urmă unda de farmec care ne transportă până foarte departe de proza vieţii de fiecare zi.
Sunt poeţi - Eminescu, de exemplu - care folosesc un număr restrâns de cuvinte, exploatându-le ingenios, prin aşezarea lor în noi şi noi contexte. Mircea Cărtărescu este, în această privinţă, un risipitor. El convoacă toate cuvintele din dicţionare, şi mai recurge şi la cuvinte din alte limbi, pentru a-şi compune textele. Nu ezită să ia termeni din limbajul ştiinţific, din argou, din fondul de arhaisme sau chiar să inventeze el însuşi unii când nu are răbdare să şi-i amintească pe cei din lexicul "oficial".
O altă caracteristică o constituie romantismul ireductibil al versurilor. Mircea Cărtărescu este de fapt, structural, şi în poezie, şi în proză, un romantic vizionar, nu un postmodern. El a fost paraşutat de hazard într-o epocă postmodernă şi, cu o admirabilă mobilitate intelectuală, se foloseşte de tehnicile literare la modă pentru a-şi acredita reprezentările.
Poezia lui nu este livrescă. Miroase mai curând a spaţiu sideral decât a hârtie. Se întâmplă însă altceva. Mircea Cărtărescu a scris prea multă vreme pentru colegii lui de la Litere şi şi-a reglat sistemul de aluzii culturale astfel încât să-i încânte pe ei şi nu pe altcineva. Drept urmare, şi-a specializat scrisul, care se dovedeşte inutilizabil - sau greu utilizabil - de către cititorii care
n-au participat în viaţa lor la seminarii despre Ienăchiţă Văcărescu sau Alexandru Muşina. Ca să nu mai punem la socoteală compromiţătoarea turnură de joc literar studenţesc pe care o iau uneori poemele. Sunt superbe - îţi vine să exclami citindu-le - dar ce păcat că autorul lor, care şi la patruzeci şi cinci ani se fotografiază în haine de rocker, nu se mai maturizează odată!


(continuare în numărul viitor)

POEZIE. Faruri, vitrine, fotografii, Buc., CR, col. "Debut", 1980" Aer cu diamante, pref. de Nicolae Manolescu, ilustraţii de Tudor Jebeleanu, Buc., Lit., 1982 (vol. colectiv; ceilalţi autori sunt Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan)" Poeme de amor, cu o postfaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Buc., CR, 1983, Totul, Buc., CR, 1985" Levantul, Buc., CR, 1990 (prez. pe ultima cop. de Ovid S. Crohmălniceanu; ed. a II-a, Buc., H., 1998)" Dragostea, Buc., H., 1994 (cupr. poeme mai vechi)" Dublu CD, Buc., H., 1998 (ant. de poeme de dragoste).
PROZĂ. Desant, proză scurtă de şaisprezece autori tineri, Buc., CR, 1983 (vol. colectiv, îngrijit de Ovid S. Crohmălniceanu)" Visul, nuvele, Buc., CR, 1989 (cupr. patru nuv., dintre care Jocul, Gemenii şi REM sunt grupate sub titlul Nostalgia, iar Organistul figurează ca Epilog; versiune fr.: Le Rêve, Paris, Editions Climats, 1992)" Nostalgia, Buc., H., 1993 (ediţie integrală a vol. Visul; trad. în fr. şi sp.)" Travesti, roman, Buc., H., 1994 (trad. în fr. şi oland.)" Orbitor - Aripa stângă, roman, Buc., H., 1996 (Aripa stângă reprezintă prima parte dintr-o proiectată trilogie cu titlul Orbitor, din care urmează să mai apară Aripa dreaptă şi Trupul; prez. pe ultima cop. de Nicolae Manolescu).
CRITICĂ LITERARĂ. Visul chimeric, subteranele poeziei eminesciene, Buc., Lit., 1992 (text scris în vara lui 1978, la 22 de ani, ca lucrare de diplomă)" Postmodernismul românesc, pref. de Paul Cornea, Buc., H., 1999.