Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Mioriţa în sânge de Angelo Mitchievici

Orizont (2015) Regia: Marian Crişan, Scenariul: Marian Crişan; Cu: András Hatházi, Rodica Lazăr, Zsolt Bogdán; Genul filmului: Dramă, Thriller; Durata: 93 minute; Premiera în România: 12.02.2016; Produs de: Solar IndieJunction, Mandragora Movies, Rova Film; Distribuit în România: Rova Film.

Am revăzut filmul Orizont al lui Marian Crişan, bine cunoscut publicului românesc prin două lungmetraje memorabile Morgen (2010) şi Rocker (2012) şi printr-un scurtmetraj premiat cu Palme d’Or, Megatron (2008) care a şi atras atenţia asupra tânărului cineast. Contextul pe care cel mai mare festival internaţional de film românesc, TIFF, la configurat, a pus altfel în valoare fiecare film românesc în cadrul Zilelor Filmului Românesc, a creat, cu un joc de cuvinte, un alt orizont. Alături de Câini al lui Bogdan Mirică, Sieranevada al lui Cristi Puiu, Ilegitim al lui Adrian Sitaru, Bacalaureat al lui Cristian Mungiu, Ultima zi a lui Gabriel Achim, filmul lui Marian Crişan participă la edificarea unui tablou al societăţii româneşti de o acurateţe şi o autenticitate pe care puţine studii o relevă. Această societate musteşte de violenţă, iar distanţa dintre centru şi periferie coboară din indistinct în pur instinct. Acest instinct este cel al animalului de pradă şi deopotrivă al pradei sale care încearcă să scape. Dacă Mungiu, Puiu, Crişan şi Sitaru lansează încă interogaţii, pun în scenă reflecţii cu privire la limitele eticului, unde există încă noţiunile de bine şi de rău, Mirică şi Achim depăşesc frontiera către anomie, acolo unde între oameni şi câini nu mai există diferenţe. Pe acest fond de violenţă generalizată, Orizont se vede altfel. Povestea iniţială a cuplului alcătuit din Lucian (András Hatházi) şi Andra (Rodica Lazăr) ca soţ şi soţie cu un copil crescut în parte de bunică, luând în locaţie de gestiune o cabană într-o zonă de deal spre munte pare să refacă cu intrigă cu tot datele nuvelei lui Ioan Slavici. Regizorul a intenţionat contaminarea, dar a şi pus o distanţă considerabilă între filmul lui şi cunoscuta operă a şui Slavici, Moara cu noroc. Pe post de Lică Sămădăul stă mafiotul local, Zoli (Zsolt Bogdán), ca şi în nuvela lui Slavici, autorităţile sunt incapabile să păstreze ordinea într-o margine de lume. La fel ca Lică Sămădăul, Zoli doreşte să aibă tot, asemeni unui senior medieval consideră că tot ce se află pe teritoriul lui îi aparţine de drept. Forţa sa nu reprezintă doar forţă brută, deşi brutalitatea intră şi ea în economia întregului, ci şi acest ancestral drept cutumiar al celui mai puternic de a domni cu toată greutatea bunului plac asupra supuşilor. Emisarii săi îi manifestă puterea prin obrăznicie şi neplata consumaţiei, ei sunt heralzii grobieni care anunţă sosirea stăpânului, haita sa. Descălecarea acestuia are ceva din atitudinea unui cuceritor care nu admite refuzul, care poate să ia orice pofteşte. Iar cumintele şi taciturnul ardelean, „hangiul” Lucian, pricepe imediat, nu din cuvinte, care doar parafează înţelegerea. Înfruntarea este doar la suprafaţă şi de scurtă durată, termenii şi condiţiile sunt dictate integral de Zoli care controlează traficul cu masă lemnoasă din toată regiunea. Lucian şi Andra devin instrumentele lui, trebuind să ofere informaţii despre clienţii care transportă lemne, să fotografieze un senator care chefuieşte pe banii lui Zoli, să tragă cu urechea, să fie la dispoziţia lui Zoli permanent. Între toate, discreţia este cea mai preţuită, banii care ajung la cei doi soţi sunt mult mai mulţi decât îi pot ei câştiga cinstit, dar ei reprezintă o formă de aservire de tipul stăpân-câine. Dominaţia este totală, stăpânul, în aparenţă manierat, este un despot, fără rezerve crud când trebuie să-şi impună legea. Crima este unul dintre mijloacele de care uzează, iar o crimă tulbură conştiinţa familiei de ardeleni cuminţi şi aşezaţi, o crimă la care devin complici prin ascunderea unui detaliu care ar fi orientat ancheta pe o pistă bună. Marian Crişan ştie să facă trecerea de la o analiză de sistem la psihologia personajului, la studiul de caz. Cum coboară acesta treptele cedării, care sunt rezervele morale pe care le economiseşte într-o formă de răzvrătire personajul, unde acesta îşi pierde controlul. Jocul de putere este practic nelimitat, manifestarea puterii îşi are expresia în posedarea deplină a tot ce ţine de posesia servilor. Nu doar că Zoli dispune de bunăstarea familiei îngenuncheate, dar afirmarea puterii sale înseamnă şi afirmare erotică a masculului alfa, a stăpânului care acumulează pentru el întreaga forţă a libidoului. El este bărbatul pe lângă care toţi ceilalţi sunt mai puţini bărbaţi. Iar Lucian devine tot mai puţin bărbat în preajma lui, descalificându-se în ochii soţiei, pentru ceea ce constituise până atunci sursa sa de prestigiu. Cuminţenia, adică prudenţa şi hărnicia în afaceri, în măsură să asigure prosperitate familiei. Gestul de a veni într-un loc retras este iniţiat de el, reprezintă forma sa de curaj, aceea de a risca pentru a câştiga într-o margine, într-o zonă nesigură, dar unde oprtunităţile nu lipsesc. Zoli ştie foarte bine, face parte din strategia sa să înfrângă pas cu pas cerbicia celuilalt, unde chiar şi retribuţia, compensarea devin o formă de umilinţă. Umilinţa este singura formă tolerată de stăpân, livrată la pachet cu o bunăstare care dobândeşte treptat gustul amar al mizeriei sufleteşti. Sunt detalii, dar fiecare adaugă frustrării şi dizolvării interioare câte ceva. Zoli îi dansează nevestei lui Lucian, dar dansul îl pune în valoare pe tânărul şi mai chipeşul ticălos, îi arată puterea, bărbăţia, ţinuta. Acest magnetism erotic exercitat de acest el comandante local este asezonat de gesturile sale trufaşe de falsă generozitate, de capacitatea sa de a împlini dorinţe, orice dorinţe, de libertatea asumată dincolo de lege şi de un erotism tulbure care se naşte în preajma crimei şi a pericolului. Lucian pierde stima soţiei, bărbăţia şi stima de sine. Încercările sale de a-l înfrunta pe Zoli cu ajutorul oamenilor legii nu numai că se soldează cu eşec, dar precizează şi limitele unei confruntări prin delegaţie. Undeva în faţa unei bariere unde cuminte, împreună cu soţia sa, Lucian aşteaptă să treacă trenul pentru a trece cu maşina sa de cealaltă parte a liniei ferate, soţia îl provoacă să calce regula. Scena, au observat-o şi alţii, e determinantă. Lucian a încălcat deja regula acceptând complicitatea cu mafiotul local, împotrivirea a fost mai mult de formă. Dar ea nu a devenit numaidecât vizibilă, ceea ce o scoate în evidenţă este laşitatea cu privire la propria sa soţie, în atenuarea geloziei pusă în balanţă cu frica şi beneficiile materiale de pe urma complicităţii cu Zoli. Provocarea lansată de soţia sa de a face un gest prostesc de curaj, de a încălca o regulă, de a risca este una adresată bărbăţiei sale, puterii sale de a domina, de a se bate pentru ea, de a accepta confruntarea. Tensiunea erotică acumulată se eliberează cu nemulţumirea Andrei şi Lucian pierde cu ceea ce cândva câştigase, pierde cu această cuminţenie de om aşezat pe bazele solide ale moralităţii, ale bunului-simţ care comandă prudenţa. Este un punct de cotitură în relaţia dintre ei, unul care ridică o cenzură fundamentală, cea care face posibil adulterul. Stăpânul poate lua şi ultimul lucru rămas neadjudecat, soţia unui bărbat care şi-a pierdut orice demnitate, care a ajuns la condiţia slugii indiferent de prosperitatea cu care este recompensat. De aici, încercările patetice ale lui Lucian de a interveni la procurori pentru a-l aresta pe Zoli sunt patetice. Nu însă şi ultimul act. Se produce tardiv în acest ardelean aşezat reacţia unei demnităţi care se cere restabilite şi se produce relativ neaşteptat cu cât tăcerile şi deambulaţia chinuit-încovoiată, slugarnică, dintr-o încăpere în alta nu anunţă nimic. Nici cuvintele simple spuse soţiei, dar numaidecât înţelese nu anunţă gestul final. Zoli este căsăpit în patul de hotel, cu fiecare lovitură Lucian îi ia totul, nu doar viaţa, îl reduce la neant, relevă iluzia din care se întreţine orice putere, orice mărire. Incendiază apoi întreg hotelul şi la lumina flăcărilor bărbatul apare într-o altă dimensiune, cu un fel de grandoare sumbră. Gestul său primitiv, violent, ancestral, cel al crimei, îi readuce soţia devenită deodată nesemnificativă. Apoi şi el şi soţia merg să petreacă noaptea de Paşte la o biserică, amestecându-se cu mulţimea, bântuiţi cumva de violenţă, dar şi eliberaţi de ea. Ceea ce este impresionant în filmul lui Crişan este acest reglaj cutumiar, violent şi sigur, un alfabet descoperit în această margine de lume, ca o aşezare mai veche, cu deprinderi şi rituri care retrăiesc cu o intensitate tulbure în individul altei epoci. Diferenţele de rezolvare a situaţiei între nuvelă şi film nu constituie doar simple puncte de vedere, ci şi alte coordonate psihologice şi alte reflexe mentalitare. Ceea ce mi se pare o realizare în filmul lui Marian Crişan vine din această constatare că râcâind sub pojghiţa subţire de civilizaţie, regăsim vechi reglaje cutumiare care implică violenţa şi sângele. Ele sunt la suprafaţă cu un personaj ca Zoli, dezvăluite pe parcurs cu un personaj precum Andra, ascunse, adânci şi revelate brutal cu un personaj ca Lucian. Această simplitate care împrumută ceva din acurateţea conflictului tragic dă măsura artei lui Marian Crişan.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara