Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Mioriţa şi Colinda Junelui bun – atitudini diferite în faţa morţii de Ion Taloş

După apariţia în volum a variantei Alecsandri a Mioriţei (1852), literatura şi cercetarea folcloristică românească se găsesc sub zodia acestei capodopere. Cu toate că, între timp, tradiţia orală a pus la dispoziţia cercetării alte sute de texte, unii cercetători îşi limitează investigaţiile tot la versiunea Alecsandri.
Splendoarea ei continuă să le eclipseze pe toate celelalte. În ochii multora, ea a devenit reflectarea unei caracteristici esenţiale a „sufletului“ şi a „spaţiului” românesc. Datorită locului central pe care-l ocupă în literatura şi cultura noastră, Mioriţa poate fi comparată cu poemul fancez medieval La Chanson de Roland. Începută cam în acelaşi timp, cercetarea de către folclorişti, istorici literari, scriitori, filozofi, sociologi, jurnalişti, şi difuzarea lor prin intermediul manualelor şcolare sau al tipăriturilor destinate marelui public, au fost atât de intense, încât, dacă ar fi adunate la un loc, ar forma o adevărată bibliotecă.
O mare parte a cercetătorilor (Caracostea, Blaga, Brăiloiu, Densusianu, Spitzer, Eliade, Fochi, Boboc, Buhociu ş.a.) au interpretat atitudinea tânărului cioban, care, pus să aleagă între moartea prin împuşcare sau prin înjunghiere cu sabia, în loc să se apere, îşi face testamentul. Unii au considerat reacţia lui drept pasivitate, resemnare, fatalism, dragoste de moarte; alţii, în schimb, referindu-se la dorinţa ciobanului de a fi înmormântat la stână, au apreciat amănuntul ca semn de dragoste pentru îndeletnicire/profesie, deci, ca semn de optimism.
Şi dacă atitudinea ciobanului în faţa morţii virtuale era apreciată iniţial ca poetică, demnă de admiraţie, chiar sublimă, s-a ajuns curând la contestarea, repudierea, batjocorirea acestuia. Faptul a provocat indignarea lui Viorel Mirea, care, în recenta lui monografie consideră că „atacul atât de vehement şi de furibund îndreptat împotriva Ciobănaşului şi a Mioriţei, de zeci de ani, a fost un atac dirijat cu toate forţele împotriva lui Iisus şi a creştinismului ortodox, un complot pregătit din afară şi inoculat prin toate mijloacele în rândul, în special, al intelectualităţii” (Cultul Mioriţa. Bucureşti, 2012, p. 241).
Fascinaţia aproape mistică a Mioriţei sau, după expresia lui M. Eliade, „afinitatea secretă între destinul păstorului şi cel al poporului român” face însă de nestăvilit apariţia unor noi şi noi interpretări, întemeiate ori nu, convingătoare sau nu. Din cercetările de până acum referitoare la Mioriţa rezultă câteva erori mai importante. Printre acestea se numără absolutizarea variantei Alecsandri şi neglijarea sutelor de variante provenind din oralitate, altfel spus, substituirea tuturor variantelor prin aceea a lui Alecsandri. Eronată e şi concentrarea excesivă asupra comportamentului ciobanului din această variantă, în timp ce multitudinea de reacţii din variantele orale ale Mioriţei sunt trecute cu vederea. Nu s-a observat suficient că importanţa culturală a Mioriţei se află în numeroasele rituri incluse în variantele ei orale, şi nici contrastul dintre caracterul epicoliric al Mioriţei şi cântecul bătrânesc de tipul „gesta eroică” (Radu Niculescu: Folclorul-Sens-Valoare, 1991, p. 222). În acelaşi timp, intensitatea cu care a fost cercetată Mioriţa a determinat şi neglijarea altor teme, la fel de semnificative pentru cultura şi chiar pentru etnicul românesc. Mă gândesc la Colinda Junelui bun, al cărei protagonist are o cu totul altă atitudine în faţa pericolului morţii. Această colindă, ale cărei rădăcini se află în filozofia latină a virtuţii (Taloş: Omul şi Leul, 2013, p. 266-273) ne prezintă un June, care şi-a propus să-şi măsoare puterile cu ale leului din munte. Pericolul la care se expune e sugerat de lacrimile mamei, care ştie cât e Leul de puternic, dar încercarea ei de a-şi îndupleca fiul să-şi abandoneze planul, eşuează. Junele porneşte în căutarea adversarului, păşind pe pământurile acestuia, în munte. Îl găseşte însă dormind, ceea ce îi dă prilejul să reflecteze: l-aş putea lega sau ucide în somn, victoria mea ar fi sigură, dar el s-ar considera păcălit şi nu-şi va recunoaşte înfrângerea. Strănutul calului, uneori provocat de June cu ajutorul tabacherei, îl trezeşte pe Leu, care-l întreabă pe June, furios, cum de a cutezat să-i calce pământurile, ceea ce n-a făcut nici un mirean până la el. Leul consideră că îndrăzneala Junelui e o faptă care se pedepseşte cu moartea. Prin urmare, sigur de superioritatea lui fizică, îl întreabă, ce moarte preferă: din puşcă, din sabie sau în luptă corp la corp. Junele alege forma de luptă cea mai dreaptă şi „de Dumnezeu lăsată”, adică trânta. Că forţele celor doi combatanţi sunt relativ egale, rezultă pe de o parte din faptul că lupta durează o zi de vară, iar pe de alta, din aceea că fiecare combatant câştigă câte o repriză. A treia repriză revine însă Junelui, care reuşeşte să-şi lege adversarul. Aşadar, diferenţa dintre cei doi combatanţi constă în faptul că, în timp ce Leul dispune doar de forţa brută, animalieră, Junele are un mic plus, şi anume, el are virtute, termen care semnifică: bărbăţie desăvârşită, vitejie, curaj, precum şi recunoaşterea de către alţii a calităţii de om de valoare. Virtutea ocupa un loc fruntaş în sistemul de valori al Imperiului Roman. În plus, Junele nu-şi omoară adversarul, ci îl leagă şi coboară cu prada lui, vie şi nevătămată, în sat. Câţi îl văd, toţi îl fericesc, pe el şi pe mama care a alăptat, scăldat şi înfăşat un fiu capabil de asemenea faptă eroică.
Două sunt gesturile prin care Junele se dovedeşte a fi un bărbat de virtute în sens latin. În primul rând, refuzul de a ucide sau a lega Leul în somn, fără luptă, căci victoria adevărată nu poate fi obţinută decât în spirit olimpic şi nu poate fi determinată de factori externi, cum ar fi somnul adversarului. Motivul e foarte vechi şi poate fi întâlnit şi în basme (Petre Piperiul, colecţia Sbiera). În al doilea rând, preferinţa pentru forma cea mai arhaică şi mai dreaptă de confruntare, lupta corp la corp (trânta); căci lupta cu arme nu e o luptă dreaptă, ea poate avantaja pe cel care dispune de arma cea mai performantă sau pe cel care o ştie mânui mai bine. Şi acest motiv e deosebit de vechi şi poate fi întâlnit în basme (Ţugunea, colecţia G. Dem. Teodorescu).
Protagonistul Mioriţei şi cel al Junelui bun se deosebesc în detaliu, dar amândoi se află în pericol iminent de moarte. Ei n-au de ales între viaţă şi moarte, ci numai între moartea prin împuşcare ori prin tăiere cu sabia, resp. în lupta corp la corp. Ciobanul îşi poetizează moartea, dându-i caracter de nuntă, sau făcându-şi testamentul. În schimb, Junele, cu toate că nu pare să aibă vreo şansă de victorie în lupta cu regele animalelor, e încrezător în forţele proprii şi refuză nu numai moartea, ci şi lupta cu puşca ori cu sabia. El preferă să se ia la trântă cu Leul, luptă din care poate ieşi învingăror doar cel care e mai tare (fizic şi moral).
În unele variante, tot din aroganţă, Leul lasă deschisă posibilitatea ca Junele să se retragă de bună voie, înainte de începerea ostilităţilor. El îl întreabă dacă i-a înnebunit calul, dacă a rătăcit drumul sau a fost alungat de-acasă, căutându-i, parcă, circumstanţe atenuante, aproape ca unui copil, care a greşit fără voie. Răsună aici ceva din scrierile lui Pliniu cel Bătrân, în care se arată că Leul nu atacă copii decât când e extrem de flămând; ca o copilărie e tratată de Leu şi provocarea pe care i-o adresează Cavalerul Tristei Figuri din Don Quijote: Leul iese din cuşcă, dar, văzând cu cine are de a face, reintră de bunăvoie în cuşcă şi întoarce acestuia spatele.
Revenind la colinda Junelui putem vedea că resemnarea ori frica sunt străine acestuia; el se supune unei lupte fizice cu final incert, declarând Leului, bărbăteşte, că a venit să-şi măsoare puterile cu ale lui. Spre surprinderea tuturor, Junele iese victorios. Cei doi protagonişti se comportă cu totul diferit în faţa ameninţării cu moartea. Primul preferă să trăiască într-o lume a poeziei – el nu e luptător, e poet –, pe când al doilea trăieşte în viaţa reală, concretă, iar acţiunile lui sunt eficiente.
Mare parte din literatura mioritică spune că ciobanul nu dă dovadă de nici o împotrivire, când află că ceilalţi ciobani vreau să-l omoare. Aşa e în varianta Alecsandri, multe dintre cele orale spun însă altceva. Un singur exemplu: în aproape 90 de variante, ciobanul refuză ambele feluri de moarte (cu puşca ori sabia) propuse de atacatori şi cere să fie decapitat (nici puşcat, nici tăiat, numa capu jos luat). Am arătat altădată (Anuarul de Folclor 1981, p. 108-113) că preferinţa pentru decapitare, ciudată la prima vedere, are funcţia de a da mărturie că victima a fost ucisă fără vină, asemeni martirilor creştinătăţii. Noi argumente se găsesc, între altele, în eposul medieval. În Cantar de mio Cid, infanţii de Carrión vreau să-şi omoare soţiile în bătaie, dar acestea îi imploră: mai bine tăiaţi-ne capetele, vom fi martire. Mauri şi creştini vor trece zicând că nu am meritat-o (lesa 128). În La Chanson de Roland, aflat în situaţie dificilă, eroul nu vrea să cheme ajutoare pentru a-şi învinge adversarul, pentru ca, după moartea lui, să nu apară „une mauvaise chanson” despre el şi despre neamul lui. După cum ne asigură Maximilian Braun, şi în epica eroică a sârbo-croaţilor, gloria postumă a eroului joacă un rol tot atât de important ca victoria propriuzisă (Das serbo-kroatische Heldenlied. Göttingen 1961, p. 150-156, 172). Să amintim în treacăt decapitarea fiilor lui Constantin Brâncoveanu sau a celor şapte infanţi de Lara, din romanţa spaniolă.
Mioriţa şi Colinda Junelui bun se numără printre cele mai frecvente colinde, respectiv cântece bătrâneşti, în folclorul nostru şi sunt atestate în mai toate regiunile limbii române. Între ele există o certă diferenţă de cunoaştere: Mioriţa a fost atestată de peste 1.000 de ori şi ocupă locul întâi în folclorul universal, Colinda Junelui bun dispune de aproape 500 de atestări, venind puternic din urmă, cu toate că n-a constituit obiectul unor cercetări speciale de teren. În orice caz, ambele fac parte din fondul de aur al literaturii noastre orale. Faptul îndreptăţeşte Colinda Junelui bun să aspire la statutul de etalon etnic, deţinut până acum exclusiv de Mioriţa. Resemnarea, pasivitatea ori gândul la ce se va întâmpla după moartea eroului îşi găsesc contraponderea în Colinda Junelui bun, care ne înfăţişează bărbăţia şi corectitudinea, efortul personal şi victoria obţinută prin mijloace cinstite, ca trăsături psihice esenţiale ale personajului principal, pe care avem dreptul să-l identificăm cu românul în general.
Cum se explică, totuşi, reacţiile atât de diferite ale celor doi protagonişti în momente limită ale existenţei? Nu ştiu dacă au dreptate cei care susţin caracterul dacic al ciobanului mioritic, dar văd suficiente argumente în favoarea ideii că Junele e tipul latin de erou: el se încadrează perfect în sistemul de valori romane, stabilit încă din perioada republicană. Repet: virtutea, cu toate componentele ei (bărbăţia, curajul, vitejia, vrednicia, recunoaşterea din partea altora) îşi găseşte ilustrarea în comportamentul Junelui. Eroismul latin, verificat în succesul la vânătoare sau pe front, are un excelent reprezentant în folclorul nostru, comportamentul Junelui reflectând filozofia şi morala latină a virtuţii.
Dacă Alecsandri ar fi cunoscut colinda Junelui bun, aceasta ar fi putut deveni un pendant al Mioriţei. S-ar fi acceptat încă de la mijlocul sec. al XIX-lea, că românii pun în valoare două tipuri de comportament: de o parte pasivitatea sau resemnarea, de alta, lupta şi eficienţa. Fiind însă mult mai cunoscută în lumea literelor româneşti şi universale, cunoaştere datorată, în mare măsură, tot lui Alecsandri, doar Mioriţa a fost luată în considerare pentru stabilirea profilului psihic al românului, de unde şi controversele şi caracterul, după unii, jignitor despre felul în care se manifestă poporul nostru.
Colinda Junelui bun mai adaugă o trăsătură etnicului românesc, una sublimă în acelaşi grad ca testamentul mioritic: ne-uciderea şi aducerea Leului învins, nevătămat, în comunitate. Idee unică în literatura universală de inspiraţie leonină, ea poate da naştere unor interpretări dintre cele mai favorabile etnicului românesc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara