Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Mioara Cremene la aniversară de Octavian Soviany

Ajunsă la venerabila vârstă de nouăzeci de ani, Mioara Cremene rămâne o personalitate artistică plină de dinamism, capabilă de cele mai surprinzătoare metamorfoze: poetă, romancieră, eseistă, autoare de literatură pentru copii, dar şi de studii erudite, cum sunt A doua iniţiere masonică a marchizului Nicolas de Condorcet sau Dicţionarul iniţiatic al Ordinelor cavalereşti, realizatoare de filme, dar şi traducătoare a dramelor lui Heinrich von Kleist.
Poeta a debutat în 1959, cu volumul Bună dimineaţa, lume şi a desfăşurat o activitate poetică care se întinde pe mai bine de cinci decenii, prezentată selectiv în volumul antologic Şoapte şi strigăte (Editura Vinea, 2009). Titlu câtuşi de puţin întâmplător, căci Mioara Cremene compune „muzical”, iar cartea are structura unui oratoriu în care se întâlnesc diverse voci, mai mult sau mai puţin „apocrife”, răsună cadenţe savant orchestrate, se experimentează, ca într-o cutie de rezonanţă, formule prozodice de o mare diversitate. Divers şi din punct de vedere tematic, volumul rămâne totuşi perfect unitar, convergenţa poemelor fiind dată de viziunea retrospectivă a poetei, care se fixează cu obstinaţie asupra trecutului, propune promenade nostalgice prin muzeul memoriei şi lecţii vaporoase de melancolie. Amintirea are – în poemele Mioarei Cremene – ceva din puterea de fascinaţie a apei „ofelizate”, astfel că orice imersiune în elementul acvatic e sinonimă aici, ca şi actul poetic, cu tentativa – mereu eşuată – de a reanima fantasmele şterse ale trecutului, care capătă însă, aproape instantaneu, evanescenţa unor miraje, aşa cum se întîmplă într-un text cu ambiţii de artă poetică, centrat pe schema dinamică a scufundării.În imaginarul poetei apa constituie prin urmare un analog perfect al memoriei, ale cărei straturi, de o deconcertantă fragilitate, sunt desfoliate cu o migală de herborist, într-o tentativă de exorcizare a timpului, care se transformă, printr-un sortilegiu misterios, în „timp regăsit”. Mioara Cremene se lasă sedusă acum de farmecul vetust al obiectelor vechi, care posedă însă voracitatea domoală a otrăvurilor cu efect întârziat, absorb, ca nişte uriaşe ventuze, în masa lor spongioasă, umorile calde ale vitalului, ajungându-se, în felul acesta, la osmoza perfectă dintre oameni şi lucruri.
E lesne de observat că orice „regăsire” a timpului se dovedeşte aici pasageră, iar muzeul memoriei se metamorfozează în cele din urmă într-un deşert, pe care poeta se grăbeşte să-l repopuleze cu alte şi alte fantasmagorii, acest „joc cu fantasmele” dobândind calităţile unui panaceu împotriva anxietăţii pe măsură ce este transpus la o scară tot mai mare, ajungând până la punctul unde istoria personală trece în istoria colectivă. Momentul de climax al unor asemenea imersiuni în trecut este dat de trecerea de la culoarea personalizată a autobiografismului la filmul impersonal al istoriei pur şi simplu, care are răceala metalică, dar şi fineţea unei gravuri. Iar timpul de elecţiune al Mioarei Cremene nu putea fi, dintr-o asemenea perspectivă, decât secolul lui Cartesius, cu dispreţul lui suveran pentru limbajul afectelor, angoasa timpului fiind depăşită acum prin depersonalizarea estetizantă şi puţin prăfuită a „culorii de epocă”: „Doamna de Grignan / şedea / la masa de lucru cu picioare rotunde / adusă în caleaşcă la ţară / şi pana subţire scria o misivă / una din zecile de mii de epistole / călătorind cu poştalionul/ în vremea Corespondenţelor. Dragă unchiule – / spunea scrisoarea – / te aşteptăm cu plăcere / dar rogu-te nu ne aduce / precum ne înştiinţezi / puiul de câine / tovarăş la jocul fiicei noastre.// (...) Trăim un secol raţional, unchiule,/ gândi şi scrise doamna de Grignan zâmbind mulţumită, / presără nisip / închise plicul / şi plecă să ducă în mormânt secolul ei raţional” (Baladă în stil baroc). Această vedere „la distanţă” se face prezentă chiar şi în poemele de dragoste ale autoarei, unde ceremonialul erotic se reduce aproape întotdeauna la un dialog al privirilor, implică senzaţii auditive şi olfactive care exclud însă contactul direct, „departele” având acum toate valenţele unei substanţe afrodisiace. În felul acesta, bărbatul sfârşeşte prin a dobândi toate atributele departelui, iar absenţa constituie sursa fascinaţiei erotice, care atinge aici limpiditatea unui epitalam spiritual, îngânat peste moarte şi împotriva acesteia: „Te-ai depărtat de mine ca o stea / plecată din livezile bătrîne / şi creşti pe cer, departe, undeva, / şi ştiu, şi numai asta îmi rămâne. // Te-ai depărtat de mine, ca un zbor. / Cât toate zborurile eşti departe. / Sau poate ai rămas netrecător / şi numai eu mam risipit în moarte? // Te-ai depărtat de mine ca o stea / sau eu m-am risipit în ierbi şi frunze / şi nu am ochi ca să te pot vedea, / cum nu ai tu spre lumile-mi ascunse? // Te-ai depărtat precum un unic vers / ţâşnit dintr-o nespusă potrivire / ce-i murmurat acum în Univers / prin alte, lumi, străine de iubire” (Elegie). În astfel de poeme, dragostea capătă accente de adoraţie mistică, astfel încât lamentaţia elegiacă se transformă pe neaşteptate în lamento psaltic, mărturisind dorinţa comuniunii cu sacrul, care nu este însă – în textele Mioarei Cremene – decât un pseudonim al departelui care ia succesiv chipul bărbatului şi pe cel al divinităţii: „Vreau degetul Tău sfânt să mă atingă / triunghiul păcătos şi să îi stingă / corcita ardere: şerpar şi chingă” (Înger bizantin). Autoarea definindu-se, în ceea ce lirica ei are cu adevărat autentic, ca o poetă a distanţelor spaţiale, dar mai ales temporale, cu o remarcabilă ştiinţă a cantilenelor melancolice şi, de aici, ca o poetă a nostalgiei.
Exilul (din 1970 poeta trăieşte în Franţa) alimentează, la rândul său, stările nostalgice, concretizate în volumul Poèmes en exil. Poeme în exil / Versiuni fraco-române (Editura Gutenberg, 1994), în legătură cu care Mioara Cremene ţine să sublinieze: „Cele ce urmează nu sunt simple traduceri, ci versiuni, transpuneri dintro limbă sau alta. Distanţa în timp dintre ele i-a permis, fie autoarei, fie traducătoarei – întâmplător una şi aceeaşi persoană – să-şi precizeze idei şi sentimente poetice, într-o relaţie vie cu limba maternă ori cea de adopţiune”. Poeta operează acum retrospecţii peste care planează un aer de melancolie, redescoperind în subteranele unei memorii traumatizate de angoasa distanţelor câteva din figurile emblematice ale vechiului Bucureşti. Alteori Mioara Cremene explorează profunzimile memoriei colective, redescoperind resursele poeziei ritualice, aşa cum se întâmplă în Şoapte şi strigăte, Balada unui meşter zidar şi a muierii lui mult smerite, rescriere, într-o cheie personală, a legendei despre Meşterul Manole, cu excese baroce materie preţioasă, cu discrete anacronisme pline de pitoresc, cu accente de parodie benignă, ce-i conferă poemului ceva din aerul naiv al unei icoane pe sticlă. Dar Mioara Cremene nu are doar nostalgia trecutului, o are de asemenea pe aceea a literaturii române, astfel încât volumul cuprinde şi interesante transpuneri în limba franceză a unor poeme argheziene, dar mai ales a unor fragmente din Mioriţa, în legătură cu care poeta formulează, de altfel, şi câteva puncte de vedere provocatoare. „În Munţii Vrancei – precizează domnia sa – continuă încă să subziste, între altele, străvechiul obicei al înmormântărilor cu măşti. Or, la astfel de ceremonie de unde mireasa nu poate lipsi, găseşti de asemenea întruchipate luna, soarele, vitele din ogradă şi locuitorii pădurii, figuri tradiţional indispensabile. La o asemenea înmormântare locală am auzit pentru întâia dată o Mioriţă spusă de o bocitoare (…). Şi ascultând iar şi iar vechea înregistrare, ni s-a părut firesc să comparăm Balada Mioriţei cu înmormântarea cu măşti din Ţara Vrancei la care asistasem. (…) Cât despre nume… s-ar putea ca transhumanţ a, migraţiunea periodică a turmelor de oi să-l fi adus dinspre părţile Olimpului. Din Moira – numele grecesc al sorţii (…), Balada Mioriţa ar însemna în acest caz Balada Sorţii”.
Cele mai recente producţii poetice ale autoarei, Zece poeme ale nemişcării, îşi extrag substanţa lirică din angoasa îmbătrânirii şi a sfârşitului, exteriorizată fară patetism, cu discreţie şi înţelepciune. Starea de nemişcare constituie acum în viziunea Mioarei Cremene o stare intermediară între viaţă şi moarte şi antrenează reveriile thanatice, bântuite de spectrele unor sinucigaşi iluştri din istoria poeziei. Contactul cu emisarii thanatosului duce la o îndepărtare progresivă de lume, generează închiderea în sine, face ca reveriile să devină (dacă se poate spune aşa) mai reale decât realitatea, claustrată în această lume fantasmagorică, poeta descoperă astfel purgatoriul unei singurătăţi apăsătoare, care nu exclede însă viziunile, iluminările de sorginte rimbaldiană. Singurătatea se asociază cu încetinirea până aproape de colaps a ritmurilor vitale, cu reducerea vieţii interioare la o simplă succesiune de senzaţii elementare, cu metamorfoza personajului liric în omul-obiect, intrat în noi conexiuni cu lucrurile şi cu infralimbajul acestora: „Ploaie. / O aud răpăind peste-aparenta mea moarte./ Nu sunt decât auz. / Nu sunt decât / un clinchet sau un scârţâit de uşă / sau vocea-leagăn susurând minciuni/ şi întrebându-se dacă aud... // Sunt om-obiect / şi toate – o ştiu acum – da, toate / obiectele acumulează voci / răsplin de clinchete, de dangăte, de şoapte” (Sunete, 2). Iar la capătul acestei aventuri existenţiale poeta ajunge să se identifice în totalitate cu propria ei tăcere, necuvîntul joacă acum rolul unui confirmator ontologic, devine o probă a existenţei, dar şi materialul cel mai propice al poeziei care mai degrabă reverberează decât rosteşte.
Debutul de romancieră al scriitoarei se înregistrează în 1968 cu Mărirea şi decăderea planetei Globus, carte apărută în colecţia de naraţiuni SF a Editurii Albatros. Cu toate acestea, romanul nu este, aşa cum s-ar părea, la prima vedere, o simplă proză de anticipaţie; deşi valororifică, este adevărat, teme şi motive ale acesteia, autoarea construieşte o parabolă cu subiacente implicaţii politice, din care nu lipsesc însă nici descripţiile luxuriante şi policrome, încărcate uneori de lirism, ceea ce o apropie de formula prozopoemului. Plecând, de la ideea originii extraterestre a civilizaţiei omeneşti, vehiculată nu o dată în science-fictionul contemporan (în cartea Mioarei Cremene eroii civilizatori vin de pe îndepărtata planetă Globus şi poartă, nu întâmplător, nume de divinităţi orientale), autoarea (a cărei viziune se înrudeşte până la un punct cu aceea a lui Orwell, Huxley sau Zamiatin) elaborează o distopie ce are drept teatru de desfăşurare lumea globusiana, situată undeva în galaxia Phoenix şi aflată în toiul celei de a douăzeci şi doua civilizaţii. Aici trăieşte o populaţie umanoidă stratificată: oamenii de la suprafaţă, cu preocupări strict intelectuale, înzestraţi cu o inteligenţă şi o creativitate neonişnuite, dar lipsiţi în totalitate de sentimente, şi oamenii incolori (similari oarecum prolilor din celebrul roman al lui Orwell), fiinţe considerate de categoria a doua, care locuiesc în cavernele din interiorul planetei şi asigură producţia bunurilor materiale. Acestora li se adaugă sfincşii, cei dintâi locuitori de pe Globus – făpturi semi-umane ţinute în rezervaţii, dar înzestrate cu o prodigioasă memorie supraindividuală, în care se găseşte depozitată istoria tututor celor douăzeci şi două de civilizaţii. Puterea este deţinută de un consiliu al bătrânilor, ce exercită un soi de dictatură de catifea (iniţial este exclusă orice brutalitate), nu mai puţin malefică însă decât orice alt regim dictatorial. Iar această maleficitate nu este rezultatul vreunei porniri native spre cruzime şi violenţă, ci ia naştere din tocirea afectelor şi din exacerbarea raţiunii care sfârşeşte prin a genera monştri. Astfel încât cartea Mioarei Cremene se converteşte acum în critica sui generis a unei gândiri raţionaliste care începe odată cu Iluminismul, oferă un fundament ideologic pentru crimele Revoluţiei Franceze şi îşi atinge punctul de climax în ideologia marxist-leninistă. În numele acestui raţionalism individul este subordonat colectivităţii, libertatea devine necesitate înţeleasă, informaţiile sunt cenzurate cu străşnicie, în rezervaţii se practică experimente medicale care seamănă cu acelea ale medicilor nazişti. Deşi ar trebui să fie fericiţi, căci beneficiază de toate binefacerile şi rafinamentele unei civilizaţii extrem de avansate, care a descoperit până şi formula nemuririi (ţinută deocamdată secretă), globusienii suferă totuşi de nelinişte (maladie ce se tratează în rezervaţii), săvârsesc tentative mai mult sau mai puţin reuşite de evaziune în spaţiu, capată gustul narcoticelor sau au puseuri tardive de senzualitate – semne toate acestea ale unui declin iminent care paşte civilizaţia de pe Globus. Căci, dincolo de aspectele sale de parabolă politică, romanul Mioarei Cremene reprezintă şi o meditaţie gravă asupra evoluţiei şi a istoriei, întemeiată pe ideea (extrem de actuală) că atingerea unui grad foarte înalt de progres într-un oarecare domeniu generează procese de involuţie colaraterale care duc în cele din urmă la dezumanizare. Aşa se întâmplă şi în societatea globusiană: în finalul romanului dictatura îşi smulge masca de catifea: rămas de unul singur la conducerea planetei, care nu mai dispune de suficient spaţiu pentru a asigura condiţii de viaţă, bătrânul Aton ordonă, tot în numele raţiunii, exterminarea tuturor indivizilor inferiori. În ciuda acestor măsuri extreme, civilizaţia de aici este condamnată totuşi la dispariţie, vor supravieţui doar reminiscenţele acesteia, aduse pe Pământ de o expediţie spaţială plecată în căutarea unei planete al cărei climat să fie asemănător aceluia de pe Globus.
Modern prin problematică, romanul Mioarei Cremene beneficiază de o structură compoziţională la fel de modernă, ce-şi are punctul de pornire într-o viziune particulară asupra timpului, căci, din perspectiva scriitoarei, sunt posibile două percepţii asupra acestuia: „el poate fi socotit pe cicluri, în toate subîmpărţirile lui, sau poate fi măsurat, în bloc, ca o formă geometrică masivă, în care evenimentele coexistă şi e greu de spus care a apărut mai întâi”. Iar timpul din Mărirea şi decăderea planetei Globus este timpul-bloc, cel care presupune simultaneitatea tuturor întâmplărilor, abolind linia de demarcaţie dintre trecut, prezent şi viitor. Ceea ce are drept consecinţă abandonarea povestirii în ordine cronologică; firul istorisirii este rupt în permanenţă de inserţia unor episoade care se desfăşoară în viitor (mesajele transmise de At’n de pe Pământ), simultan cu transferul funcţiei narative de la narator la personaj, romanul căpătând în felul acesta structura unei naraţiuni polifonice.
În schimb, în „Odioasa crimă din Carpathia” (Editura Cartea Românească, 1995), scriitoarea abordează formula romanului „de mistere”, preluând elemente din recuzita istorisirilor detective, dar propunându-şi, mai ales, să arunce o privire în culisele societăţii totalitare, dezvăluind faţa ascunsă a acesteia. Acţiunea cărţii se desfăşoară într-o imaginară democraţie populară, Carpathia, care seamănă însă ca o picătură de apă cu România din anii regimului Dej, tot aşa după cum în multe dintre personajele romanului pot fi recunoscuţi cu uşurinţă câţiva dintre protagoniştii în carne şi oase ai vieţii politice sau culturale din epoca amintită. Filmul anilor de putere comunistă este reprodus cu fidelitate: festivism, declaraţii de fidelitate faţă de marele frate de la Răsărit, teroare politică, poliţie secretă, cenzură, lipsuri materiale. Acestea constituie însă doar faţa vizibilă a regimului şi nu ele reprezintă principalul centru de interes pentru Mioara Cremene, preocupată mai ales de istoria secretă a bolşevismului. Prin intermediul personajului său principal, ziaristul Sandi Gore (tip de Don Juan simpatic, dotat cu inteligenţă şi spirit de observaţie), autoarea explorează labirinturile ascunse ale puterii. Eroul este amantul actriţei Lolita, fiica atotputernicului dictator Dmitri Anton-Antoniev, are de asemenea o relaţie amoroasă cu Iulia Nagy, soţia unui alt lider de marcă al partidului, şi ajunge chiar în apropierea lui Antoniev, colaborând la redactarea testamentului politic al acestuia. Surprinse în intimitate, aceste personaje îşi etalează din plin slabiciunile şi imperfecţiunile: cele două femei sunt nimfomane, dictatorul e un om obosit, îmbătrânit prematur şi măcinat de o boală incurabilă pe care încearcă să o disimuleze în spatele unei aparente jovialităţi. De altfel întregul roman e construit pe dezvoltarea contrastului dintre esenţă şi aparenţă: reversul statuii lui Stalin din piaţa oraşului universitar Strbskevari (unde se petrece cea mai mare parte a romanului) sunt bordelurile de pe Dealul Curvelor, care supravieţuiesc ca prin miracol în plin regim comunist graţie protecţiei discrete a primarului Coman, soţul Lolitei, el însuşi un vizitator statornic al acestor aşezăminte; comerţul cu fotografii pornografice e pandantul subteran al lozincilor oficiale; umanitatea ce populează paginile cărţii ascunde, la rândul ei, sub masca onorabilităţii, maladii morale dintre cele mai grave: laşitatea, turpitudinea, abjecţia, anomaliile sexuale (cu accent deosebit pe pedofilie), instinctul crimei. De aceste diformităţi sufleteşti nu sunt scutiţi nici măcar copiii; fetiţele se prostituează de la vârstele cele mai fragede, angelicul Tihomir, băieţaşul Lolitei, încearcă, mai mult sau mai puţin intenţionat, să-l otrăvească pe Sandi. Astfel încât romanul Mioarei Cremene se va transforma dintr-o critică a totalitarismului într-o critică a naturii umane, percepută prin lentila dezabuzată a unui mizantrop. Autoarea lăsând să se înţeleagă că totalitarismul nu este posibil decât acolo unde principiile morale au încetat să mai funcţioneze sau, poate, şi mai exact, că abdicarea de la morală duce la totalitarism, iar totalitarismul, la rândul său, parcă în virtutea unui cerc vicios, nu poate să genereze decât monştri morali. Atmosfera romanului va fi, prin urmare, una de coşmar, grotesc şi terific în acelaşi timp, potenţată până la saturaţie de elementele de intrigă poliţistă: fragmente din corpul unei fetiţe asasinate încep să-şi facă apariţia în locurile cele mai neaşteptate ale oraşului universitar, simultan cu invazia de fotografii obscene care o reprezintă pe victimă; fotograful Tomi Scipio (presupusul autor al acestor fotografii) este, la rândul lui, omorât. Senzaţionalul nu este însă un scop în sine pentru autoare; el are mai degrabă rolul unui catalizator care face să iasă la suprafaţă adevărata natură morală a personajelor şi, de aceea, din cartea Mioarei Cremene lipseşte elementul esenţial al romanului poliţist: ancheta. În lipsa ei (ca şi a detectivului profesionist) în legătură cu criminalul nu pot fi emise decât supoziţii, iar bănuielile se canalizează, nu întâmplător, asupra unor personaje în aparenţă total nepotrivite pentru rolul de criminal. Autoarea sugerând astfel că în lumea bolnavă din punct de vedere moral a Carpathiei instinctele criminale foşgăie pretutindeni şi că în mai toate personajele romanului se ascunde un asasin virtual. Iar societatea totalitară nu este – în viziunea ei – decât un amestec de libido nestrunit şi bestialitate abjectă.
Atât de diferite la prima vedere, cele două romane ale autoarei au totuşi un element în comun: ambele sunt naraţiuni ideologice, naraţiuni cu teză, prin intermediul cărora scriitoarea încearcă să ilustreze o anumită viziune moral-filosofică asupra societăţilor de tip totalitar, dar şi asupra naturii umane. Astfel încât modelul lor trebuie căutat poate mai degrabă în povestirile filosofice ale secolului al XVIII-lea (Voltaire, Diderot, chiar şi marchizul de Sade), secol faţă de care scriitoarea manifestă certe afinităţi.
Semnificativ pentru eseistica Mioarei Cremene este volumul Iisus sau provocarea prin moarte (Editura Vinea, 2011), cuprinzând – ţine să precizeze autoarea - „o selecţie a preocupărilor şi cercetărilor mele din ultimele două decenii, expuse în general dinaintea unor cercuri ezoterice pariziene”. Iar aceste conferinţe aduc în primplan o latură poate mai puţin cunoscută a unei scriitoare proteice, care a trecut, de-a lungul anilor, prin mai toate genurile şi formulele literare: preocuparea pentru cercetările cu caracter ezoteric. Rod al unor laborioase investigaţii arhivistice, întemeiate de cele mai multe ori pe documente puţin valorificate de alţi cercetători, actualele pagini ale Mioarei Cremene încearcă să descifreze, cu o osârdie de cabalist, „textul ascuns” al istoriei, adresându-se însă nu amatorilor de senzaţional (deşi nici aceştia nu vor fi câtuşi de puţin dezamăgiţi citind Iisus sau provocarea prin moarte), cât mai ales acelor spirite care, dezabuzate de pozitivismul exacerbat al cunoaşterii actuale, încearcă să regăsească ceva din sâmburele peren al gândirii tradiţionale (aşadar esoterice). Fapte istorice pe care ne-am obişnuit să le consideră m unanim cunoscute capătă astfel, în lectura acestei cercetătoare, atât de dezinhibate şi atât de puţin conformiste, aspecte dintre cele mai incitante, obligându-ne să reflectăm asupra lor şi – chiar dacă nu împărtăşim întotdeauna punctul de vedere al autoarei – să le examinăm critic. Căci, din perspectiva Mioarei Cremene, întrebările sunt mai importante decât răspunsurile, ipotezele – decât certitudinile („Prefer ca tot ceea ce v-am spus până acum să suscite reflecţiile voastre. Cu alte cuvinte: încheind, aceste întrebări să rămână în permanenţă puse!...”), domnia sa ştiind prea bine că nu există un „adevăr absolut” al istoriei şi că orice demers istoriografic rămâne în cele din urmă „interpretare”. Inutil să mai subliniez modernitatea acestei viziuni într-o epocă în care tot mai mulţi cercetători subliniază „ficţionalitatea” istoriei şi când am început să ne convingem că aceleaşi structuri ale imaginarului din care se nasc miturile şi simbolurile poetice îşi pun în egală măsură amprenta pe modul nostru de a interpreta faptul istoric. Iar din acest punct de vedere, trebuie să arăt că între cercetătoarea Mioara Cremene şi poeta cu acelaşi nume funcţionează o simbioză perfectă: autoarea reuşeşte să îmbine demersul documentarist cu actul imaginativ, iritând fireşte spiritele dogmatice, dar dându-le satisfacţie celor care consideră că nu doar raţiunea, ci şi imagina- ţia constituie o formă viabilă de cunoaş tere.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara