Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Mintea versipelică de Sorin Lavric

Virgil Nemoianu, Înţelepciunea calmă, Dialoguri în cyberspace cu Robert Lazu, România noastră. Conversaţ ii berlineze. Varia. Dialoguri şi interviuri, Opere VIII, Editura Spandugino, Bucureşti, 2017, 678 pag.

din cele 41 de interviuri, cîte numără volumul al VIII-lea din seria de Opere de la Spandugino, un ochi atent poate desprinde o schemă invariantă: persistenţa unor trăsături pe care Virgil Nemoianu le arată numai atunci cînd e întărîtat de întrebări tăioase. Se confirmă regula că reuşita unui dialog stă în lipsa de curtoazie: îl pui pe interlocutor în faţa unor nuanţe tari, scoţîndu-l din rutina răspunsurilor prefabricate. La fel cu Nemoianu; la interogaţii placide reacţionează modest, pentru ca, înţepat cu probleme acute, savantul să dea replici corozive, ce-ţi ridică a stupoare sprîncenele. În aceste momente, Nemoianu e impunător, zbîrlit ca un lup hotărît a spulbera echivocurile.

Invers, schimbul curtenitor de clişee politicoase preschimbă o parte din volum într-un şir monoton de amabilităţi periate. Vina stă în tonul anemic al cîtorva dintre cei care îşi închipuie că o conversaţie cu Nemoianu e precum o şuetă moale purtată în dorul lelii. Mă întreb dacă Nemoianu, supus acestor chestionare serbede, nu le-a resimţit gradul de platitudine. Nu oricine e în stare să intre în condiţie de dialog cu un lup doct precum Nemoianu. E nevoie de fler, dar mai ales de o minimă afinitate cu premisele din care mintea acestui savant îşi trage vigoarea. Cînd afinitatea e atinsă, lectura atinge pragul spectacolului de idei, iar valoarea volumului aici e de găsit: în pofta cu care savantul calcă peste convenţiile cu care epoca ne asupreşte. În asemenea momente, Nemoianu e în stare de graţie: scorţoşenia de protocol dispare şi o mină de paladin în ofensivă i se întipăreşte în ton. Lupul îşi scoate colţii şi muşcă. Iar ce uimeşte e că, în ciuda celor trei decenii care s-au scurs de la primul dialog, în lup ghiceşti un număr de însuşiri pe care nici o răsturnare istorică nu i le-a schimbat. E schema invariantă de care pomeneam la început, un set de calităţi ce fac din Nemoianu un personaj insolit, un Werwolf animat de un teribil impuls de frondă, al cărui tăiş în zadar îl vei căuta în volumele de teorie literară. Iată un fapt straniu: Nemoianu din tomurile de doctrină (de la Structuralism pînă la O teorie a secundarului) e altul decît cel din dialoguri. E o altă positio mentis, o altă stare de spirit îi hrăneşte cuvintele. Cînd leagă teorii, Nemoianu e culant şi prevenitor, cînd dă răspunsuri piezişe, e licantrop: muşcă din semeni fără a se mai încurca în scrupule morale. Un alt volum în care masca serenă e dată deoparte spre a face loc spiritului muşcător e jurnalul de călătorie (Străin prin Europa. Buimac pe cinci continente, vol. III din Opere), unde găseşti acelaşi timbru mordant: un cîrcotaş pus pe harţă, atent la detalii, dornic de a-şi înţepa contemporanii.

Sînt şase trăsături din îmbinarea cărora se desprinde portretul invariant al acestui licantrop erudit. Prima ţine de spirit: pentru Nemoianu, ivirea lui Hristos nu e simbol de mitologie orientală, ci eveniment istoric de concreteţe sigură. Nemoianu stă pe credinţă ca pe o proptea din care îşi clădeşte poziţia în lume. Dacă vrei să-l iriţi, vorbeşte-i de epifania cristică ca de o alegorie menită a fi interpretată ingenios. Atunci licantropul va izbucni, punîndu-te la punct. A doua însuşire decurge din prima: Nemoianu este un monarhist de încăpăţînare viageră, amărăciunea sa fiind coborîrea României la treapta de republică. O descalificare istorică echivalînd cu o terfelire a providenţei. Unde alţii văd o schimbare în bine, adică progres pe calea democratică a secularizării raţionale, licantropul vede un regres deplorabil. A trăi într-o republică e cum ai respira într-un tomberon etanş, din incinta căruia orice înger a zburat. De aceea, Nemoianu e un adept implacabil al monarhiei: fără un cap uns ca rege, trecut prin uşile împărăteşti, o ţară e o efigie a declinului.

A treia trăsătură ţine de tiparul cosmopolit al Banatului în care a copilărit. În ochii licantropului, marea calamitate a secolului XX a fost destrămarea Imperiului Austro-Ungar, o catastrofă echivalînd cu începutul declinului occidental. Prăbuşirea habsburgică a fost păcatul originar, vina primordială pe linie europeană, pleaşca nenorocită care a dus la scufundarea civilizaţiei. Azi culegem roadele ireversibile ale acelei erori, căci un modus vivendi, de al cărui farmec nici măcar nu mai sîntem conştienţi, a pierit fără întoarcere. Iar Nemoianu, cu o copilărie petrecută într-o casă unde se încrucişau trei limbi – germana, sîrbo-croata şi româna –, a rămas un cosmopolit cu tropism autohton. Deşi e deschis către zările culturii, ţine la rădăcini ca la ochii din cap.

A patra trăsătură e patosul cu care apără ideea de Mitteleuropa, Europa de mijloc, în care vede singura soluţie prin care falia dintre Vestul prosper şi ipocrit, pe de o pare, şi Estul mizerabil şi părăsit, pe de alta, poate fi acoperită. În Europa de Est nu întîlnim subiecte ale istoriei, doar obiecte ale ei – iată unul din laitmotivele din acest volum.

A cincea trăsătură stă în rezerva mergînd pînă la aversiune cu care judecă Uniunea Europeană, a cărui birocraţie obtuză a transformat un club select, aşa cum se declara la început UE, într-un leviathan căruia tendinţa de uniformizare a diferenţelor naţionale îi va fi fatală în următorii ani. Edificiul se va rupe în bucăţi din cauza opacităţii cu care comisarii de la Bruxelles, în visul lor utopic de a forma un suprastat federal, ucid însăşi sursa vieţii culturale: heterogenitatea. Mai mult, într-o Europă unde e la modă să dai ochii peste cap la auzul numelui lui Trump, Nemoianu este un apărător intratabil al preşedintelui american, cum aşijderea nu se sfieşte să dea de pămînt cu Angela Merkel, un „cancelar cu înfăţişare de servitoare“, după propriile cuvinte.

a şasea trăsătură e reticenţa faţă de marile nume din panteonul universal, cu preferinţa răspicată pe care o arată autorilor minori. E ca şi cum, sătul de bulevardele prea luminate ale spiritului, cărturarul alege potecile umbroase. Cu un singur exemplu luat din cultura germană, în loc să dea atenţie lui Goethe sau Hegel, Nemoianu îi comentează copios pe Heimito von Doderer, August Kotzebue sau Erwin Kolbenheyer, autori de nişă de numele cărora numai o mînă de literaţi au auzit. La fel, apologia pe care o face domeniilor secundare (aici intră literatura) în dauna celor principale e ecoul aceleiaşi indulgenţe pentru lucrurile mici. Explicaţia stă în saţul pe care o minte enciclopedică îl resimte în faţa cărărilor bătătorite. Nemoianu vrea altceva, căutînd laturile recesive din cultură şi ocolindu-le pe cele dominante. Lupul ocoleşte turmele clasice, avînd gust pentru mieii rătăciţi.

schema aceasta invariantă nu sare în ochi de la început, ea izbucnind doar atunci cînd, aruncîndu-şi pielea sobră de cărturar tacticos, Nemoianu ia forma lupului dornic de încleştare. Şi asta se întîmplă numai atunci cînd întrebările îl aduc la surescitare. Atunci pieile savante sînt lepădate spre a face loc arţăgosului cu poftă de altercaţie. În limba latină, făptura care e în stare să-şi lepede pielea spre a scoate la iveală un alt chip poartă numele de fiinţă „versipelică“. A fi versipelic e însăşi condiţia metamorfozei: dintr-un spirit blînd, chinuit de grija protocolară de a nu jigni, apare un demon aruncînd săgeata polemicii. Acesta e Nemoianu, intelectualul versipelic prin excelenţă. Cînd crezi că l-ai epuizat într-o formulă standard (specialist în literatură comparată), tocmai atunci licantropul scoate capul, spre a-ţi explica că deriva în care se află Occidentul e dureroasă, dar inevitabilă, ea ţinînd de un ciclu al istoriei care depăşeşte cu mult intervalul meschin al vieţii de om.

Un volum al cărui fir trenează atunci cînd mintea versipelică nu are interlocutori pe măsură, dovadă pleaşca întrebărilor inepte, dar care excelează în spirit atunci cînd, ciupit de ascuţimea unor obiecţii deştepte, Virgil Nemoianu se dezlănţuie hotărît să muşte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara