Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Minte-mă! – sau despre lectura confidenţială de Irina Petraş

Folosesc ca relansator al temei – relaţia cititor-scriitor – titlul unui serial simpatic, Lie to me, construit pe ideea manifestărilor gestuale şi de mimică ale minciunii, tot atâtea semne într-un cod larg-omenesc descifrabil la o privire atentă şi exersată.
Mai adaug şi amănuntul că pariez deopotrivă pe ficţiunea realităţii şi pe realitatea ficţiunii. Cu alte cuvinte, ştiu la fel de bine că, pe de-o parte, realitatea, oricât de mari îmi sunt cunoaşterea, ştiinţa, luciditatea, nu mi se dă în toate detaliile ei, că îşi păstrează misterul; pe de altă parte, că singura cale de a o controla, înţelege este ficţiunea, în sensul foarte larg de interpretare liberă şi imaginativă/ imaginantă de semne. Aparenta (?) incapacitate a cuvintelor de a-şi arăta pe dată calitatea de adevăr sau minciună m-a şocat încă din copilărie. Că „omul mare” nu vedea că spun adevărul şi că aşa s-au petrecut lucrurile, fiindcă le traduceam cât mai fidel în cuvinte, mi s-a părut un rău insuportabil. Democraţia teribilă a cuvântului care îmbracă la fel de bine adevărul şi minciuna, realul şi ficţiunea („şi irealul e vorbibil” – Paul Zumthor), fără a avea mărci speciale, identificabile, mă speria. Am început să privesc cuvintele pe furiş, ca să aflu ce ascund. Să caut etimologii, să exersez împerecheri neaşteptate. Să verific în alte limbi proaspetele descoperiri. Orice aş fi făcut, nu puteam depăşi o lege a „cuvântă toarelor” pe care mama o rezuma lapidar: „Şi minciuna-i vorbă!” I-am adăugat, după şiruri de lecturi, o completare şi mai derutantă: nu e doar vorbă, ci, vorbă fiind – manipulată şi manipulatoare ca orice lectură –, e, pe cale de consecinţă, şi realitate. Legea lui „ca şi cum”, als ob, vaihingeriană, totuna cu acel „ziceam că”, al jocurilor din copilărie, dar şi discursul îndrăgostit legitimând un construct salsburghez nu sugerează altceva. Minte-mă! nu e doar fatalitatea comunicării umane prin limbaj, dar şi rostul artei, al literaturii, chiar dacă mărturisit în doze ţinând de mode şi contexte. Poliţistul descins la faţa locului, într-o schiţă a lui Capek, înregistrează, tot mai derutat, depoziţiile năucitor de neasemănătoare ale martorilor oculari. Privind aceeaşi banală întâmplare, oamenii spun poveşti de o varietate care celebrează încă o dată diferenţa, diversitatea, excepţia. Enciclopediile personale rezultă extrem de rar simfonic, rezultanta le e hărţuită din toate părţile. Că Istoria înregistrează cu precădere confruntări şi tensiuni nu mai e decât în firea lucrurilor. Drumul spre Adevărul cel mare şi unic (cenuşiu, mut, placid) e pardosit, definitiv şi implacabil, cu puzderie de minciuni colorate, gureşe, fremătătoare care se cred adevăruri.
Primul scriitor a inventat minciuna, primul cititor a făcut-o să dureze (detalii savuroase se pot găsi în Istoria lecturii, al lui Alberto Manguel). Încă de la început, pactul dintre scriitor şi cititor (fie el simplu consumator de literatură sau profesionist al lecturii critice) introduce un acord tacit şi o bună porţie de încredere reciprocă. Eu, cititorul, accept să te iau drept intermediar sau partener în efortul de a înţelege lumea. În cazurile fericite, când scrisul e „adevărat” (adică trece cu bine vămile estetice, totdeauna mai grele, în toate sensurile, decât cele etice), pot crede că (şi) despre mine vorbeşti. Tu, scriitorul, respecţi regula jocului. Eu ştiu că nu poţi lipsi din scrisul tău, că orice text literar te spune, din tine se hrăneşte, dar tu te prefaci că ştiinţa ta e obiectivă şi mai presus (cu forme/formule diverse, ţinând de epocă, de aşteptări, de capacitatea de a te încrede ficţiunii diferită în contexte diferite). Laconismul funciar al Textului asigură comunicarea. În procesul lecturii, „textul literar se întemeiază pe puterea lui de a produce ceva ce el însuşi nu este” (Wolfgang Iser), având nevoie de cititor, de o structură de realizare. Povestea ta nu mă poate ignora fără a-şi pune în primejdie existenţa.
Când cartea îşi spune jurnal, memorii, amintiri etc., cititorul ştie ce are de făcut, în ce dispoziţie interpretativă se instalează. Nicolae Balotă spune clar: „Caietele succesive ale acestui Jurnal trădează voinţa de a mă situa în acel loc unic în care – ca în solilocul unui vis rupt de lume – conştiinţa mea îşi proiectează adevărul său, un adevăr ce este al meu şi nu al lumii, un adevăr pe care vreau să-l imprim lumii [...] Într-un fel, aş dori să fiu un plan de referinţă.” „N-am scris niciodată doar pentru mine” e mărturisirea unei conştiinţe timpurii a menirii de martor exemplar, care-şi începe mărturia cu sine însuşi. Şi care ştie prea bine că jurnalul poate cădea în delaţiune când vine în atingere cu delirul de interpretare şi cu lipsa de măsură a mărturisirii. Poate fi un monstru, în sensul dat termenului de Marcel Moreau: „O scriitură care nu poate să se mintă pe sine este în mod necesar o scriitură care nu poate disimula mai răul. E, totodată, fatalmente, un Monstru, rănit, dar, cu toate astea, monstru. Paradoxul acestui monstru este de a fi, în acelaşi timp, libertate şi captivitate. Teritoriul pe care se mişcă e vast, de vreme ce e chiar viaţa interioară, nemăsurata şi obscura subterană a fiinţei...”
Ca un poltergeist fantasmatic, jurnalul/memoriile conţin o dublă mişcare a imaginarului: inventează un mişcătorde- mobile interioare a cărui existenţă e deja imaginară şi care nu va face ficţiunea interioară mai puţin imaginară, însă va furniza un material de o aparentă concreteţe pe care se poate lucra realitatea.
Jurnalul e fantasmarea unei zone care să poată accepta nume propriu. Personajul conturat ca proprietar al zonei e o ficţiune, nu i se mai poate pretinde să răspundă pentru faptele sale; dar e şi cea mai „adevărată” dintre fiinţele alcătuitoare ale eului. În Jurnalul lui Gide stă scris: „nu de mine m-am interesat, ci de conflictul anumitor idei cărora sufletul meu le-a fost doar scena şi în care funcţia mea nu era atât aceea de actor, cât aceea de spectator, de martor”. Jurnalul, ca specie, e de comentat între ficţiune şi document, cu precauţiuni cerute de această teribilă cumpănă a oricărui Text, în cele din urmă (Simona Sora scrie despre „ceea ce pretenţios se numeşte «literatură personală», de parcă nu întreaga literatură ar fi personală şi subiectivă” – vezi Dilema veche, 371, din martie 2011). Opera de ficţiune (pură, era să zic, uitând o clipă că puritatea e un atribut străin interpretării) alege, selectează din magma trecătoare a zilei şi recompune sensuri, structuri coerente. Adeseori pomenita independenţă a eroilor dintr-o carte e o simplă figură de stil; ea numeşte aparenta uşurinţă şi părelnica autonomie cu care par să se mişte aceştia atunci când „scena” a fost bine articulată. Când Henry James mărturiseşte grija cu care construieşte un cadru în care apoi personajele se mişcă singure nu spune nicidecum că le lasă din mână, că el poate lipsi de la faţa locului. Cadrul însuşi are doze inerente de subiectivitate. El arată tocmai felul (se subînţelege că există mai multe feluri posibile, toate legitime, în ultimă instanţă!) în care vede acest autor lumea. Cu o poetică extrem de „relativă” în ciuda repetatelor circumscrieri teoretice, jurnalul este, esenţial, transcriere, nu scriere. Comportamentul celui care scrie jurnal e asemănător cu cel al romancierului, minus eforturile celui din urmă de a construi edificiul romanesc, de a rotunji caracterele, de a supraveghea logica de-curgerii înspre o încheiere cu mesaj. Jurnalul are libertăţile ficţionare ale romanului şi mai puţine rigori de respectat.
În jurnale/memorii/egografii/autoficţiuni, scrise din perspectiva unui autor dispus să se confeseze cu „neruşinare”, dezinhibările sunt accentul nou cel mai evident al ultimelor două decenii româneşti (vezi cărţi semnate de Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Ioana Bot, Matei Călinescu, Nicolae Breban, Livius Ciocârlie, Mircea Zaciu, Nicolae Balotă, dar şi Dorli Blaga, Al. Muşina, Radu Mareş). Dar spunerea de sine e (parţial) literaturizată, căci interpretează şi pune în ordine ceea ce se răzvrăteşte în contra oricărei ordini – viaţa însăşi cu toate feţele ei de zi şi de noapte. Cronologia jurnalelor nu e, oricât ar părea de ciudat, adevărata cronologie. Zilele cură, dar viaţa are bucle şi rupturi, gândul tremură şi se frânge. Nici măcar însemnările despre vreme nu sunt „valabile” în absolut. „Azi a fost mai frumos ca ieri” nu e un adevăr meteorologic, ci unul psihologic, particular, personaliza(n)t. Gândul merge înainte şi înapoi, aleargă, stă pe loc. Cuvintele îi ţin cu greu isonul. Ele vin mereu din trecut, au cazier, chiar dacă gândul a luat-o înaintea orologiului şi prospectează.
Genul prozei-mărturie/jurnal are perfectă acoperire şi se citeşte cu sufletul la gură. Un raport ca acela al lui Kazantzakis, Infernul tandreţei traversat de Alain Bosquet, refacerea de sine a lui Canetti, cel din jurnal, sunt tot atâtea tentative de a impune individul, cu toate meandrele sensibilităţii şi gândirii, deasupra oricăror raţiuni supraumane. Atracţia vine şi din ispita pe care o lansează, cu o dispensă de bună purtare. Genul autobiografic, cu toate speciile lui, scoate cheia din broască şi te invită să priveşti.
Privitul prin gaura cheii e una dintre vechile îndeletniciri omeneşti. Nici proza de ficţiune n-o neglijează. „Devoalarea «personajului» scandalos din inima unui jurnal veritabil (şi toţi suntem scandaloşi, în afară de sfinţi) oferă exact ceea ce aşteaptă voyeur-ul incurabil din orice cititor pasionat de jurnale”, zice Simona Sora. Nu altminteri se întâmplă cu romanele.
Când scrii la modul confesiv, cu o mărturisită, dar vag delimitată doză de autobiografic şi autoficţiune şi o faci pentru un cititor anonim, abstract, imaginar, dar real, fiindcă îl bănuieşti la capătul celălalt al scrisului tău, jucându-şi cu acelaşi profesionalism ca şi tine partea lui de rol, te scrii, în general, cu grijă. Personajele tale primesc trăsături verosimile, le deghizezi aşa încât prea intimele tale mărturisiri (unele alunecate în pagină fără voia ta, ca scăpări de condei, de atenţie, de control) să nu poată fi lesne depistate. Faci toate astea fiindcă cititorul nu e confesorul tău absolut şi strict, ci unul relativ şi vast. Voi, amândoi, faceţi parte din acelaşi joc de semne, pariuri, constructe. Între voi iţele trebuie să rămână libere. Libertăţii tale de exprimare să-i poată răspunde legitim libertatea de interpretare a cititorului. Adevărul unei cărţi nu stă în eficacitatea utilizării secvenţelor sale în viaţa curentă, ci în enunţul impersonal şi oricând personalizabil pe care îl conţine.
Pactul cititorului cu scriitorul cere însă şi o doză de prefăcătorie, tot mai greu de gestionat pe măsură ce moda autoficţiunilor ambigue se întinde. Dacă o dezinhibată, măcar ca proiect, scriere de sine, presărată cu probe prin care îi poate fi dovedită „autenticitatea subiectivităţii”, îşi spune roman, dacă textul se iveşte dintr-o revărsare adânc personală, violent confesivă şi descarcă în pagină, cu bună ştiinţă ori involuntar, material numai bun de interpretat psihanalitic – ei, bine, în toate aceste cazuri, ce aşteaptă scriitorul să fac eu, cititorul său? Să respect uzanţele dansului de societate şi să mă prefac că nu ştiu exact despre ce e vorba, chiar dacă lectura mea ar fi în stare să vadă mai mult decât se vede în literă? Se cuvine sau nu să spun mai departe ce am aflat privindu- i fiecare rictus scriptural, fiecare ridicare din sprânceana verbului, fiecare grimasă a frazei? Să citesc cartea ca fiind a unui străin şi să comentez fără restricţii? Mi se destăinuie, oare, ca în confesional ori ca pe divanul psihanalistului interzicându-mi – abuziv, după regula confidenţialităţii, activă în aceste alte planuri, nu şi în literatură – să îl dau de gol? Să fie la mijloc şi un soi de masochism scriptural, el extrăgându-şi plăcerea şi din dilema în care îşi pune cititorii?
Mărturisirile prea amănunţite legate de suferinţe ale trupului ori ale inimii – dacă nu au discreţia albă, înaltă şi seninătatea reflexivă a cărţilor blecheriene, de pildă – îmi repugnă. Violenţa lor patetică, trufaşă, pretinzând atenţie exclusivă şi regim preferenţial în numele dezgolirii fără rest pe care o pune în scenă îmi blochează reacţiile. E un şantaj la mijloc pe care nu-l pot accepta. Îmi anulează libertatea de atitudine şi interpretare, căci nu mă pot îndoi, nu pot introduce bemoli, nu pot nici tempera, nici astâmpăra durerile prefăcute ori doar exagerate. E un fel de „despre morţi numai bine” la nivelul lecturii. Dacă aş alege să spun tot ce am citit dincolo de grimasele şi gesturile textuale, aş putea fi acuzată de insensibilitate ori de calomnie. Adevărurile patetice sunt, la modul inflexibil, dependente de minciună. Nu pot trăi fără ea, pe ea o caută, prin ea îşi vindecă neputinţele. Minte-mă, îmi cer ele, blocându-mă într-o reţea de analfabetism monden şi umanitar. Patima lor îmi subţiază chiar calitatea de cititor împătimit, încântat de „zgârieturile” pe care le poate lăsa pe suprafaţa textului. Sunt cărţi care cer adorare mută, mângâietoare, nu lectură interpretativă, zgrunţuroasă. Iată ce scrie Lucian Raicu, citat de aceeaşi Simona Sora: „Jurnalul (şi într-un anume sens orice literatură care vrea să intereseze pe lacomul de secrete cititor) presupune neapărat un act sacrificial, o jertfire a «demnităţii» celui care scrie; o parte, cel puţin, a fiinţei autorului său consimte să se lase devorată de privirea satisfăcută a celuilalt, a celui care citeşte şi tace, având motive să se simtă bine în preajma răului dezvăluit, a dezgolirii riscante (şi ruşinoase) a intimităţii păcătoase, a vulnerabilităţii autorului de jurnale şi de literatură, în general...” Abia am formulat aceste întrebări legate de lectura confidenţială impusă de cărţi violent confesive, că le-am descoperit puse de Teodora Dumitru apropo de jurnalul lui Cărtărescu şi de precauţiile cerute de astfel de scrieri: „Trebuie stabilit şi pragul de intruziune admisibil al comentariului: de vreme ce autorul (şi personajul jurnalului) ba ar fi, ba n-ar fi o persoană cu stare civilă concretă (şi în viaţă), este legitim, de pildă, a se deduce – din pura citire a jurnalului – dacă şi-a iubit nevasta sau copiii? […] E legitim a se stabili, pe baza jurnalului, un profil psihopatologic sau fiziologic al individului care îl semnează? Sunt legitime toate acestea – ori intrăm sub incidenţa culpei de calomnie şi a altor forme de prejudicii reparabile în justiţie?” Pendularea între fictiv şi adevărat o probează şi cu secvenţe contradictorii decupate din jurnal: „Cel care-mi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu (doar) pentru că orice text mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Adevărata mea viaţă nu e accesibilă cuvintelor. Cochilia nu este şi nu reprezintă viaţa melcului”, dar „Sunt jurnalul meu. Nu mă identific nici cu carnea şi pielea mea, nici cu amintirile mele, nici cu imaginea mea în oglindă, nici cu numele meu atât de total cum mă identific cu paginile astea, caietele astea”.
E adevărat, pe de altă parte, că astfel de întrebări legate de gradul de credibilitate se ridică şi în cazul unui roman „pur”, dar acolo convenţia nu e încălcată, temele şi partiturile sunt lăsate în seama personajelor, fie ele oricât de fidele/aservite viziunii auctoriale. Acolo am convenit că nu despre autor este vorba, ci dinspre el. Contractul de lectură a specificat net „minciuna romanescă”. În cazul prozei confesive care îşi spune roman, în care eul narator are datele de stare civilă şi semnalmentele publice ale autorului, convenţia e nesocotită. Acest prozator nu mai minte. Sau pretinde că nu mai minte. Iar cititorul e prins la mijloc, blocat între enunţuri contradictorii şi obligat să... tacă largi „postate” de interpretare confidenţială.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara