Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ministerul adevărului mutat la tribunal de Nicolae Prelipceanu

Am fost şi rămân pentru restabilirea drepturilor încălcate de regimul comunist. În speţă cel la proprietate. Dar la noi, ca-n atâtea alte cazuri, se abuzează şi de acest principiu. (Topîrceanu spunea într-o parodie că fiicele Evei din vremea lui „din merele oprite vor face marmeladă”.)

Nu e un secret pentru nimeni că există o mafie imobiliară, care pune ochii pe anumite clădiri, dacă se poate de patrimoniu, sau, în orice caz, cât mai luxoase şi destul de vechi, după care recrutează vreun „moştenitor”, căruia i se confecţionează actele respective (apreciaţi dvs. dacă sunt autentice sau nu, că instanţele româneşti, prea adesea, nu se ostenesc să o facă), iar aceştia semnează o înţelegere, cedându-le mare parte din „drepturi” în cazul în care afacerea reuşeşte. Sigur că, fiind vorba de clădiri cu o mare valoare de piaţă, rămâne pentru toată lumea destul, şi pentru „moştenitori”, şi pentru mafioţi, dar şi, fireşte, cum altfel?, pentru judecătorii care decid asupra „dreptului de moştenire” al ipochimenului sau... ipochimenei în cestie. Aşa s-a putut ajunge ca o clădire reprezentativă de pe actuala stradă Nicolae Iorga să fie acordată în instanţă unei persoane care se prezenta cu un act din iunie 1940, unde scria negru pe alb că imobilul se află pe strada... Nicolae Iorga. Or, pentru cine ştie puţină (nu vă speriaţi, nu multă) istorie, marele savant a fost ucis de legionari în noiembrie 1940, iar în România acelor ani nu se prea dădeau numele unor oameni în viaţă nici străzilor, nici altor locuri publice care trebuiau să poarte un nume (sic!). E drept, strada se numea pe atunci Mussolini, care mai era încă în viaţă, dar şefii de state aliate au fost totdeauna ca morţi pentru noi, deci puteau da numele străzilor sau parcurilor sau mai ştiu eu la ce. Vezi cazul lui Stalin, cu „parcul de cultură şi odihnă” care-i purta numele când încă nu binevoise să moară. În zadar i-a fost semnalată grosolana contrafacere primarului general, ba chiar şi instanţelor, Uniunea Artiştilor Plastici, care îşi avea sediul în acea clădire, a fost dată afară. Magistraţii nici n-au clipit, aflând că actul pe baza căruia judecaseră era, în mod evident, fals.O fi fost un mod de a pune în practică statuia justiţiei legată la ochi, înţeles aşa de calibanii care judecă azi. Arestarea celor două judecătoare de la Tribunalul Bucureşti şi convorbirile lor demonstrează, dacă mai era nevoie, că nimic nu e imposibil nici în justiţia românească, exact ca peste tot, de la preşedinţie, parlament, guvern şi până la ultimul primar de comună. Abuzul şi furtul domnesc în această ţară, în ciuda tututor arestărilor mai mult sau mai puţin demonstrative, despre care aflăm de la televizor.
În fond, instanţele care au atribuit casa aceea de pe strada Nicolae Iorga posesorului faimosului act, care o fi dispărut până acum de la dosar ca să nu se mai poată demonstra nimic, în caz că ar mai încerca cineva, aceşti magistraţi spun nu fac decât să rescrie istoria, constituindu-se într-un deloc original „minister al adevărului”. Dacă practica rescrierii istoriei era una curentă în regimul comunist, iată că ea rămâne eficientă şi în cel democrat. Sigur, toţi aceşti magistraţi orbi (că justiţia e legată la ochi, nu-i aşa?) la marile contrafaceri cu care se câştigă astăzi averi pe seama unui principiu drept habar nu au că ei lucrează, de fapt, într-o altă instituţie, ce păruse o clipă anacronică şi este, în fond, foarte modernă. Probabil că majoritatea nici n-au auzit de „ministerul adevărului” şi de Orwell, preocupaţi cum sunt să câştige averi cine trebuie şi să aibă, cu siguranţă, şi ei partea lor din acestea.
Avem, însă, un fapt absolut uluitor, care este, la propriu, o rescriere a istoriei, de fapt, o schimbare a ei retroactiv. Mai precis a unei părţi a istoriei. Casa Vernescu, o clădire monumentală de pe Calea Victoriei, a aparţinut acum peste o sută de ani unui celebru în epocă om politic liberal, foarte des ironizat de Caragiale în articolele sale din ziarul „Epoca”, Gună Vernescu. Acest personaj, probabil mai onorabil decât mulţi dintre liberalii de astăzi, cu toate scrisele lui nenea Iancu, a murit înainte de 1900. Când casa aceasta a fost moştenită de cei în drept. Scurt timp după aceea, casa a fost vândută -de o societate austriacă, deci mai trecuse printr-o tranzacţie - statului român. Mai precis în 1908. Aşadar, Casa Vernescu a fost găsită de naţionalizarea din primii ani ai regimului comunist în proprietatea statului şi n-a mai trebuit să fie luată cu japca, după obiceiul „tovarăşilor”, deoarece au luat, prin procedeele lor specifice, chiar tot statul. Ei, bine, n-o să credeţi, dar o doamnă, în vârstă după anumite date, dar nu destul de în vârstă spre a pretinde ceea ce veţi vedea imediat, deschide un proces pentru, ţineţi-vă bine, anularea testamentului lui Gună Vernescu, recunoaşterea ei ca moştenitoare, anularea vânzării către stat şi retrocedarea casei către ea, ca singură moştenitoare cu drepturi depline. S-a găsit şi un notar care să-i confirme calitatea de moştenitoare a Verneştilor (că erau, de fapt, doi fraţi). Doamna în cestie declară că nu are cele mai bine de opt sute de mii de lei care ar trebui plătite pentru revendicarea unei case estimate de domnia sa la 20 de milioane de euro şi cere instanţei să-i accepte o taxă modică. Şi aceasta îi acceptă... o mie de lei. În spatele doamnei, nu e nici un secret, stau trei personaje, dintre care unul cunoscut, Gigi Becali, celelalte mai puţin cunoscute, un domn Florescu şi un turc, al cărui nume se termină, dacă nu mă înşel, în Khan şi a cărui adresă nu e cunoscută nici de justiţia (iarăşi oarbă, n’est-ce pas?). Or, dacă aceştia vor lua mare parte din moştenire, de ce nu plătesc şi taxa pentru retrocedare, care pentru ei ar fi un mizilic? Ba, mai mult, aceştia i-ar fi şi achitat doamnei, pentru cioara de pe gard, aproape trei milioane de euro! Or, din suma asta, n-ar fi putut plăti doamna în cestie opt sute de mii de lei şi ceva? Întrebare pe care instanţa, pudică, nu şi-a pus-o. Lasă că instanţa, dacă ar avea şi judecată, ar fi trebuit să se întrebe cum poate cere cineva anularea unor testamente de acum mai bine de o sută de ani şi a unor vânzări de-acum o sută de ani şi ceva. Să fi fost anularea donaţiei Casei Monteoru un model pentru dna respectivă, cu tot cu becalii, floreştii şi turcii ei? Iată cum poate porni în România un tăvălug al ilegalităţilor, consfinţit de instanţe. Mai are cineva încredere în justiţia română? Că noi am pierdut-o de mult şi avem, în fiecare zi, motive să nu ne-o recâştigăm.
În logica dnei, parcă Dumitrescu, s-ar putea porni o avalanşă de alte procese cu statul sau cu alţi particulari, pentru a restabili drepturi din 1900, dar ce zic eu, şi din 1800 şi din alte secole mai îndepărtate, anulând vânzări şi donaţii, într-o veselie, pentru a se ajunge din nou la situaţia, să zicem, de pe vremea lui Ştefan cel Mare în Moldova şi Vlad Ţepeş în Muntenia. De altfel, dacă-mi aduc eu bine aminte, a existat o persoană care a pretins să i se dea înapoi Moldova lui Ştefan cel Mare, proclamându-se urmaş direct (sic!) al marelui domnitor mic de statură. Poate că şi stră-stră-strămoşii dvs., doamnelor şi domnilor, vor fi vândut case şi terenuri, aşa că aţi putea să le contestaţi tranzacţiile, testamentele şi orice fel de alte acte, pe motiv că ele nu mai corespund legilor de astăzi, de exemplu. Vă daţi seama ce teritoriu mănos pentru afaceriştii români şi – de ce nu ? – turci sau greci, bulgari, sârbi şi alţi vecini, plus pentru judecătorii puşi să decidă cum le dictează mafioţii imobiliari care se vor vedea, în câţiva ani, stăpâni pe moşiile lui Ştefan cel Mare sau ale lui Matei Basarab. Dacă acesta ar fi fost un subiect de roman, fie şi cam juridic, aş fi zis „ce bună idee!”, însă cum e subiect de proces luat în serios de instanţe, nu am a spune decât că realitatea românească întrece cu mult imaginaţia. Desigur, decizia nu a fost încă dată, dar însăşi acceptarea unui asemenea proces e o aberaţie logică şi – de ce nu? – juridică.
În felul acesta, un instrument al dreptăţii în lumea civilizată devine la noi o simplă unealtă a bişniţarilor şi mafioţilor. Nu îndemnăm pe nimeni să-şi facă dreptate singur. Dar cine să i-o facă? Ştiţi cumva? Şi nu speraţi la tribunalele europene, de la Strasbourg sau de undeor mai fi, nu că acolo nu se face dreptate, dar, întâi că şi acolo sunt judecători din România şi s-ar putea să nimeriţi tocmai la unul dintre ei, care – nu-i aşa? – cunosc realitatea de pe-aceste plaiuri, şi doi că acolo sunt prea multe dosare, iar dreptatea ar putea să vină postum, chiar dacă le trimiţi din anii tinereţii fără griji.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara