Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Miniaturi sibiene de ---


Prozatoare, poetă, eseistă, editoare şi traducătoare, scriitoarea germană Dagmar Dusil s-a născut la Sibiu şi s-a stabilit de o viaţă în ţara de demult originară. Este autoarea unor volume de proză foarte speciale, care s-au bucurat de un deosebit succes în Germania: Privind în urmă pe fereastra bucătăriei şi Dor de-acasă, dor de ducă, volume pe care sperăm să le vedem la un moment dat şi în traducere românească. Proza autoarei îmbină aici călătoria în timp: nostalgia, căldura, culorile copilăriei transilvane (primul volum) şi deschiderea universală, călătoria în spaţii diverse şi exotice ale lumii (al doilea volum) – cu citate culinare efective (mici reţete), aşadar cu sugestiile gustative şi tactile care însoţesc teritoriile pe care autoarea le traversează, între Est şi Vest, în timp şi spaţiu. Autoarea a publicat poezie, eseu şi cronică muzicală în presa culturală din Germania şi România. Este director co-fondator al Editurii Johannis Reeg (Bamberg), care are ca focus publicarea unor volume legate de Transilvania şi de România în general: istorie culturală şi creaţie actuală.
Piesele de faţă au fost traduse dintr-o culegere de proză scurtă a autoarei, cu o prefaţă de Andrei Codrescu. Protagonistul este Sibiul însuşi, unde – cităm din prefaţă: „oamenii se nasc cu topografia oraşului imprimată în propriile gene.“ Spune apoi scriitorul devenit american, dar sibian pentru totdeauna şi el:„Citind felul în care Dagmar Dusil reconstituie locurile fabuloase ale copilăriei şi adolescenţei sale, eu mă privesc pe mine ca într-o oglindă. Ea şi eu suntem contemporani, ea o liceancă vorbitoare de germană, care acum trăieşte în Germania, iar eu elev Liceul Gheorghe Lazăr, românesc, locuitor, astăzi, al tărâmului sălbatic american. Eu văd prin «ochii Sibiului’ ceea ce vede ea: istoria, conflictul şi strania sereninătate a oraşului în sine.“ Este vorba de volumul în curs de apariţie Hermannstädter Miniaturen (Miniaturi sibiene) (Ioana Ieronim)

Pasajul generalilor
Se întâlneau la Pasajul Generalilor. Pe vremea când sfârşitul mileniului părea de neatins. El stătea în umbra gangului, ea se apropia de el parcă zburând. Ea presimţea prezenţa lui. El simţea cum ea se apropie. Era toamna efemerităţii, care a tocat mărunt speranţ ele lor înmănuncheate, făcându-le pulbere şi aruncându-le într-un ungher, în Pasajul Generalilor.
Se întâlneau seară de seară, la muchia dintre zi şi noapte, la ora când amurgul încearcă să prindă îmbrăţişările. Erau primele seri de toamnă. Aerul era golit de iubire, aspru. Viaţa zilei se scurgea în frigul înrudit cu moartea al nopţii. Ajungând la Pasajul Generalilor, un strat de umezeală acoperea pielea fetei. El era acolo, degajat. Bătaia inimii ei gâtuia ritmul orologiului din turn. El o prindea de mână şi treceau prin Pasajul Generalilor. Dar mai întâi se sărutau. Oamenii clătinau din cap. Nu era obişnuit să te săruţi pe stradă, când sfârşitul de mileniu părea încă de neatins. Pasajul Generalilor îi adăpostea. În dreapta şi în stânga pe pereţi se înşirau afişe. Privirile celor doi se agăţau de litere, de imagini. El avea senzaţia că peretele din stânga a înghiţit-o. Mintea ei dintr-odată evadase. Ea l-a strâns de mână. O rândunică i-a căzut din cuib la picioare. De rău augur, îi trecu ei prin minte. Au ajuns la ieşirea din Pasajul Generalilor. Au ieşit din iubire. Niciunul din ei n-a dorit-o.
De atunci, din acele seri de toamnă, multe perechi de îndrăgostiţi au trecut prin Pasajul Generalilor. Mileniul intangibil a depăşit limita accesibilităţii sale. Dacă cei doi, cu speranţele tocate mărunt, mai există sau nu, asta nu se ştie. Ei au pus atât efort în fărâmiţarea, strânsul şi debarasarea speranţelor. Şi dacă regăsire chiar se mai petrece în noul mileniu, cei doi trebuie că sunt bătrâni – dacă mai sunt.
Atunci poate că într-o bună zi se vor găsi faţă în faţă, la Pasajul Generalilor. Pasajul este vopsit alb şi nu mai are afişe nici pe stânga, nici pe dreapta. El va fi stând în umbra Pasajului sau mai degrabă rezemat, poate sprijininduse în baston. Ea, ezitantă, se va apropia de el cu paşi şovăitori. Buzele lor abia dacă se vor atinge. Atingerea unui sărut fără atingere. Şi lumea va clătina iarăşi din cap. Să manifeşti tandreţe la vârsta asta nu se face. Cuibul de rândunele e gol. Rândunelele au zburat spre sud. Totuşi cei doi, în caz că mai există, se iau de mână şi trec prin Pasajul Generalilor. Păşesc în dragostea lor. Dar nu ştie niciunul din ei dacă asta-şi doreşte.

Piaţa Mare
Se prezintă în veşminte noi. Îmbrăcată într-o fustă scoţiană. Pietrele cubice din pavaj, cenuşiu închis şi deschis, sunt de o discretă eleganţă şi ochii îţi fug deodată cu ele. Privirea ţi se sfarmă de clădirea barocă a Bisericii Catolice, ricoşează în zidurile ei, se îneacă în fântâna modernă, îngropată, a Pieţei Mari. Nepomuc îşi duce viaţa de surghiun în curtea bisericii catolice. Doar cunoscătorii oraşului ştiu să-l găsească. Nimeni n-ar bănui că Sfântul se află acolo. La marginea Pieţei Mari, Gheorghe Lazăr, reformatorul învăţământului românesc. Un monument din cupru. Nu departe de aici este şi liceul care-i poartă numele. Biserica catolică formează partea frontală a pieţei, lângă care se află fosta casă de economii şi consemnaţiuni, CEC-ul din epoca socialistă, unde aduceai banii pe care nu-i aveai. Azi clădirea este sediul Primăriei, cu o curte interioară graţioasă, care-ţi taie respiraţia. La dreapta, Turnul Primăriei, cu cele două pasaje şi girueta care indică direcţia vântului. Tristeţea anilor socialismului s-a retras şi i-a luat locul foamea de viaţă a noilor generaţii. Rănile Revoluţiei de la 1989 s-au vindecat. Găurile de proiectil în acoperişuri au fost reparate cu ţigle noi. Sensul sobru al vieţii, propriu saşilor de odinioară, a făcut loc aerului sudic, meridional. O mică fântână se pierde în spaţiul pieţei, pe locul unde se înălţa cândva eşafodul, unde s-au rostogolit capete, unde au fost arse vrăjitoarele pe rug. Clădirea Forumului German străluceşte într-un galben-portocaliu, iar în zile senine azurul cerului bate în Piaţa Mare, pe care în alte vremuri o împodobea şi un parc. Aici era cândva Cofetăria Seiser, devenită apoi Macul Roşu, faimoasă pentru delicioasele ei işlere, savarine şi cremşnituri sau Cofetăria Perla, unde se află acum magazine de telefoane, bănci şi case de schimb valutar. Café Haller, din casa cu acelaşi nume, punctul de întâlnire al sibienilor cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi. De cum începe vara, Piaţa Mare devine un teatru în aer liber. Sărbătorile se ţin lanţ. Auzi aici muzică de operă, ca şi rock sau pop. Stau pe acest loc deschis soarelui şi verii, întrebându-mă, oare am călătorit eu însămi, cândva, în fiacre şi trăsuri de piaţă - ori le ştiu numai din poveşti? Acum traficul vehiculelor este interzis. Nici tramvaiul de altădată, gâfâind din greu pe Strada Gării în sus, n-ar mai avea şansa de a traversa Piaţa Mare. Drumul prin Piaţa Mare dimineaţa, cu imponderabilitate şi speranţă, apoi dogoarea adormitoare a amiezii, mersul tărăgănat al oamenilor mai vârstnici după-amiaza. Viaţă palpitantă pe înserat. Gânduri purtate de stele, noaptea. Privirea în copilărie. Procesiunea Paştelui pornind din Biserica Catolică peste Piaţa Mare. Amintire sau iluzie ?

Ochii oraşului
Ei au văzut totul şi văd totul. Ştiind, ei tac, păstrează pentru sine cele văzute. Absorb ceea ce au văzut, ferecă ce au aflat. Ploaia spală ceea ce ei au recunoscut, de parcă nimic nu s-ar fi văzut vreodată. Zăpada acoperă cele descoperite, învelindu-le, încremenindu-le în frig. Soarele arde şi scufundă cele găsite. Văzutul se face scrum, se pulverizează. Totuşi ei au văzut şi văd totul. Au tăcut şi tac. Aproape întotdeauna. Şi ceea ce văd păstrează pentru sine. Aproape întotdeauna. Vântul, care a bătut în acest oraş de atâtea ori, le-a smuls iar şi iar cele văzute şi a spulberat adevărul. Văzutul a devenit cumva auzit, rostogolindu-se fragmentar mai departe. Unul a auzit şi acela, chiar dacă numai pe sub mână, a purtat, a rostit mai departe cele auzite. Şi asta doar sub pecetea tainei. Ziua ochii oraşului văd ca oamenii, iar noaptea ca pisicile. Ochii oraşului au rămas grei de cunoaştere. Şi au născut, iar şi iar, câte o poveste sau măcar un zvon.
Astfel au ajuns oamenii oraşului să creadă că ştiu totul, chiar dacă multe erau nişte simple presupuneri, deoarece cu ochii lor vedeau lucrurile doar fragmentar. Ochii ar fi vrut de atâtea ori să se închidă, însă erau sortiţi să vadă totul. Au văzut-o pe tânăra femeie cu pruncul ieşind în întâmpinarea vieţii. Au văzut bătrâna şchiopătând în urma tinereţii ei, au văzut spaime nedezlipite în dosul frunţilor încreţite şi iluzii care se volatilizau într-o clipă. Au văzut bătăuşi brutali, care treceau drept cetăţeni onorabili, au văzut hoţi, care se simţeau neobservaţi. Au văzut perechi de buze, care se atingeau pentru prima oară. Ochii nu s-au putut închide nici de plăcere şi nici de amărăciune.
Ochii oraşului privesc cochet şi seducător, trist şi pofticios, stăruitori şi plini de secrete, mereu deschişi, niciodată trădători. Vanitoşi, dar nu corupători. Vedeau totul şi ştiau totul, fără a şantaja. Aveau puterea, fără să ştie. Tragicul lor consta în imposibilitatea de a interveni.
Acoperişurile oraşului sunt faţa ochilor, care înghit alţi ochi. Astfel că oamenii oraşului umblă orbi prin lume. Este orbirea dorului, orbirea dragostei, orbirea naivităţii, orbirea prostiei, orbirea neştiinţei. Aşa întâlneşte ochiul copilului pe cel al bătrânului, ochiul sfintei pe cel al târfei, ochiul victimei pe cel al agresorului. Şi din copil se face bătrân şi din bătrân se face iar copil. Şi sfânta se face târfă şi târfa se face sfântă. Victima devine răufăcător şi răufăcătorul, victimă. Adevărul se preface în minciună şi minciuna în adevăr.
Oamenii oraşului cu ochii în acoperiş continuă să creadă că ştiu totul. Şi cred că ştiu mai bine.

În româneşte de
Karin Dragota-Sander
şi Ioana Ieronim

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara