Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Milorad Pavic - Ultima iubire la Ţarigrad de Mariana Ştefănescu


De peste două mii de ani scriitorii născocesc mereu alte şi alte moduri de a scrie, în vreme ce noi citim tot în acelaşi mod. Eu am încercat să schimb modul de a citi" - spunea cîndva scriitorul sîrb Milorad Pavić (n. 1929). Coborîtor din neamul Pavicilor care de şase generaţii a dat scriitori notorii, încă din secolul al XVIII-lea, reputatul comparatist şi medievist şi-a propus ca, odată trecut cu arme şi bagaje în casta romancierilor, să-i confere cititorului, iar nu autorului, locul central al cărţilor sale. ,Pentru că întotdeauna s-a vorbit doar despre scriitori talentaţi sau dăruiţi, se cuvine să se vorbească şi despre cititori talentaţi şi dăruiţi" - tranşează provocator Pavić chestiunea crizei romanului, pe care o socoteşte mai degrabă o criză a cititului.

După ce ne-a iniţiat în trei ipostaze de citire a romanului: roman-dicţionar (,Dicţionar khazar. Roman lexicon în 100.000 de cuvinte"); roman-careu de cuvinte încrucişate (,Peisaj pictat în ceai"); roman-clepsidră (,Partea lăuntrică a vîntului sau roman despre Hero şi Leandru"). Milorad Pavić ni se relevă cu un roman-tarot. Este vorba despre Ultima iubire la }arigrad. îndreptar de ghicit, roman structurat în 22 de capitole care corespund cărţilor de tarot ce alcătuiesc etalarea Major Arcana (Marea Taină), numerotate de la 0 la 21 şi care împreună cu o etalare mai mare (Minor Arcana) de 56 de cărţi alcătuiesc Tarotul. Cartea propune o interpretare romanescă a simbolicii ezoterice proprie acestei tehnici de divinaţie care este tarotul.

Acţiunea romanului este plasată la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea (cu o scurtă incursiune în secolul XX), deci în epoca războaielor napoleoniene şi a rococo-ului tîrziu, şi se desfăşoară în spaţii largi, dinspre fluviul Elba către Veneţia, dinspre Triest, Sremski Karlovci şi Zemun către }arigrad (Constantinopol). Personajele, comercianţi şi artişti, sunt descendenţii familiilor sîrbe Opujić şi Tenecki.

Ca roman de dragoste, cartea poate fi citită în cheie feminină prin răstălmăcirea istoriei lui Pavić privitoare la idioritmici şi cenobiţi din romanul său Peisaj pictat în ceai, scris în cheie masculină. De fapt, Pavić urmăreşte destinul femeii într-o lume a bărbaţilor, descrie modele de comportament şi tipuri de femei în contrast cu lumea bărbaţilor tranşată maniheist în învingători şi învinşi, şi întrevede pentru ea posibilitatea de a fi în afara sau deasupra acestei diviziuni: de a fi o terţă persoană. Un al treilea pantof, cum spune Pavić.

Pe cît de lirică pe atît de erotică, naraţiunea lui Pavić poate fi citită în funcţie de propria existenţă a cititorului, cărţile de tarot anexate la sfîrşitul cărţii facilitînd o lectură transparentă.

Iată de ce Milorad Pavić este autorul genial al unor cărţi care nu-s de povestit, făcînd figură de ,maestru de ceremonii într-un circ metafizic".


A optsprezecea cheie. Luna

Era anotimpul ,dintre două pîini" cînd Jerisena şi iubitul ei o porniră înspre Orient, prin carantină, unde la un han aveau să-i aştepte căpitanul Haralampije Opujić cu trimisul diplomatic pe care acesta îl însoţea. Jerisena dormea în şareta încărcată cu bagaje, iar tînărul Opujić mergea călare. Tot timpul sub copitele calului său simţeau cum vuiesc două drumuri, urcuşul spre }arigrad zvîcnind ca o umbră sonoră, apoi calea legiunilor romane gonind spre răsărit.

Drumul îi ducea către un ţinut care iarna se numeşte ,între cîine şi lup", în depărtare se zăreau două turnuri, cîte unul de fiecare parte a drumului, cînd brusc răsunară focuri de armă. Opujić dădu pinteni calului şi la o cotitură privi rîul. Mirosea a icre şi se umflase cu nuci, fiindcă în anul acela nucii rodiseră peste măsură că-şi zdrobiseră crengile şi umpluseră apele de sub ei cu roadele şi frunzele lor. Pe rîu, agăţat de fumul hornului roşu ca un păianjen de firul său, se afla o hardughie de han, iar în bătătura lui un pîlc de călători trăgînd cu puşca în apă.

- Nu-l lăsa, nu-l lăsa să treacă! - ţipa gîngav cineva.

- Doamne, uite la el cum s-a prins - se văicărea un altul încărcîndu-şi arma.

Sofronije Opujić gîndi că era vorba de o aflare în treabă şi intră în han să întrebe de o cameră.

- Nu mai e decît o singură cameră - le zise hangiul şi îi conduse pe Jerisena şi pe el la primul cat prevăzut cu un balcon cu caldarîm. Prin caldarîm răzbise iarba, iar odaia fusese cîndva spoită în verde. Avea o sobă care se încălzea cu balegă şi fîn, focul aprinzîndu-se de-afară, iar înăuntru pe o laviţă apa era pusă la încălzit.

- E cea mai frumoasă odaie - zise băiatul, care privea oarecum pieziş de parcă voia să scuipe.

- Văd că faceţi exerciţii de tragere - îi zise Sofronije la cină ăluia care ţipase la rîu.

- Nu te-te înţeleg, dom-nule, i-o tăie acesta - mîine cînd o să vă mai re-re-ve-veniţi ceva în fire, o să tragi şi dum-dum-neata cu puşca. Dar de fapt, ce-ce odaie v-au dat?

- Odaia verde, nu-i aşa? - se amestecă în vorbă al doilea călător - că dacă e verde, să luaţi aminte la ce-o să visaţi la noapte.

- Dar de ce, mă rog frumos? - i-o întoarse Opujić rîzînd.

- Prin odaia asta am trecut cu toţii noi ăştia care aşteptăm acum în carantină. Imediat am cerut alta. Noi, cei care am înnoptat în odaia asta, am visat la fel.

- Şi anume ce, dacă ne e permis să ştim şi noi? - continuă Sofronije cu o nuanţă ironică în glas.

- Eşti o făptură greu de dovedit! - zise un al treilea - frăţioare, noi toţi l-am visat pe acelaşi tip care miroase a nuci. Şi care are chica părului strînsă într-un fluture de sidef. Omul poartă un mundir şi vrea să-i lichideze pe cei care îl visează în odaia aia. Şi pe mine a încercat să mă trăsnească cu sabia, dar m-am trezit la vreme. Alţii nu.

- Şi ce s-a întîmplat cu ei?

- Toţi o bîl-bîl-bîie - i-o întoarse cel de pe mal. - De aia tragem cu puş-puş-ca.

- în ce trageţi? - întrebă Jerisena rîzînd de una singură.

- în coji de nucă. Cu ele trec apa rîului forţele necuratului dinspre Turcia la noi. Fiindcă forţele necuratului nu pot sta pe apă. Şi atunci sunt purtate pe coji de nucă. Ieri, cineva l-a visat pe ăla din odaia verde şi l-a dibuit. Se zice că ar avea o turnătorie de clopote la Zemun.

- Pih, ce mai corăbioare cu vrăjitoare sunt cojile astea de nucă, şi mai vreţi să-l opriţi pe vrăjitor. Geaba atîta trudă! D^ăştia ca el trec apa şi pe coji de ouă - le-a rîs în faţă Jerisena, doar că a doua zi de dimineaţă şi ea era palidă.

în noaptea aceea ea şi tînărul Opujić s-au dus devreme la culcare. Stătea întinsă pe spate în bătaia clarului de lună verde şi simţea miresmele rîului stivuite frumos, cele uşoare peste cele greoaie; mai întîi mirosul de apă şi mîl, apoi cel de fum şi, în fine, la suprafaţă pluteau în plăci adieri de tei. în seara aceea numai clarul lunii avea trei miresme, amestecate între ele cu cele trei faze ale lunii. Umezeala apei intra pe fereastră, iar cineva din han cînta la clarinet. Se auzea molcom melodia lor ,Sudoarea este amintirea sufletului" şi Sofronije Opujić luă în gură o şuviţă din părul Jerisenei. Stătea culcat pe burtă, era peste măsură de mirat auzind acea melodie în acel loc şi simţea că îmbătrîneşte, atît el cît şi patima lui, nopţile îl duceau undeva în trecut, iar zilele îl trăgeau îndărăt pe cînd viitorul îi apărea ca o negură care i se vîra molcom printre paşi. îşi făcea griji pentru Jerisena, fără o pricină anume, simţea gustul colbului de sub pat, de sub putreziciunea hanului. Auzea racii ieşind la mal sub clarul lunii iar nasul său amuşina adîncimile, aflînd sub pămînturi miresme de argint jilav şi piatră încinsă. Simţea gazul metan subteran alungînd petrolul în susul versanţilor din pîntecele pămîntului, stivuirea damfului de vegetaţie putridă peste cel de sulf şi de apă clocotită feruginoasă. Iar în zori Jerisena aflată în pat lîngă el, ţipă trezindu-l:

- Aici plouă în prostie, în prostie e secetă! Şi eu care

l-am visat - zise.

- De unde ştii că e el?

- Are în coama părului acel fluture de sidef... La cingătoare poartă o carte, pare-mi-se că-s versuri...

- Şi nu te-a atacat?

- Nu, dimpotrivă, s-a speriat de moarte cînd m-a văzut.

În clipa aceea afară se trăgea iarăşi cu puşca. Opujić se ridică, privi peste marginea balconului şi încremeni. Călătorii din han trăgeau chiar în tatăl lui Sofronije. La care Jerisena urlă:

- El e! L-am recunoscut! Uite-i fluturele de sidef în păr - şi atunci Sofronije o opri:

- Taci! E taică-miu şi tîmpiţii ăştia vor să-l omoare.

Şi înşfăcă puşca.

Dar căpitanul Haralampije Opujić n-avea nevoie de ajutor. într-o clipită călăreţii lui îi dezarmară de călători, îl pălmuiră pe bîlbîitul care trăsese în căpitan, din care pricină acesta se opri din bîlbîit, apoi aduseră în curtea hanului caleaşca luxoasă a ambasadorului francez. Pe care se afla de-un deget aurul şi de două degete noroiul. Cînd se deschise portiera şi se lăsă scăriţa, întîi se ivi o cizmă violetă, după care sări un puşti într-un mundir albastru încins cu un văl de mătase, despre care se şopti că este trimisul Alteţei Sale Imperiale Napoleon care se îndrepta spre }arigrad.



A nouăsprezecea cheie. Soarele



Sînteţi frumos şi tînăr. Vă doresc ceea ce deja vi s-a întîmplat, zise căpitanul Haralampije Opujić atunci cînd fiul i-o prezentă pe Jerisena.

Bătrînul Opujić se afla cu pintenii însîngeraţi care în dimineaţa aceea îi salvaseră viaţa de la gloanţele neaşteptate şi trăgea din pipa lui verde. Era trupeş ca o sobă de teracotă în ciuda faptului că îmbătrînise sub ,loviturile vremii", în primii zece ani deloc, ca apoi zece ani într-o noapte. Putea trece podul cu un măgar în cîrcă, cum zicea el glumind, călătorii din carantină se holbau îngroziţi la fluturele de sidef care îi împodobea coama părului, adulmecîndu-i mireasma de nuc pe care o răspîndea în jurul său, iar Jerisena privea uimită la volumaşul cu poemele lui Horaţiu de la cingătoarea căpitanului. în vremea asta căpitanul era vesel şi comandă cina pentru toată lumea din sală, inclusiv pentru ambasador care era servit în camera lui.

în drumul său spre }arigrad ambasadorul francez luase cu el un secretar, iar căpitanul cinci călăreţi în cizme roşii, ca pentru nuntă, şi un al şaselea în nişte opinci galbene, turceşti. Erau în stare să ajungă oriunde şi să îndure orice neajunsuri. Căpitanul Opujić era însoţit de o fată cu nişte ciudate înflorituri sure în pletele ca pana corbului, atît de pieptoasă că se putea muşca singură de sîni. O chema Dunja. Cum îi văzu pe Jerisena şi pe tînărul Opujić, Dunja chicoti la cel de-al treilea pantof care atîrna la gîtul Jerisenei, iar pe Sofronije îl întrebă de rană. Aşa că Jerisena înţelese că fata care îl însoţea pe căpitan era una din acele farmazoane pe care tatăl i-o trimisese fiului în timpul celor trei fronturi, iar în părul Dunjei recunoscu smocurile care creşteau pe umerii lui Sofronije al ei. Presărate cu aceleaşi steluţe sure.

- îţi mai aminteşti cînd am cinat împreună cu Evdokija? îl întrebă Dunja pe Sofronije şi-şi îndreptă către Jerisena ochii ei aurii semănînd cu două jumătăţi de ou fiert.

- Ia să vedem - se desfătă mai întîi căpitanul pocnindu-şi degetele mîinilor greoaie şi fără inele (fiindcă inelele te încurcă la sabie).

- Să vedem. Mai întîi fiecăruia cîte o porţie de limbă cu iarbă sură şi o ciorbiţă de tărîţe... Şi adu-ne, dacă ai, pîine frămîntată cu un fir de ţărînă. Iar în privinţa iubirii faţă de glie, treaba stă astfel fiule: totul pentru popor, nimic cu poporul! Iar tu, băiete, pregăteşte-mi de două ori cîte un castron cu lacrimi divine şi calde, o privire dusă, din cele amărui, care îmbătrînesc într-o oră, cu lămîie. Şi fasole fiartă în apa Savei. N-ai apă de Sava? Păcat! Atunci dă-mi boabe pane. Iar pentru domnişoara Tenecki nişte scoici pane. Pentru Dunja mea ce binevoieşte Evdokija. Şi la urmă, ceai de urzică îndulcit cu miere.

,|sta să fie tatăl meu?" se întreabă în clipa aceea Sofronije amintindu-şi de copilărie şi de tatăl său stînd culcat în beznă lîngă nevasta lui, Paraskeva Opujić, în dormitorul lor din palatul de la Triest cu capul înălţat şi pîndind cu urechea. în sfîrşit, după atîţia ani, Sofronije ştia la ce trăgea cu urechea tatăl lui. Şi mai ştia de ce mama lui îi tot aşeza capul pe pernă. Bătrînul Opujić stătea treaz pînă la ultimul foşnet de fustă din capătul scării.

- însă în privinţa celor din Serbia - continuă căpitanul - eu le trimit banii pe care îi cîştig vînzînd praf de puşcă francezilor, ca să-şi cumpere şi ei praf de puşcă. Tu, băiete, ascute-ne cuţitele, ca să pot tăia fitilul lumînării ăsteia stinse. Şi alege pentru noi nişte ceşti negre. Că tare mult îmi plac ceştile negre, că-s cele mai frumoase, nu-i aşa, domnişoară Tenecki? Hai, dă-i bătaie, băiete! Că mîine în zori fiecare făptură de aici va trebui să-şi ia în spinare drumul, să se piardă în ceaţă...

Nici n-apucă bine căpitanul să-şi încheie comanda, că în han năvăliră un cîrd de femei aducînd un urs şi un om într-un mundir francez. Se prezentară oaspeţilor ca fiind un teatru ambulant.

- Să ştiţi că spectacolul e plătit de binefăcătorul nostru căpitanul Haralampije Opujić - zise omul în mundir - care e un mare iubitor de teatru şi acum se află undeva în Silezia. De aceea vă vom prezenta o bucată straşnică cu titlul ,Cele trei morţi ale căpitanului Opujić".

La care căpitanul Opujić rîse în hohote şi se adresă actorilor:

- Păi, începeţi jocul, copii, pentru ca vorbelor noastre de hîrtie să le găsim odihna în visele noastre, să se înfierbînte un pic în sîngele nostru ca apoi iarăşi să cadă bolnave de viaţă!

După care una dintre femei zise adresîndu-se falsului căpitan Opujić, cel în mundirul francez:

Strămoşii tăi, căpitane, au avut fiecare cîte o moarte. Tu nu. Tu vei avea trei morţi, iată-le (atunci ea arătă către celelalte femei din trupă). Bătrîna, frumoasa şi fetiţa, ele sunt cele trei morţi ale tale. Priveşte-le bine...

- Şi asta-i tot ce-o să rămînă din mine? se băgă atunci în vorbă adevăratul căpitan Opujić.

- Da. Asta e tot.

- Şi nu e puţin! - aruncă iarăşi căpitanul Opujić.

Numai că, ia aminte căpitane, tu n-ai să bagi de seamă la morţile tale, ai să treci călare pe sub ele ca pe sub arcul de triumf şi-ai să-ţi vezi de drum de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat.

- Şi ce-o să fie după cea de-a treia moarte a mea, cînd o să mă vampirizez pentru a treia oară? - sări dintr-o dată în spectacol căpitanul Opujić, încă o dată satisfăcut de fîstîceala comedianţilor şi de uimirea oaspeţilor din han.

Pentru o vreme, căpitane, atît ţie cît şi altora o să vi se pară că încă sunteţi în viaţă, că nu s-a întîmplat nimic, pînă ce n-ai să întîlneşti ultima iubire, pînă în clipa în care o să se îndrăgostească de tine o femeie cu care ai putea avea copii, clipă în care vei dispărea de pe suprafaţa pămîntului, fiindcă al treilea suflet nu poate avea copii, la fel cum cel care se vampirizează pentru a treia oară nu poate avea copii...

În clipa aceea de sus din han se auzi un clarinet. De data asta cineva cînta Haydn - Corala Sfîntului Anton. La acele sunete căpitanul sare ca ars, întrerupe reprezentaţia, îi părăseşte în fugă pe actori şi năvăleşte în balconul pavat.

O clipă mai tîrziu apare în sufragerie la braţ cu o doamnă purtînd în mîini o perniţă albastră. în decolteul adînc avea pe sîni aluniţe false parfumate, iar orificiul din scoica urechii era dat cu cîrmîz. La celălalt braţ al căpitanului Opujić era un tînăr în uniformă de husar, cu o splendoare de păr ondulat.

La vederea lor, Dunja chicoti în mînecă, iar clopoţeii de la perniţa albastră a invitatei căpitanului clincheniră. Atunci se auzi căpitanul Opujić rostind cu o voce schimbată un fel de litanie:

Străbătut-am întinderile înaintemergătorului/ în scîrbele mele/ Şi nicăieri n-am aflat adăpost,/ acoperiş n-am găsit./ Greu mai e printre ai tăi,/ printre sîrbi/ Inel cîntător îţi dăruiesc,/ să nu mă pierzi din ochi./ Cîntătorului tău tinereţea/ nu-i luminează anii tîrzii./ Din somn groaznic vis/ mă redeşteaptă la tine/ Şi treaz îmi văd inima/ răsărită în noaptea vrajbei/ Şi apusă la cîntatul/ catavasiei barbare...

După asemenea vorbe căpitanul făcu prezentările fiind vorba de doamna Rastina Kaloperović, din Sremski Karlovci, ca şi de fiul acesteia, Arsenije, sublocotenent în armata austriacă, care, iată, întîmplător, dar graţie unui fericit concurs de împrejurări, îţi întîlnesc, după multă vreme, fiica şi sora, pe Dunja Kaloperović, aflată acolo. Dunja se ridică în întîmpinarea noilor veniţi, îşi sărută mama cu tot cu perniţa albastră cu zurgălăi, iar pe frate pe gură, şi toţi se aşezară.

- Nu te-aş mai fi recunoscut. Parcă te văd pentru prima oară. Te-ai făcut mai frumoasă de cînd mi-ai devenit soră vitregă - îi zise Arsenije Dunjei - ţi-am adus ceva. Cerceii tăi. Vrei să ţi-i pui în urechi?

- Nu aici. Urechea îşi pierde nevinovăţia de cîte ori îşi pune cercelul; întotdeauna sîngerează un pic - zise Dunja zîmbind.

Zîmbetul acela i se păru sublocotenentului Arsenije aidoma unui instrument necunoscut şi preţios la care ea cînta cu o aleasă măiestrie. Iar Dunja îşi privi fratele vitreg în ochi şi sărută lingura neagră din farfuria ei de parcă pe el îl săruta.

,Mi-a şi observat tălpile", gîndi înciudată Jerisena Tenecki, din celălalt capăt al mesei, mîncînd scoici şi privindu-l uimită pe căpitanul Opujić. ,Oare el să fie cel care mi-a ucis tatăl?"

În momentul acela, de parcă auzise întrebarea, bătrînul Opujić luă paharul şi se ridică să toasteze.

- Mes dames, vă întrebaţi desigur cum de s-a putut îneca în funingine sufletul unui om care se află în faţa dumneavoastră. Permettez-moi l^opportunité, de vous expliquer mon cas... O viaţă de om am cîntat în strana bisericii după care m-am oprit din cîntat şi m-am apucat să beau cît pentru două vieţi şi-am ras două podgorii, după care m-am apucat să cînt şi la guslă pînă am dat cu ea de pămînt. Acum pot să spun totul... După cum ştiţi, uneori sexul frumos cerea de la faimoşii comandanţi de oşti din acest război cîte o şuviţă de păr drept amintire. Ce-i drept, şi unii dintre noi, ăşti mai de rînd, avem uneori pe trupul nostru brăzdat de răni smocuri de păr de femeie - semn că ele ne-au tămăduit. Şi în aceste şuviţe de păr de femeie şi de bărbat se ascunde deosebirea dintre noi soldaţii şi cei care ne conduc. Fiindcă oamenii se împart în cei care ucid şi cei care urăsc. Noi, soldaţii, suntem soiul nedăruit care ucide, pleava ordinară faţă de cei dăruiţi şi puternici care se pricep să urască. Poţi învăţa un om cum să se slujească mai iute de sabie decît de furculiţă. Dar ura e o treabă care se învaţă vreme de generaţii. E un dar. Ca o voce frumoasă. Un dar mai periculos decît orice sabie. Dacă l-aş avea n-aş fi soldat, ci turnător de clopote de cealaltă parte a fluviului dumnezeiesc care e Dunărea din Zemunul vostru, mademoiselle Tenecki, aş bea vin din cel mai frumos clopot, dintr-o ureche mi-ar creşte salcie, din cealaltă struguri şi m-ar durea sufletul pentru orice cocoş de fier de pe acoperişul turnătoriei dumitale. Aş şedea frumuşel în barca mea, aş trage la peşti înţelepţi şi poate aş urî şi eu pe cineva taman de la Paris pînă ce i-ar cădea urechile. Doar că eu nu sunt dăruit urii şi de aceea trebuie să-mi ucid vrăjmaşii. Dar asta e o poveste tristă iar azi e o zi veselă. Mă găsesc iar în familia mea după atîţia ani, şi aş vrea să beau acest pahar în sănătatea celor dragi. Vivat!

Căpitanul Opujić goli pînă la fund paharul şi-l zvîrli pe fereastră drept în rîu. Care căzu printre cojile de nucă care pluteau în beznă pe firul rîului.

A doua zi dimineaţă celălalt mal al apei ieşise din ceaţă scăldat în soare. Era mai înalt, dedesubt scăldat de ape, deasupra năpădit de ierburi, care se aplecau peste apă aidoma spumei unui val prelung, tăcut şi verde. Cînd caravana o porni, tînărul Opujić încălecă pe mînza lui mai mult gol, aşa cum îi plăcea lui să călărească de cînd lepădase sabia, îşi ajunse din urmă tatăl şi-l întrebă dacă fusese plătită consumaţia de la cină, la care primi răspunsul.

- Fiecare din noi e bun de plată cu cîte o zi de marţi din aprilie de la care luăm restul o oră!... Şi eu care mă gîndeam c-ai să mă întrebi cînd om scăpa noi, grecii şi sîrbii, de nenorociri, iar tu mă întrebi de cină.

- Şi cînd o să scăpăm de nenorociri?

- Cînd n-o să mai fie coşciug sîrbesc care să nu se facă barcă, şi nici prun în Serbia de care să nu să priponească vreo barcă.

Caravana ţinea drumul către răsărit prin Grecia, la dreapta rămînea Sfîntul Munte Athos şi marea dimprejur, se şoptea despre consulul francez că e bolnav, fiindcă în familia lui bărbaţii mureau la fiecare generaţie cu un an mai devreme şi că deja acum sorocul era la 29 de ani.

încearcă să te uiţi la soare - şi-ai să-l vezi ca pe un scut de aramă cu o gaură neagră la mijloc - zise căpitanul Opujić fiului său atingîndu-i în galopul calului cizma cu cizma sa. Tînărul Opujić îl privea îngrozit, dar tatăl ridică liniştit mîna arătînd în depărtare.

- Iată Ţarigradul! Acolo în Fanar vă aşteaptă tatăl Hrisostom cu ducatul meu în sutană. I l-am dăruit lui şi bisericii lui ca să te cunune cu domnişoara Tenecki. Să fiţi fericiţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara