Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Milorad Pavić de Mariana Ştefănescu



"Am intrat în literatură, trăiesc în ea şi voi ieşi din ea cînd mi-o veni sorocul".


Scriitorul sârb Milorad Pavic a plecat la cele veşnice în plină forţă creatoare, deşi se pare că inima sa n-a mai putut îndura tumultul înfruntărilor scriitorului cu sine, pînda cu sine, cum spunea el, în a fura cît mai mult din viaţă, ca să dăruiască literaturii.

Titlurile cărţilor sale par a fi predestinate a desemna capodopere: Dicţionar khazar, Peisaj pictat în ceai, Partea lăuntrică a vîntului, Ultima iubire la }arigrad, Mantia de stele ş.a. în sensul acesta declaraţia sa: "Eu nu am biografie, eu am bibliografie" trebuie înţeleasă drept un refuz al succesului, care, "fie te scoate din minţi, fie îl renegi".

Parafrazînd un celebru dicton, s-ar putea spune că viaţa lui Milorad Pavic a stat sub semnul "Nimic fără Literatură". Deşi nu s-a derobat de îndatoririle familiale şi universitare, pe care le-a împlinit cu dăruire şi abnegaţie, Milorad Pavic mărturisea undeva că a resimţit frumuseţea vieţii doar în momentele în care-şi aparţinea sieşi dimpreună cu literatura. "Atunci cînd Tu eşti cel care eşti. Cînd presimţi acea tămăduire după moarte, despre care a scris Bruno Schultz".

Ca student la Litere, îşi va canaliza vocaţia literară către studierea literaturii sârbe vechi, spre traduceri literare, ori către studierea folclorului literar. Căci în anii '50 ai secolului trecut şi Iugoslavia a cunoscut un scurt puseu de realism socialist, cînd s-a încercat un soi de dezinfectare ideologică a limbii, prin escamotarea tradiţiei în sensul eludării patrimoniului sârb religios. Ca apoi, în anii '60, în Iugoslavia să izbucnească acel miracol al culturii şi literaturii. în 1961 Premiul Nobel pentru Literatură a fost acordat scriitorului Ivo Andric, însoţit la Stockholm de tînărul redactor-radio Milorad Pavic. Peste cîţiva ani, şi Pavic îşi va face debutul în beletristică, cu un volum de poezie, urmînd 5 volume de proză scurtă, întrerupte în 1984 de fulminantul roman Dicţionar khazar. în tot acest epic debordant al povestirilor sale, Pavic presară acele grăunţe iniţiatice, care mai apoi vor fi dezvoltate în romanele sale.

Vizionarismul scriitorului sârb nu este cîtuşi de puţin efectul imaginaţiei, ci s-a construit trudnic, în catacombele istoriei mai tuturor seminţiilor - în arhive din toate colţurile lumii. Nu cunosc un alt scriitor care să fi adus acasă la el, în limba lui, atîtea neamuri din toate timpurile, de la khazari la băştinaşi amazonieni, de la ruşi la evrei. în canavaua naraţiunilor sale Pavic întreţese tainele multor seminţii, de care specialiştii în domeniu nu au ştiinţă. Ca în cazul khazarologilor germani, care au admis că au aflat multe răspunsuri în romanul lui Pavic.

O altă pildă de previziune este conţinută în romanul Peisaj pictat în ceai, apărut în anul 1988, în care sunt condensate, în grilă simbolică, avatarurile unor indivizi surprinşi de căderea comunismului, conform principiului dominoului, cuprinşi de febra anticomunistă, încît, în indignarea lor vinovată, erau dispuşi să-şi schimbe propriu ADN. Pentru un paşaport pentru lumea liberă de comunism. Cei care clamau ritos anticomunismul erau tocmai împricinaţii acelei cauze.

"Viaţa mea sunt cărţile mele" ori "Jurnalul meu sunt cărţile mele", recurgea deseori M. Pavic la aceste certitudini, pentru a se deroba de invitaţii finalizate cu onoruri.

Teatru de hîrtie, ultimul roman al lui Milorad Pavic, publicat la Belgrad în toamna anului 2008, cred că ar fi trebuit să apară simultan cu ediţia în limba română, dat fiind că, în toamna lui 2007, l-am primit, în manuscris, pentru a-l traduce la editura Humanitas, unde aşteaptă şi azi.

După un roman-cheie, apoi un roman-careu de cuvinte încrucişate, apoi un roman-clepsidră, apoi un roman-tarot, apoi un roman-zodiac, scriitorul sârb ne îmbie cu un roman-antologie. Pavic configurează un univers narativ universal, prin crearea a două lumi: biografice şi textualiste. Sunt reuniţi 38 de scriitori fictivi din tot atîtea literaturi în care Pavic a fost tradus. Cele 38 de povestiri alcătuiesc un corpus de reguli canonice, care comprimă valori culturale aparţinătoare unor varii culturi. Pavic le infuzează acestor "autori de hîrtie" identităţi literare, în consonanţă cu diverse "isme".

În acest sens prezentăm povestirea unui scriitor din Ungaria, unde ficţionalizarea lui Pavic - ne con­vinge că are intuiţia fiecărei literaturi.


Istvan Bacs (Ungaria)

Această povestire a fost publicată anonim în revista maghiară "Hid" care apare la Novi Sad. Te trimite cu gîndul la autori precum Peter Esterházy, Danilo Kis şi la mai cîţi alţii. în final s-a ajuns la concluzia că putea fi vorba de un oarecare Istvan Bacs, care o vreme a fost lector de limbă maghiară la universitatea din Viena. Care a publicat sub numele său "Cercetare asupra şcolilor latine în judeţul Mohacs în secolul al XVII-lea" Bacs şi-a publicat cărţile în străinătate ("Forum" din Novi Sad) şi la Budapesta ("Cartaphilus"). Purta barbă, fiind bine ascuns de ea. Căci de fapt cine ştie cum o fi arătat. Lucru pe care fotografiile păstrate nu l-au spus. Pornind de la premisa că povestirea este mai importantă decît scriitorul povestirii, am inserat-o sub numele lui în prezenta antologie.


CINCI CASE LA BALATON

Erszika Banyai era unică. Avea treizeci şi cinci de ani şi lucra la biblioteca "Secenji" din Buda, fiind colector de carte veche şi rară. Tatăl şi mama sa muriseră, iar ea trăia singură într-o garsonieră care dădea către cafeneaua "La Cerb" de pe malul Dunării. în afara garsonierei părinţii îi lăsară ca moşenire şi o cheie mare. Pe care scria "Dorotheea". Erszika se amuza de acea cheie, care avea următoarea istorie.

Între cele două războaie mondiale bunica-mătuşa ei (ceea ce însemna sora bunicii) se căsătorise cu un bărbat bogat, cu un oarecare Şandor Sabath. N-a avut copii cu Şandor, însă a avut cinci case pe malul lacului Balaton. Pentru că bunica-mătuşă n-a avut copii, iar bunica adevărată a Erszikăi a avut cinci copii, patru băieţi şi o fată, mama Erszikăi, casele de la Balaton purtau numele lor. Care nume au fost scrise pe faţada fiecărei vile cu frumoase slove aurii din tablă. Fiecare din cele cinci vile avea cîte o cheie mare de la intrare, cu numele casei pe care o descuia. Case care între cele două războaie mondiale au fost închiriate vilegiaturiştilor staţiunii balneare de la lac, aducînd un beneficiu frumos. îndeajuns ca bunica-mătuşă să-şi achiziţioneze cinci mantouri de blană (de hermină, nurcă, şinşila, vulpe polară şi mînz). în ajunul celui de-al doilea război mondial, Şandor nu mai era printre vii, iar nevasta lui, bunica-mătuşă, a început a-i folosi trăsurile, acum ale ei. Care erau trei. în fiecare duminică se aşeza într-una din ele şi făcea o plimbare în jurul lacului. Birjarul cînta dumnezeieşte la scripcă, iar caii ştiau singuri drumul, aşa că hăţurile le atîrnau de grumaz. El îi mîna fluierînd un ceardaş, uneori acompaniat de vioară. Toţi de pe marginea drumului vorbeau:

- Iată-l iarăşi pe Sabath, cu caii lui ţopăind cear­daş!

Cînd a simţit c-o să moară, bunica-mătuşă şi-a încuiat toate cele cinci case, iar cheile mari de la intrare le-a dăruit copilului surorii sale. Asta însemna că îi dăruia şi o casă. O casă pe numele Dorotheea care aparţinuse mamei Erszebetei, căci se numea Dorotheea. Ceea ce nu înseamna că îi dăruise şi mantourile de blană. Pe care bunica-mătuşă n-a voit să i le dăruiască.

Însă a izbucnit războiul, după război au venit ruşii iar în Ungaria au fost naţionalizate toate vilele de la Balaton, deci şi cele cinci case. Care vile, de altfel, au fost părăsite, iar cea cu numele "Hamvas" a fost între timp demolată, acolo ridicîndu-se un mic salon de frizerie sau ceva asemănător.

Cheia primită de Erszika de la mama ei, va să zică, nu valora nimic, iar casa nici atît. Erszika nu s-a dus niciodată la Balaton ca să vadă casa. Sau casele. îi era oarecum neplăcut s-o facă. Cînd în secolul XXI Ungaria a intrat în Uniunea Europeană şi Erszika a citit în ziare că proprietăţile naţionalizate vor fi retrocedate proprietarilor, a căutat şi a găsit actele şi cheia care-i deschideau accesul la casa de la Balaton. Atunci a telefonat unei rude despre care ştia că se afla în aceeaşi situaţie. Şi ruda aceea moştenise de la tată una din cele cinci case de la Balaton.

- Eu deja m-am mutat în ea - a spus aceasta scurt, ceea ce a fost ca un semn pentru Erszika: putea urma aceeaşi cale.

A înaintat cererea de restituire şi a plecat la Balaton ca pentru prima oară să vadă casa. însă era mai uşor de spus decît de făcut. Pentru că ştia strada, s-a gîndit că va găsi repede clădirea. Vila ei purta numele "Dorotheea", însă inscripţiile de pe casele de la lac fuseseră îndepărtate ori şterse de intemperii şi n-a putut ghici care anume era casa ei. Nicăieri nu era vila "Dorotheea". Multe din ele erau împrejmuite. în fine, şi-a amintit că după cheie putea găsi broasca. Abia acum începeau dificultăţile. A trebuit să găsească o pensiune unde să înnopteze, pentru ca a doua zi să-şi continue, odihnită, căutările.

Într-o dimineaţă mohorîtă a încercat de mai multe ori, dar în general broaştele fuseseră fie schimbate, fie uşile forţate, încît cheia ei n-a fost bună de nimic. Cam pe la prînz s-a apropiat de o vilă cu un arătos acoperiş verde, cu streaşini din ţiglă numită "boabe de piper" şi cu jgheaburi bine meşterite, prevăzute cu nişte balauri de tablă la colţurile clădirii. Deşi numele din tablă de la intrare fusese îndepărtat, imediat a avut impresia că acea cheie se va potrivi broaştei pe care o văzuse în uşă, dar s-a înşelat. A încercat, dar n-a putut descuia casa, deşi, pentru prima oară în periplul ei, cheia stătea frumos în culcuş. Absolut întîmplător a împins uşa care s-a deschis. Nu era încuiată. S-a gîndit că poate casa era nelocuită şi părăsită.

A intrat într-un mic antreu şi a văzut în cuier un mantou ponosit din blană de mînz, cam năpîrlită. Parcă îl recunoscuse din spusele mamei ei. Să fi fost unul din cele cinci mantouri ale răposatei ei bunici-mătuşi? A rămas perplexă şi a tras şi o sperietură atunci cînd, în întunecimea salonului stil Louis XIV, a văzut un tînăr stînd cu picioarele pe masă. în faţa lui era o sticlă cu bere. Galant, el o pofti să se aşeze, cu vorbele:

- Am ştiut că totuşi vei veni.

- Dar cine eşti dumneata? - i-a întors-o ea.

- Subproprietarul acestei case - spuse el arătînd spre masă. Acolo se afla cheia avînd o formă absolut identică celei pe care o deţinea ea.

- Casa asta a fost moştenită de mama de la mătuşa ei, iar eu de la mama mea. Acum de unde mai eşti şi dumneata ştiu eu ce proprietar al aceleiaşi case?

- Trebuie să-ţi explic o chestie - remarcă el coborîndu-şi picioarele de pe masă. Era frumos, cu părul împletit ca la bici, îşi ţinea drept umerii. Avea nişte ochi care vedeau sub cămaşă. Sub cămaşa ei.

- Şi domnul Istvan Sabath, bunicul meu, a vrut să lase cuiva casa asta. Că doar a fost şi a lui, nu-i aşa? De fapt, mai presus de toate, a lui, pentru că el a cîştigat-o, ca şi pe celelalte patru. Deci, propun o tranzacţie.

- Ce fel de tranzacţie? - a întrebat Erszika surprinsă.

- La asta va trebui să mai reflectăm. Avem o noapte în faţa noastră. Acum alege, vrei o cameră de dormit la etaj, sau canapeaua asta de aici?

Erszika s-a întors la pensiunea ei ca să înopteze, dar n-a prea putut închide un ochi. Dimineaţă, de cum s-a trezit, s-a speriat. îl lăsase pe intrusul acela în vila ei, iar ea plecase de parcă nu era proprietatea ei. Se aranjă degrabă, plăti pensiunea şi alergă la vila "Dorotheea" decisă să rămînă acolo.

Tînărul mînca omletă. Se simţea ca acasă.

- Nu ştiu la ce fel de tranzacţie te gîndeşti dumneata, dar eu n-am nici o intenţie să mă tocmesc pe propria mea casă - a zis ea intrînd în sufragerie.

- Înseamnă că şi dumneata te-ai gîndit astă noapte la un aranjament. Lăudabil. Şi eu am reflectat la o negociere absolut firească. Acum tu şti cine sunt, cum şi eu ştiu despre tine cine eşti, şi atunci de ce n-am împărţi casa? Sau mai bine, de ce nu te-ai mărita cu mine aşa încît amîndoi să putem avea casa.

- Dumneata eşti complet nebun! - zise ea şi o zbughi afară cu vorbele - vei primi o scrisoare de la avocatul meu.

Atunci ochii îi căzură pe cheia lui, care stătea mai departe pe masa din salon. O luă şi o întoarse. Pe cheie nu era trecut numele casei ei, "Dorotheea", ci numele casei demolate - "Hamvas". Ea îl privi mirată, el se ridică de la omleta lui, îşi lărgi braţele şi zise:

- Acum ce-o să faci, o să admiţi că a fost o bună lovitură. De altfel, casa ta încă nu e deznaţionalizată. Ea încă nu aparţine nimănui!

- Cum de ai intrat cu cheia asta de la o altă casă, care nici nu mai există? - întrebă Erszika aşezîndu-se pe canapeaua Louis XIV. Era solidă, de provenienţă recentă, de secol XIX. A înţeles că şade pe canapeaua ei.

- Era deschis.

- Despre ce fel de tranzacţie ai fi vrut dumneata să discutăm? - întrebă Erszika, oferindu-i galant să se aşeze lîngă ea.

El rîse şi spuse aşezîndu-se:

- Cererea mea în căsătorie este încă valabilă!

Apoi îi umplu gura cu restul omletei. Ea nu luase micul dejun, iar oul îi pica de minune.