Numărul curent: 50

Literatură:
Mihail Sadoveanu de Al. Săndulescu

Sigur că de la un scriitor, care a lăsat o operă monumentală, de ample, uriaşe dimensiuni, elaborată pe întinsul unei jumătăţi de veac şi mai bine, care a avut şi o viaţă lungă, destul de bogată în evenimente, şi încă una publică, ne-am fi aşteptat la memorii pe măsură, capabile să dea expresie unei (unor) epoci literare şi nu numai, să divulge izvoare ale unor capodopere ca Baltagul, Hanu Ancuţei sau Fraţii Jderi, să descifreze substraturi iniţiatice ca acelea din Divanul persian, să ne spună câte ceva despre rolul important pe care l-a jucat în francmasonerie, ca şi în politică (preşedinte al Senatului), să vorbească mai pe larg despre adevăratele sale credinţe şi despre mari contemporani pe care i-a cunoscut, gospodarul de la Fălticeni şi stăpânul viei şi al micului domeniu de la Copou să ne povestească despre cum a intrat în posesia moşiei lui Pamfil Şeicaru de la Ciorogârla, după 1944, ca după aceea, foarte curând, s-o predea statului şi să militeze (cât de convins?) pentru înfiinţarea colhozurilor. O materie extraordinară ar fi avut la îndemână memorialistul, fie şi de s-ar fi limitat numai la sfera literaturii. N-a fructificat-o, iar pe aceea din anii instaurării comunismului, la care şi-a adus şi el o tristă contribuţie, nici nu avea cum, şi de ar fi vrut s-o facă, deoarece chingile cenzurii politice erau sângeros de strânse, iar sănătatea lui din ultimii ani de viaţă nu i-o mai îngăduia. Nu şi-a ignorat însă cu totul tezaurul de amintiri, întorcându-se înspre el în volumul Anii de ucenicie (1944), ce părea să anunţe un ciclu memorialistic, rămas, din păcate, în stadiul de intenţie. Dar şi aşa, dintr-un singur fragment, ca în paleontologie, putem reconstitui (intui) întregul, în cazul de faţă, structura psihică, universul uman şi al operei, mediul literar în care s-au produs şi încă impetuos cel puţin scrierile debutului.
           
Amintirile lui Sadoveanu conţin importante elemente de biografie, de autodefiniri ale "instinctului său de primitiv", de om al naturii, furnizează relaţii preţioase despre formaţia şi lecturile lui, despre simpatia faţă de ţărani şi concepţia sa romantică şi conservatoare. Confesându-se, scriitorul îşi evocă prietenii şi confraţii, realizând câteva excelente portrete, deconspiră totuşi modelele unor opere şi, cu modestie, relatează despre întâile succese literare, bucurându-se de aprecierea lui Titu Maiorescu şi îşi afirmă convingerea, vai, acum, atât de inactuală, că se poate trăi de pe urma scrisului, fiind şi el o profesie ce merită o firească răsplată.
            
Un prim arbore genealogic şi-l alcătuieşte Sadoveanu însuşi. Părinţii tatălui au fost pribegi olteni, veniţi la Iaşi după revoluţia din 1821. Bunicul era gorjan şi se numea chiar Mihail Sadoveanu. Tatăl (Alexandru) învăţase la Academia Mihăileană şi avusese dintr-o căsătorie anterioară un fiu ajuns colonel, devenit soţul Izabelei Sadoveanu, prolificul publicist şi critic literar. Alexandru întemeiase gospodărie la Paşcani, fiind bun cunoscător în ale pomiculturii şi agriculturii. Era, îl caracterizează fiul, "un boiernaş voltairian şi sceptic". Nu-i simpatiza pe ţărani şi nici "formele" religiei. Voia să facă din copil un cărturar, drept care i-a şi fost primul profesor de istorie şi filosofie. Deci "spiritul pandur" de care vorbea Mihai Ralea trebuie căutat nu în Gorj, ci printre neamurile din partea mamei, ţărancă de la Verşeni, de pe malul Moldovei. O chema Profira (nume pe care autorul Şoimilor îl va da primului său născut, scriitoarea Profira Sadoveanu); îi semăna fizic, era veselă, expansivă şi povestea frumos lucruri "de la noi de la Moldova". A murit de tânără, la 34 de ani. Bunicul, "un bătrân voinic, roş la obraz, cu plete albe" (ca şi scriitorul în anii senectuţii) se îndeletnicea cu rotăria. Alături de el şi de bunica îşi va petrece verile nepotul de la Paşcani "în mijlocul ogrăzii, sub un păr vechi cu ramuri pline de ciucuri de fructe".
            
Sadoveanu, mărturiseşte, a avut o copilărie "nesupusă niciunei oprelişti". Tatăl i-a dat voie să iasă cu puşca la vânat, când abia împlinea 12 ani. O influenţă benefică asupra şcolarului o are primul lui dascăl, domnul Busuioc, prin care cunoaşte "amintirile" şi poveştile lui Creangă. De altfel învaţă să buchisească pe abecedarul marelui humuleştean. Trăind în mediul rural (Paşcani era un sat mai mare), copilul se ducea cu caii la adăpat, se interesa de păsăretul curţii, cerea slugilor bătrâne să-i spună poveşti. Această curiozitate e aproape congenitală, ca şi auzul foarte bun, care înregistra "acordurile delicate ori grave ale naturii". Ca un "primitiv", el se integrează cu întreaga fiinţă plantelor şi animalelor. Deşi în această scriere memorialistică vrea să "se lipsească de meşteşugul breslei din care face parte", Sadoveanu nu se poate abţine să nu descrie, cu penelul său cunoscut, bălţile Siretului în expediţiile lui cinegetice tot mai frecvente. Primăvara, cu venirea păsărilor migratoare, i se pare o nouă geneză. Ia lecţii de vânătoare de la moş Pricope, "un bărbat din preistorie", de la el învaţă obiceiurile şi numele sălbăticiunilor. Acum se naşte simpatia pentru cei "umiliţi şi ofensaţi". E mereu încântat de "dumbrăvile de plopi, sălcii şi arini", de "câmpia grea de lumină până în pâcla vânătă a munţilor". Una din cele dintâi confesiuni literare indică primordialitatea vânatului: "Căutând a stabili în trecut raportul dintre pasiunea mea cinegetică şi primele manifestări literare, găsesc că întâi a fost vânatul şi pe urmă a venit literatura". Totuşi interesul pentru lectură e foarte timpuriu. Începe cu poveştile haiduceşti (Tunsu) şi cu proza populară în epocă a lui Nedea (N.D.) Popescu, istovind repede biblioteca tatălui în care descoperă poeziile lui Grigore Alexandrescu şi Vasile Alecsandri. Cel ce va scrie Neamul Şoimăreştilor şi Fraţii Jderi e pasionat de istorie şi gramatică.
            
Elev la gimnaziul "Alecu Donici" din Fălticeni (el îi spune Folticeni), se înfăţişează ca un băiat sfios, dar impulsiv. Datorită "instinctului său de primitiv", mai mult hălăduieşte prin "iezerile cele mari ale Şomuzului", "împărăţia apelor", decât se ţine de carte, încât în clasa a III-a rămâne repetent. E îndrăgostit de folclor şi de Eminescu, ale cărui poezii le va învăţa pe de rost. Se apucă acum să scrie un roman, fireşte, haiducesc, Florea Corbeanul haiducul, apoi un poem despre Iancu Jianu. Absolvind gimnaziul, trece la Liceul "Naţional" din Iaşi, fosta Academia Mihăileană. Mereu, om al naturii, "plin de violenţă şi neastâmpăr", are şi o "aprigă râvnă intelectuală". Îi citeşte pe marii clasici români, ca şi pe romancierii francezi, englezi şi ruşi. Scrie imnul liceului şi se încumetă să trimită versuri la revistele bucureştene, la macedonskiana Viaţa Nouă (1899), de unde se retrage îndată, considerând că nu i se potriveşte ca orientare artistică, apoi la Pagini literare, unde semnează cu pseudonimul M. S. Cobuz. (Pe atunci, elevii, ca şi militarii, nu aveau voie să publice). Redactează însuşi o revistă de uz intern, intitulată Aurora, leagă prietenii cu scriitori, astăzi minori (N. N. Beldiceanu, N. Dunăreanu, Enric Furtună), declarând că una din marile plăceri ale vieţii lui a rămas prietinia. La Iaşi, are profesori renumiţi, ca V. Burlă, Xenofon Gheorghiu, Ion Paul, Costică Botez, mai toţi viitori colaboratori ai Vieţii Româneşti. Cititor impenitent şi din ce în ce mai rafinat, Sadoveanu îşi dă seama de timpuriu că Ion Creangă nu e un scriitor popular, ci un artist care pretinde un cititor întrucâtva evoluat. Va dovedi în timp o înzestrare excepţională în lecturile lui din Amintiri din copilărie, socotind cu excesivă modestie că e singura lui însuşire artistică de care era sigur. Îi cunoaşte acum pe sonetistul Mihai Codreanu, "tânăr efeb, cu un aer preocupat şi sumbru", pe George Murnu, purtând plete şi lavalieră, ca poeţii epocii, şi mai ales pe Calistrat Hogaş, el însuşi om al şcolii, căruia îi desenează un portret înaintea lui Ionel Teodoreanu (din Masa umbrelor) şi după acela indirect, schiţat de G. Ibrăileanu în romanul Adela. În afară de istoria nefericită a ediţiilor operei lui Hogaş, una plină de greşeli cu carul, alta, căzută pradă unui incendiu, surprinde întocmai pitorescul romantic al personajului: "Bastonul lui gros, ţigareta-i enormă, pelerina-i celebră, pălăria de muschetar, lavaliera bogată, numai pe el îl puteau îmbrăca aşa de potrivit şi fixa pentru un veac viitor. A fost unul din oamenii cei mai puţin frumoşi şi cei mai simpatici din câţi am cunoscut." Memorialistul consemnează de asemeni vizita în capitala Moldovei pentru a ţine conferinţe a destul-de-faimosului în acel moment Sar Péladan (idolatrizat de Gala Galaction) şi a lui Jean Richepin, care, spre a-l epata pe burghez, nu se sfia, cum se exprima el, "de pisser contre le ciel."
          
             
Încă din vremea când scria povestirea Ion Ursu, în 1900, Sadoveanu îşi punea problema, într-un fel actuală şi azi a optării între europenizare (globalizare) şi autarhie, mai exact, specificul naţional, sau, mă rog, al unui compromis între ele: "Înţelegeam nevoia intrării acestui neam în curentul de europenizare, şi în acelaşi timp mă biruia părerea de rău că i s-ar prăpădi, în asemenea prefacere, toată originalitatea. Dilema aceasta m-a situat într-un fel de democraţie conservatoare, soluţia, relativă, a necunoscutei, încă n-o văd." În operă, el va înclina totuşi către fondul nostru autohton, către ţăranul şi cultura arhaică, profund specifice, apărând vechile alcătuiri ameninţate de industrializare şi capitalism, ca în Nopţile de Sânziene.
           
După o scurtă şedere la Bucureşti, unde bate pe la uşile redacţiilor, dezamăgit, Sadoveanu se întoarce la Fălticeni, se căsătoreşte în 1901, respectând cu sfinţenie datinele, stabilindu-se într-un mediu care-l aminteşte nemijlocit pe Creangă. Locuieşte chiar în casa care-l găzduise pe marele povestitor după ce fusese izgonit cu Trăsnea şi Mogorogea de la Pavel Ciubotaru, în urma istoriei cu "poştele". Mahalagiii de pe uliţa Rădăşenilor îşi mai aminteau de popa Buligă şi de moş Bodrângă, ştiutele personaje din Amintiri.
           
În demersul său, în fond, autobiografic, Sadoveanu divulgă o serie de modèle şi izvoare, sugerând nu o dată geneza operei de acum şi de mai târziu. Experienţa serviciului militar, analfabetismul recruţilor, condiţiile primitive din cazarmă îi vor nutri în bună măsură materia unui volum, precum Amintirile căprarului Gheorghiţă (1903). La confluenţa râului Suceava cu Siretul, într-un sat, Liteni, a auzit o poveste de dragoste (un boier amorezat de o fată simplă de la ţară) care-i va inspira subiectul romanului Venea o moară pe Siret. În apropiere de Fălticeni se află celebra "dumbravă minunată" şi tot de acele meleaguri se leagă şi alte scrieri ale anilor de ucenicie, precum Haia Sanis şi Locul unde nu s-a întâmplat nimic.
           
În orăşelul în care a urmat gimnaziul, din când în când, Sadoveanu se întâlneşte în vacanţe cu vechiul coleg Eugen Lovinescu, originar de acolo. Structuri temperamentale opuse, evoluând pe direcţii literare diferite, preţuirea din păcate, n-a fost reciprocă. Teoreticianul modernismului şi al romanului citadin şi obiectiv n-a prea gustat proza romantică şi lirică a conorăşanului având ca erou central ţăranul arhaic. Antisămănătorist structural, a apreciat-o cu destule rezerve, care ţineau de principiile sale estetice. Ca să-i definească mai bine profilul şi într-un fel ruperea lui de tradiţia patriarhală a familiei, Sadoveanu simte nevoia fixării unor antecedente. Părintele criticului, Teodor V. Lovinescu, directorul gimnaziului din Fălticeni, cobora din neam de răzeşi, stăpânind în acea vreme o moşioară. Fiul n-avea nimic din dârzenia răzăşească: era delicat şi cuminte "ca o duducă", studios, "îşi vedea numai de bucoavne" şi nu ieşea să se joace cu copiii. "Primitivul" Sadoveanu îşi vede colegul ca pe o fiinţă care-şi renega seminţia printr-o existenţă livrescă şi orientată în cu totul altă direcţie decât cea filoţărănească: "Nu-l puteam dobândi niciodată pentru mine şi ai săi; într-o zi era al unui autor antic, în alta al unui franţuz ori englez. N-a dorit niciodată răgaz să fie nepotul uncheşilor lui.
           
Ne-am păstrat totdeauna prietenia din tinereţă, însă ne-am izolat fiecare într-ale sale. Ca şi atunci, la Folticeni, eu urmam a umbla în ţara vie; el îşi isprăvea ceasul plimbării şi se oprea la cofetăria Baciu din «centru»".
           
Este imaginea unui personaj artificial, exanguu, "înstrăinat", prea influenţat de "ismele" moderniste, imagine falsă, oricum exagerată, care s-a acreditat mai ales în cercurile sămănătoristo-poporaniste şi în speţă la Viaţa Românească, surprinzător, omisă în evocările lui de memorialist. E adevărat, Lovinescu n-a dispus de cele mai bune antene spre a recepta opera lui Sadoveanu, dar nici acesta (şi nu numai el) n-au înţeles, cum se cuvine sensul modern, înnoitor al concepţiilor criticului, al militantismului său estetic maiorescian. "Haiducul" Sadoveanu şi "cuconaşul" Lovinescu păreau incompatibili în plan social, dar modurile lor de a vedea şi a crea literatura se dovedeau complementare. În cadrul polemicilor din epocă, teoretic, se excludeau reciproc; la o evaluare obiectivă post-factum, în planul valorilor, Baltagul stă foarte bine alături de Istoria literaturii române contemporane şi Hanu Ancuţei, de Memoriile lui E. Lovinescu.
          
           
În 1904, prietenul Şt. O. Iosif, rămas bun la toate în redacţia Sămănătorului, de la direcţia căruia se retrăseseră întemeietorii Vlahuţă şi Coşbuc, îl cheamă pe Sadoveanu la Bucureşti. Duceau lipsă de nuvele. Mai lucrau acolo, alături de poetul Patriarhalelor, Zaharia Bârsan, Ilarie Chendi, Ion Scurtu, cel cu studiile eminesciene, conduşi de furtunosul N. Iorga, de care se simţeau mândri "deşi traiul cu el sub acelaşi acoperiş de redacţie era destul de dificil". Tânărul de la Paşcani nu se arătă foarte prietenos faţă de marele istoric şi nici acesta faţă de el. Nu i-a adresat nici o frază măgulitoare, cum auzise că-i place. Iorga i se părea că "avea o fire cu totul absorbantă şi ghimpoasă".
           
Între timp, Sadoveanu află că Titu Maiorescu se interesase de primele lui povestiri şi le apreciase cu un calificativ excepţional. Era un semn bun, plin de urmări semnificative pentru viitoarea lui carieră. În confreria de la Sămănătorul îl cunoaşte, alături de ceilalţi, pe Dimitrie Anghel, care "avea ceva de sfinx", impunându-se prin distincţie şi rafinament. Portretul, unul dintre cele mai izbutite al poetului, amintindu-l pe acela făcut de Sextil Puşcariu, în cafeneaua simboliştilor parizieni "Clauserie de LÎlas", unde stătuseră la o masă, numai cu vreo câţiva ani în urmă, ne dă icoana boemului şi mult cultivatului "Mitif" iniţiat ca puţini alţii în poezia modernă şi un fel de oaie neagră printre sămănătoriştii prea limitaţi, unii dintre ei, la o literatură populată exclusiv cu babe şi uncheşi, îmbrăcaţi în ii şi cojoace. Anghel "era un bărbat mărunţel, cam uzat; bărbuţa roşcată începuse a-i cărunţi. Elegant şi boieros. Amator de vin bun şi stridii. Mare cunoscător al poeziei contimporane europene, de gust subţire şi sigur. Cândva publicase o serie de catrene: populare spaniole şi greceşti. Când i-am recitat câteva, la prima întâlnire, l-am câştigat deplin, ca şi cum i-aş fi fost vechi tovarăş."
           
Aflat într-o plăcută companie, începând a fi băgat în seamă de cel mai mare critic şi chiar de N. Iorga, Sadoveanu se mută în 1904 în Bucureşti, cu familia, instalându-se în strada Toamnei. Prieten la toartă cu Şt. O. Iosif, lucrau împreună în redacţie la corecturi, făceau lecturi comune şi petreceri în tovărăşia unui lăutar care "zicea" cu mare artă cântece bătrâneşti. Şteo era încântat de povestirile confratelui de la Moldova, abia descins în Capitală: "Vedeam în ochii lui extraordinari cea mai bună plată a muncii mele neîntrerupte." Anul 1904 este anul Sadoveanu, când îi apar scriitorului la Editura "Minerva" a lui G. Filip nu mai puţin de patru volume: Şoimii, Povestiri, Dureri înăbuşite, Crâşma lui Moş Precu, pentru care, fapt excepţional, atunci, ca şi azi, primeşte şi onorarii. N. Iorga era probabil convins că-l elogiază în articolul Doi mari scriitori: Vasile Pop şi Mihail Sadoveanu, alăturând numele unui biet anonim de al viitorului strălucit povestitor. Efectul a fost contrar. "Această poamă mistreaţă - notează Sadoveanu - a conducătorului nostru n-am mistuit-o cu plăcere."
           
Cuvântul hotărâtor avea să-i aparţină tot lui Titu Maiorescu. El a dorit să-l cunoască personal şi l-a chemat acasă în strada Mercur, nr. 1 (demolată în timpul lui Gheorghiu-Dej; era situată în spatele magazinului "Eva"). L-a primit cu afabilitate, i-a comunicat că citindu-i povestirea Ceasuri de pace, "care-i place domniei sale în chip deosebit", îi apreciază "măsura tonului şi sobrietatea expresiei". I-a notat marginal şi mici observaţii (neglijenţe, repetiţii) ce pot fi uşor înlăturate la o ediţie nouă. L-a chestionat în legătură cu familia şi aflând că face parte din a treia generaţie de intelectuali, i-a prevăzut o lungă viaţă literară: "Sunt încredinţat că vei scrie şi după vârsta când, în general, poeţii şi prozatorii se opresc." "Văd că nu vei semna ultima carte la treizeci de ani. Sporul de producţie cu care debutezi vine de la ascendenţii dumitale. Intelectualii de prima generaţie obosesc curând şi se istovesc. Mă uit şi la «cheresteaua» dumitale. Se armonizează şi ea cu prognosticul meu." Cum se ştie, prognostic pe deplin confirmat. Relaţiile au devenit atât de strânse, încât vizitele tânărului s-au repetat, Maiorescu alcătuind raportul de premiere la Academie a volumelor Şoimii şi Povestiri şi ostenindu-se chiar până în strada Toamnei să depună cărţi de vizită îndoite la un colţ. Aceasta până într-o zi, când probabil n-a avut buna dispoziţie să-l primească şi i-a dat ordin feciorului să-i comunice că nu-i acasă, deşi vizitatorul îi văzuse printr-un geam luminat silueta şi bărbuţa. Dar excelenta apreciere fusese rostită şi "degetul de lumină", vorba lui Lovinescu, îi trasase parcă lungul şi gloriosul destin literar.
           
Succesele tânărului se ţin lanţ; este invitat să citească la o societate literară a doamnelor din elită, vrea să-l vadă Carmen Sylva, îl cunoaşte Spiru Haret, "cel mai generos om politic din câţi am avut" şi-l numeşte inspector al cercurilor culturale şi bibliotecilor populare.
           
Două evenimente mai importante se produc în 1906: manifestaţia de stradă, iniţiată de N. Iorga împotriva reprezentaţiilor de binefacere în limba franceză, faţă de care, deşi participase la ea mai mult împins de mulţime, Sadoveanu se arată destul de rezervat, mai degrabă dezaprobând-o, şi articolul denigrator publicat de H. Sanielevici, în revista Curentul nou din Galaţi. "Literatura mea, scrie memorialistul, nu era decât beţie, crimă, viol, bestialitate, după cum lesne se putea vedea dintr-un tablou sinoptic al subiectelor. Sufletul unui asemenea scriitor e la nivelul sufletului unui vagmistru. O asemenea literatură e o ruşine: condamnarea ei e definitivă; criticul declară că nu va mai citi niciodată un rând din asemenea volume, oricâte s-ar acumula în rafturile librăriilor".
           
Scriitorul se simte lovit în plin văzând lipsa de bunăcredinţă şi argumentaţia sofistică a criticului-biolog. I-a răspuns ("era răspunsul unui om mânios") şi mai târziu a regretat c-o făcuse, deşi tabloul sinoptic" al lui H. Sanielevici era de un simplism izbitor "în care puteau fi încadraţi toţi scriitorii tuturor literaturilor". Sadoveanu recunoaşte că era aprig la mânie, care s-a manifestat şi cu altă ocazie, la urma urmelor, banală. Pentru că editorul G. Filip nu s-a prezentat la o întâlnire de afaceri stabilită, îl provoacă, nici mai mult, nici mai puţin, la duel. Dar conflictul se stinge repede, Filip încheindu-i contract la încă patru volume: Vremuri de bejenie, Însemnările lui Neculai Manea, Oameni şi locuri, Mormântul unui copil, depuse la editură de autor chiar în cursul acelui an.
          
           
Sadoveanu e din ce în ce mai convins că poate să trăiască din literatură (azi ar fi o curată utopie), ca profesionist. Bucureştiul, cu viaţa de slujbaş, până la urmă, nu-i prieşte. Vrea să fie liber, livadar şi prisăcar - moştenire paternă. Se retrage iarăşi la Fălticeni, în sânul naturii şi aproape de mănăstiri, adevăratul mediu generator al operei sale: "Astfel am devenit proprietar al unei minunate paragini de două hectare, fără împrejmuire şi fără casă de locuit. Se afla în capătul de la deal al Târgului Folticeni, aproape de Dumbrava minunată şi de huceagurile Folticenilor Vechi şi Oprişenilor. Se vedeau dincolo de Moldova, munţii în ceaţă; dealuri şi văi romantice, spre apa Şomuzului". S-a apucat de gospodărie şi s-a aşezat la scris, având în faţă aproape un deceniu cu deosebire de rodnic. "A fost până la 1914 o epocă tihnită a vieţii mele. Pe urmă, liniştea a făcut aripi şi a intrat în furtună". Ei bine, tocmai această "furtună" am fi dorit s-o găsim descrisă într-o a doua carte memorialistică pe care n-a mai reuşit s-o aştearnă pe hârtie. Urma epoca războiului şi a reîntregirii naţionale, a capodoperelor (Baltagul, Hanu Ancuţei, Zodia Cancerului), a marilor confruntări politice, a prigoanei legionare, când povestirile şi romanele sale erau, ca pe vremea Inchiziţiei, arse pe rug, a celui de-al doilea război... Dar Sadoveanu, cel de după 1944, nu mai avea timp de aşa ceva. Cel care scrisese Pagini basarabene îi aducea acum, prosternându-se, elogii lui Stalin, cotropitorul Basarabiei, cel care se hrănise cu marea literatură europeană încerca să ne înveţe că "Lumina vine de la Răsărit" şi că viitorul e al "socialismului biruitor"! Tristă epocă! Mai bine că nu s-a apucat s-o evoce pentru că nu cred că în anii lui Mitrea Cocor s-ar fi abătut o centimă de la linia dogmatică a partidului, trasată de Gheorghiu-Dej, la ordinele drastice ale Moscovei.
           
Rămânem cu Anii de ucenicie, un fel de Wilhelm Meisters Lehrjahre al literaturii române, care îl înfăţişa pe artist în anii lui tineri şi anunţa prin discursul memorialistic retrospectiv pe unul dintre foarte marii noştri creatori.