Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Mihai Sturdza: „Nu denunţasem o uneltire împotriva ordinii de stat, un complot de care nu ştiam pentru că de fapt nici nu existase“ de Sorin Lavric


Istoricul Mihai Sturdza, născut în 1934, este strănepotul lui Mihail Sturdza, domnitorul Moldovei. După o condamnare ispăşită în anii ’50, pentru nedenunţare de complot, emigrează în 1963, stabilindu-se la Paris. Între 1986-1995 este redactor al postului de radio Europa Liberă. Autor a numeroase studii şi lucrări istorice apărute la Paris, München, Bucureşti şi Iaşi.

Domnule Mihai Sturdza, sunteţi unul dintre intelectualii cărora comunismul le-a luat totul: averea, trecutul, statutul social şi libertatea. Cum s-a numit în cazul dumneavoastră delictul prin care v-aţi făcut vinovat în ochii comuniştilor?

Delictul se numea „omisiune de denunţ”. Nu denunţasem o uneltire împotriva ordinii de stat, un complot de care nu ştiam, pentru că de fapt nici nu existase. Fusese inventat de către „organe” în urma căderii de la putere a Anei Pauker, în vara anului 1952. Trebuia găsite alte organizaţii de „duşmani ai poporului”. Organizaţia cu pricina, în cadrul căreia am fost inclus, era compusă din elevi de liceu, eu eram cel mai vârstnic – 17 ani (tocmai îmi dădusem bacalaureatul la Liceul Cantemir din Bucureşti), cel mai tânăr avea 15 ani neîmpliniţi. Băieţi, vreo zece, şi vreo patru fete, dintre care unii nici nu se cunoşteau între ei. „Şefa” organizaţiei, care avea 16 ani, era Marioana Cantacuzino, fata cunoscutului aviator Bâzu Cantacuzino, fugit din ţară. Cititorii revistei Dvs. ştiu că Marioana Cantacuzino este scriitoarea de mai târziu cunoscută sub numele de Oana Orlea. Cu încă doi colegi de liceu, ea aruncase bileţele pe care scria „Jos comuniştii” în cutiile de scrisori de prin cartier. Asta în 1950, Securitatea ştia încă de atunci, dar dată fiind vârsta vinovatei şi amatorismul delictului, aşteptase doi ani, să mai crească copiii şi să încadreze vinovata sub formă de „şefă de organizaţie” în Codul Penal.
În vara anului 1952 am fost arestaţi cu toţii şi duşi în celule supraaglomerate la anchetă în puşcăria din Calea Rahovei. Unii, puţini, au fost eliberaţi din lipsă de probe. De fapt, probe nu existau nici în cazul celorlalţi, dar cei cu origine socială nesănătoasă au intrat în maşina de tocat „duşmani ai poporului”. Cazul a fost descris şi publicat acum vreo doi ani de Lăcrămioara Stoenescu, un capitol din De pe băncile şcolii în gulagul comunist.

Să nu trecem peste detaliul biografic că faceţi parte dintr-o familie cu clironomie istorică, deci cu veche tradiţie

E adevărat, cobor dintr-o familie veche, nu numai mare dar şi numeroasă, încă astăzi. Spre deosebire de alte neamuri boiereşti, multe dintre ele astăzi stinse, mai există mulţi purtători ai numelui Sturdza, unii rude doar de departe între ei.
Boieri mari încă din veacul XVI, menţionaţi în cronici, dar ajunşi în capul Ţării Moldovei după 1821, la încheierea regimului fanariot, Sturdzeştii au dat doi domnitori (Ioniţă Sandu Sturdza şi Mihai Grigore Sturdza), un caimacam (locţiitor domnesc) în ajunul Unirii din 1859 – Vasile Sturdza, un şef al Partidului Liberal, membru al Academiei Române, ctitor, între alţii, al Bibliotecii Academiei, ministru în mai multe rânduri şi prim-ministru – Dimitrie A. Sturdza.
Putem vorbi şi de Alexandru Sturdza, secretar al ţarului Alexandru I şi teoretician al ortodoxismului, ca şi de Dimitrie C. Sturdza-Scheianu, donator al unor importante colecţii de cărţi vechi şi manuscrise. Mai recent, îi găsim pe Mihail (Lucă) Sturdza, diplomat, ministru de Externe în guvernul Antonescu-Horia Sima, pe Lucia Sturdza-Bulandra, artistă emerită, al cărei nume este purtat de un mare teatru în Bucureşti.
Contemporani cu noi, vărul meu Dimitrie Sturdza, prosper om de afaceri în Elveţia şi campion de tenis, a revenit în ţară după 1990 cu ajutoare generoase şi reclamă princiară; şi Şerban Sturdza, preşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România.

L-aţi cunoscut pe Mihail Sturdza, ministrul de Externe din guvernul Antonescu-Horia Sima?

Nu l-am cunoscut personal, era văr la al nu ştiu câtelea grad cu bunicul meu, alt Mihai Sturdza. În ţară n-am avut cum să-l cunosc, eram copil, dar nu l-am cunoscut nici după plecarea mea în Occident, unde drumurile noastre s-au încrucişat totuşi de două ori, la Paris.
Ţin să fac o precizare: au existat legionari aparţinând vechilor familii din România, dar vechile familii, ca şi cele mai noi, de altfel, erau francofile până în măduva oaselor. Pe legionari îi priveau ca pe nişte excepţii. Revin la întrebarea dvs. despre cartea de memorii a lui Mihail („Lucă”) Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Nu pot spune că ar fi fost trecută dinadins sub tăcere – este citată destul de mult, şi nici nu pot spune că ar fi pe de-a întregul veridică. Lucă Sturdza şi soţia sa aveau reputaţia unor originali cultivaţi. România şi sfârşitul Europei face parte din sursele româneşti privitoare la cel de-Al Doilea Război Mondial, surse numeroase, dar comparativ, cu mult mai puţine numeroase decât cele aparţinând altor ţări vecine, care au trecut şi ele prin cele două tipuri de dictaturi, de dreapta şi de stânga.

Aţi făcut doi ani de puşcărie, între 1952 şi 1954. Prin ce penitenciare aţi trecut?

Doi ani de puşcărie, doi ani de ucenicie a vieţii, dar şi doi ani pierduţi, care păreau fără orice speranţă şi care s-ar fi putut sfârşi tragic, pentru mine, ca şi pentru sute de mii de oameni, dacă n-ar fi murit Stalin, schizofrenicul călău al popoarelor. Am fost eliberat în primăvara lui 1954, un an mai devreme decât ceea ce mi se anunţase ca pedeapsă administrativă, adică fără proces, pentru ne-denunţare.
Astăzi, după ce cunosc relatările, multe, despre sistemul concentraţionar sovietic şi, desigur, despre cel românesc, copia sa conformă, amintindu-mi de locurile prin care am trecut (Rahova, Jilava, Ghencea, Bicaz, Oneşti) şi de cele de care am scăpat (Piteşti, Canalul Dunăre- Marea Neagră, Gherla, Aiud), pot spune că am avut noroc, scăpând teafăr şi cu viaţă. La eliberare nu împlinisem încă 20 de ani.
Sunt multe de povestit, iar cei care mai trăiesc au rămas puţini, şi încă şi mai puţini şi-au scris memoriile cu poveşti de groază cu tot. Cea mai grea dintre puşcării a fost pentru mine, cred, Jilava, din cauza foamei chinuitoare, foame organizată în vederea exterminării, după plan. Dar faţă de alţii am scăpat ieftin, după trei luni am fost dus în marele lagăr de triaj de la Ghencea.

Ce figuri bizare ale universului concentraţionar aţi cunoscut?

Datorită vârstei, nu am fost trimis la muncă în mină. Figuri emblematice nu am cunoscut, deşi am trăit luni de zile alături de multe personalităţi ale fostei lumi politice, tineretul liberal sau tineretul ţărănist, ţărani chiaburi sau pălmaşi, ofiţerimea vechii Armate Regale sau simpli zvonişti vinovaţi de defăimarea noii orânduiri – eşantioane pulverizate ale unei societăţi sortite anihilării. Exemplul cel mai frumos de ţinută morală, de grup, au fost preoţii catolici. Comportamentul sumbru şi neîmpăcat al legionarilor, puţini prin acele lagăre pe unde am trecut şi ţinuţi şi acolo în zone separate, nu m-a atras. Foştii ofiţeri ai Armatei Regale se străduiau să rămână demni în faţa injuriilor la care erau supuşi permanent de cadrele penitenciarelor, militari gradaţi şi ei.
Îmi amintesc de figura unui plutonier Turică, mic şi gros, care inspecta deţinuţii scoşi şi aliniaţi la număr şi-i apostrofa precum urmează: „Poţi să fi fost general, poţi să fi fost ministru, şi chiar contabil- şef, pentru mine tot bandit rămâi!”, ca şi de figura demnă a colonelului Constantin Crupenschi, condamnat la ani mulţi, cu prelungiri succesive, de pedeapsă de reeducare pentru că, prizonier de război în URSS, refuzase să se angajeze în Divizia Tudor Vladimirescu.

După eliberare, aţi putut să vă redresaţi social? Aţi putut să urmaţi o facultate şi să găsiţi un loc de muncă? Sau stigmatul „originii nesănătoase“ v-a urmărit mereu?

Eliberarea mea, în 1954, a premers unei perioade de aşa-numit „dezgheţ ideologic”. Originea mea nesănătoasă, în afara numelui, nu putea fi probată documentar. Tatăl meu a murit de tânăr într-un accident, în 1938, iar în 1944 averea era încă pe numele părinţilor săi, bunicii mei. Astfel încât, reuşind examenul de admitere la Facultatea de Filologie din Bucureşti, am putut răspunde la întrebarea: „Ce avere au avut părinţii?”: „Niciuna!”.
Mi-am încheiat studiile universitare şi serviciul militar fără probleme, chiar şi cu obstacolele de rigoare – la examenele privind materialismul dialectic primeam, din principiu, notă proastă, ca să mai repet puţin. La încheierea studiilor nu am fost însă repartizat la nici o instituţie cu profil ideologic, ci la locuri de învăţător – în cazul meu comuna Mereni din judeţul Vlaşca. Făceam săptămânal naveta cu trenul între Bucureşti şi Videle şi apoi cu căruţa de la sau spre Mereni. După un an m-am angajat ca traducător tehnic la IPROCHIM, institut de proiectări fără profil ideologic, unde am lucrat cu alţi doi „paria” bine cunoscuţi de revista dvs, Sorin Mărculescu şi Mihai Gramatopol, foşti colegi de facultate. Dar ei au reu- şit să se angajeze în funcţii mai potrivite cu pregătirea lor. Prin anii 1960-1962, stigmatul originii sociale exista, dar de la sfârşitul anilor ’50 putea fi ocolit cu condiţia să se evite orice frecventare de natură politică, ceea ce este descris de amicul meu Gelu Ionescu în amintirile sale. Odată cu dezgheţul ideologic nu dispăruseră cozile la alimente, supravegherea Securităţii, viaţa în locuinţe supraaglomerate. Doream cu tot dinadinsul să scap de nesiguranţa zilei de mâine şi, mai mult decât atât, să încerc o viaţă fără piedici, în Occident.

Cum aţi reuşit să plecaţi din ţară? Şi cu ce gust? Voiaţi să mai auziţi de România?

Am plecat datorită intervenţiilor unei rude din Grecia, fost diplomat şi om politic. Începând din 1957 au plecat întâi una din bunicile mele, apoi sora mea, o soră a mamei cu ai ei, în sfârşit, în decembrie 1963, eu. În acei ani nu reuşea mai nimeni să plece. De la început m-a chinuit şi pe mine dorul ţării lăsate în urmă, dar pot spune că mă gândeam deseori la România pierdută, nu la cea de după 1945, ci la un fel de imagine idealizată, care, bineînţeles, nu mai corespundea absolut cu România găsită la întoarcerea mea în 1991, după 28 de ani de exil. Sunt mulţi, inclusiv dintre cei plecaţi de curând, care nu regretă România. Iar întrebarea pe care mi-o pun este: „Cum puteţi rezista la ce-i acolo?”.
De regulă, odată ajuns la Paris via Grecia, am evitat grupările emigraţiei româneşti, infiltrate de informatori ai Securităţii, cu disensiunile, bănuielile, greutăţile lor, mai ales în cazul bătrânilor care nu se puteau adapta sau descurca. Cu cei mai tineri era altceva, până prin 1990 nu aveau nici o greutate în a-şi găsi de lucru. În ce mă priveşte, vorbeam limba, eram tânăr, am fost invitat în case franceze, aveam cu cine sta de vorbă, mi-am găsit imediat de lucru, la început la o firmă tehnică ce nu se potrivea cu preferinţele mele, dar în aşteptarea a altceva mai convenabil.

Exilul a fost o traumă sau o binecuvântare? Cum aţi supravieţuit?

Vă pot spune că – în cazul meu – nu mi-am pus deloc problema supravieţuirii. Chiar dacă începuturile exilului deschid o rană sufletească, care se vindecă odată cu trecerea timpului, mai încet sau mai repede pentru cei mai mulţi, niciodată pentru alţii, puţini…
M-am grăbit să găsesc ceva de lucru, orice, să am un salariu până avea să apară o ocazie mai potrivită cu ceea ce socoteam că-mi sunt aptitudinile şi preferinţele. M-am străduit să mă gândesc cât mai puţin la ceea ce era în urmă. Nu am fost niciodată adeptul zicalei: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea”. Idee înşelătoare, în care nu cred nici până astăzi miile de tineri şi mai puţin tineri care pleacă oriunde în lume, din ţările Europei până în SUA şi Canada şi nu mai ştiu unde. Am păstrat legătura cu unii prieteni rămaşi în ţară, am avut grijă să ajut – prin trimiterea de pachete – pe mama şi pe cealaltă bunică, rămase la Bucureşti. Pe scurt, mi-a fost mai uşor decât multor altora, nu eram un pesimist, eram tânăr, m-am căsătorit, de atunci încolo am trăit în bună parte în mediul francez, al noii mele familii.

Ce figuri ale exilului românesc vi s-au întipărit în memorie?

Multe, de toate vârstele, figuri şi caractere foarte diferite, aşa cum fuseseră aruncate de valurile surghiunului pe ţărmurile mai mult sau mai puţin ospitaliere ale străinătăţii. Multe, aceste figuri, din care schiţez acum câteva. În decursul atâtor ani, nu se putea să nu te cunoşti până la urmă cu aproape toţi.
L-am cunoscut pe Alexandru Cretzeanu, diplomatul de mare distincţie care fusese implicat în negocierile de armistiţiu din 1944, la Ankara, şi, indirect, în cele de la Cairo. Cretzeanu, care locuia în America, venind câteodată în Europa, fusese beneficiarul, împreună cu Constantin Vişoianu, în calitate de giranţi, al „Fondului Naţional” scos din România de Mihai Antonescu spre a fi folosit în beneficiul intelectualilor care urmau să se refugieze în Occident după ocuparea ţării de către Armata Roşie. Problema „Fondului” stârnise mari dihonii şi învinuiri în rândurile emigraţiei, ca de altfel şi alte probleme, inevitabile surse de neînţelegere între grupurile de exilaţi, oricare le-ar fi fost ţara de origine.
Cretzeanu, când venea la Paris din America, nu frecventa lumea exilului. Tot izolat, trăia acolo, un timp, Pamfil Şeicaru, o umbră a ceea ce fusese altădată, neiubit de exil, sărac, amar, duşman neîmpăcat atât al comuniştilor la putere în ţară, cât şi al regelui Mihai. Organiza, rareori, întâlniri în casa vreunui amic francez, poftind puţină lume, în încercarea de a colecta fonduri pentru ziarul pe care-l conducea.
M-am împrietenit cu Ionel Şoneriu, un om cu 40 de ani mai în vârstă decât mine. Foarte simpatic, o figură tipică a politicianismului din anii 1920-1944, învârtit prin toate cele, cunoscuse întreaga lume politică şi financiară. Părăsise România în 1944 ca delegat al Crucii Roşii pe lângă forurile elveţiene. Era francmason de grad înalt, membru al Ordinului Suveran de Malta (ordin catolic adversar al masoneriei). Se prezenta drept fost ministru al lui Carol al II-lea (ceea ce nu fusese). A ajuns ambasador al Ordinului de Malta la UNESCO, până la moartea sa la vârsta de peste 100 ani. Povestitor fără seamăn, mă pasiona evocând dispăruta lume a Iaşilor de altădată. Posesor al unei frumoase averi – se înstăpânise pe acţiunile din străinătate ale Creditului Minier Român.
Cei evocaţi de mine mai sus trăiau mai mult izolaţi, înconjuraţi de un grup restrâns de fideli. Dimpotrivă, cei care vroiau să socializeze, să afle sau să schimbe între ei ştiri din ţară, din SUA sau de oriunde – exista o emigraţie românească până şi în Noua Zeelandă – se vedeau cu toţii duminica la slujbele bisericii ortodoxe din strada Jean-de-Beauvais. Parohul era părintele Boldeanu, fost legionar notoriu (făcuse parte din echipa care trăsese cu mitraliera asupra trenului cu care fugeau din ţară Carol al II-lea, Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu). Devenise acum un personaj prudent şi bonom, care s-a menţinut peste ani în fruntea comunităţii de enoriaşi. După moartea sa biserica a ajuns un focar de învrăjbiri, între partizani şi adversari ai Patriarhiei Române. Mulţi enoriaşi au părăsit-o, preferând să meargă la bisericile greacă sau rusă din Paris, şi aşa a rămas până azi.
Alte grupări mai restrânse se întruneau pe afinităţi. Am luat parte, rar, la întâlnirile cenaclului de scriitori, într-o cafenea din Cartierul Latin. Amfitrionii erau, cum bine se ştie, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, el mereu calm şi agreabil, ea – năbădăioasă şi fermă, aşa cum i-a rămas fixată imaginea în amintirea atâtor oameni de cultură români, cărora şi-a dedicat viaţa şi pentru care a făcut atât de mult. Nu-i prea agrea pe acei – ca mine, de exemplu – care nu numai vână poetică nu aveau, dar pe care-i simţea puţin dispuşi să se încoloneze în suita ei.
Cenacluri intelectual-mondene erau uneori organizate în casa cu sute de cărţi a lui Leonid Mămăligă („L. Arcade”), prosper om de afaceri, scriitor şi sponsor de publicaţii româneşti. Acolo l-am cunoscut, printre alţii, pe Mircea Eliade.
Mai târziu, prin anii ’80, a luat fiinţă, patronată de primarul Parisului, Jacques Chirac, „Maison Roumaine”, dirijată de ruda mea Cristina Sturdza şi de Neagu Djuvara. Funcţiona într-un vast apartament pustiu dintr-un imobil destinat demolării. La conferinţele de acolo, foarte frecventate ca şi slujbele de la biserica română, venea emigraţie multă şi pestriţă. Crezându-se neobservaţi, apăreau şi câţiva necunoscuţi care trăgeau cu urechea, „băieţi” de-ai Securităţii, „direcţionaţi” sub formă de turişti ocazionali. Pe la spatele lor, asistenţa îşi făcea semne şi-şi şoptea: „Iar a venit un spion!”.
Istoricii, şi nu doar ei, se întruneau cam la două luni, seara, într-o săliţă a Sorbonei, primiţi de vârstnicul şi modestul profesor Emil Turdeanu şi de soţia sa, doamna Leti Turdeanu, fiica slavistului şi filologului Nicolae Cartojan. În jurul unui firav bufet, se întâlneau sociologul P. H. Stahl, bizantinistul Petre Năsturel, medievistul Nicoară Beldiceanu, Maria Brătianu, Mihnea Berindei, Vlad şi Sanda Stolojan, Matei Cazacu şi cu mine. Puneam la punct cu acele ocazii sumarul de la „Revue des Etudes Roumaines”, revistă care, după încetarea subvenţiei primite de la Alexandru Cretzeanu, a sucombat.
Să nu uit rămăşiţele pariziene ale High-Life-ului bucureştean invitate câteodată în marea şi frumoasa locuinţă a doamnei Parlier, o fostă frumuseţe a Bucureştilor de altădată şi soţia unui avocat parizian cu situaţie. Printre alţii, erau poftiţi acolo conu’ Totiţă Catargi, soţii Caramfil – ea născută Filitti – care o duceau greu, ajutaţi din Statele Unite de inginerul N. Caramfil, fost ministru al Aerului sub Carol al II-lea, acum consultant al unor firme americane. Apărea şi o doamnă Vlădoianu, deloc tânără, dar foarte elegantă; era vânzătoare la o faimoasă casă de mode din Cartierul Champs- Elysées. Venită în România prin 1959 să-şi viziteze nişte rude, doamna Parlier a fost oprită la plecare la graniţă. Transporta un grav „corp delict”, un manuscris al lui Constantin Noica, pe care încerca să-l scoată clandestin din ţară. Incidentul a fost în cele din urmă soluţionat, nu fără complicaţii.
La Paris am lucrat la Departamentul de Schimburi Culturale şi Ştiinţifice al Ministerului Afacerilor Externe. După mediul şlefuit al administraţiei franceze, am trecut la München la Departamentul Românesc al postului de radio Europa Liberă. Adus de marele şi regretatul meu prieten Vlad Georgescu, am găsit o intensă atmosferă de lucru, tensionată, alimentată de ambiţii, de competiţii mascate pentru şefie, de resentimente. Şi acolo am cunoscut o emigraţie provenită din toate mediile sociale, inclusiv, de data aceasta, din rândurile lumii comuniste. Mult mai mult ca la Paris am intrat într-o grupare profund implicată în combaterea regimului comunist. Cei de acolo erau, pot spune, „soldaţi ai libertăţii”, a căror activitate a avut, precum se ştie, o deosebită importanţă şi consecinţe atât de mari şi de durabile pentru destinul ţării noastre. Mi-am depănat o parte din amintirile de la Europa Liberă în volumul Românii între frica de Rusia şi dragostea de Franţa şi nu le voi repeta aici.

De la Radio Europa Liberă de cine vă amintiţi?

Păstrez o deosebită amintire unora dintre foştii mei colegi de la Europa Liberă - Şerban Orăscu, Gelu Ionescu, N. C. („Nae”) Munteanu, precum şi lui Pavel Chihaia, savant rătăcit în grelele vremuri ale exilului. Paginile sale din Faţa cernită a libertăţii rămân un frumos exemplu al unui om care a înfruntat cu mare demnitate încercările surghiunului.

Cum judecaţi refuzul Parlamentului European de a condamna comunismul?

Reaua voinţă a Parlamentului European în privinţa condamnării comunismului are mai multe explicaţii. Diferite motive s-au conjugat pentru a împiedica reuşita votului.
Pentru Europa Occidentală răul absolut a fost nazismul, de totalitarismul comunist nu a suferit. Apoi, mai există atâtea partide politice comuniste sau stângiste, care nu au nici un interes să fie puse pe acelaşi plan cu crimele comise de nazişti, iar mulţi parlamentari, chiar dacă nu mai sunt comunişti ei înşişi, au un trecut de simpatizanţi comunişti sau pro-sovietici, trecut pe care-l doresc pus sub tăcere. În sfârşit, victimele Holocaustului sunt convinse că au fost singurele victime ale unui sistem cu adevărat criminal. Drept consecinţă victimele altor genocide, chiar dacă şi acestea au fost organizate sistematic (armenii, ucrainienii), nu şi-au putut susţine revendicările decât cu greu. Se trece acum la altă fază, inspirată de marile despăgubiri plătite de statul german victimelor Holocaustului. Au apărut în ultimii ani evocarea genocidului comis de francezi într-o colonie din Antile sau al unui teribil genocid comis de britanici într-una din coloniile africane, în anii de după Al Doilea Război Mondial.

V-aţi întors până la urmă în ţară. De ce?

M-am întors în ţară aproape de vârsta pensiei, atât din motive intelectuale, dezinteresate, cât şi din motive mai… materialiste. De ce să mă ascund după deget? Pe de-o parte, am regăsit cu intensă plăcere locurile natale, străzile şi peisajul Bucureştilor aşa cum le cunoscusem în tinereţe; dar şi, cu neplăcere, gropile şi pavajul desfundat, faţadele acum coşcovite, intrările neîngrijite ale noilor blocuri. Am regăsit de asemenea Biblioteca Academiei, şi am revenit în prăfuita sală de lectură a Arhivelor Naţionale, cu vedere la Cişmigiu. Ambele ajunse cam jerpelite după patru decenii de socialism avansat, dar ce plăcere să le regăsesc!
Pe de altă parte, nu am probleme de conştiinţă în privinţa actului de recuperare a fostelor bunuri ale familiei. În general, şi în multe cazuri, bunurile burghezomoş ierimii, expropriate în numele „clasei muncitoare”, au sfârşit astăzi prin a schimba proprietarul – adică au intrat pe mâna „celor mai buni fii ai poporului”, exponenţii noilor îmbogăţiţi, noua burghezo- moşierime postcomunistă. Un fenomen prea recent pentru a putea fi deja studiat în ansamblul său, de ştiinţa sociologiei. Lecţia fundamentală, dar de mare interes – o totală răvăşire a societăţii dinainte de 1947 şi apariţia alteia, noi, după acelaşi calapod, astăzi.
Bunica mea Olga Sturdza, preşedintă – atunci – a Societăţii de Ocrotire a Orfanilor de Război, a donat în 1920 o moşie – Miroslava de lângă Iaşi, pentru a fi înfiinţată acolo o şcoală de meserii pentru orfani. Şcoala a funcţionat şi după ce, în 1947, moşia a fost naţionalizată. Astăzi mi se spune că moşia nu e şi nu poate fi retrocedată şcolii. Cine e noul stăpân?


Există o lecţie fundamentală pe care aţi învăţat-o în urma exilului?

Exilul te sileşte să treci prin multe, şi-ţi dă lecţii multe. Cea fundamentală este aceea, cred, că te învaţă să fii înţelegător şi tolerant. Am văzut „multe bordeie şi multe obiceie”. Ţărişoara noastră, care poate fi şi plăcută, nu e neapărat un model.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara