Numărul curent: 47

Interviu:
Mihai Cimpoi:,,Bătălia pentru limba română a fost una de fiecare zi" de Ioana Revnic

Zi ploioas| de aprilie. În Piaţa Romană, la ,,Coloane", vânzoleală, cohorte de umbrele colorate, necunoscuţi îndrep­tându-se care încotro.
O întâlnire neaşteptată. Entuziasm, planuri comune, promisiunea revederii: un dar!
*
Aş fi putut realiza acest interviu la Bucureşti, unde Mihai Cimpoi vine foarte des şi unde l-am întâlnit întâmplător, dar am preferat să merg la Chişinău. Am făcut acest lucru pentru că îmi doream să îl văd acolo unde locuieşte şi unde îşi îndeplineşte atribuţiile de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
Astfel, la sfârşitul lunii august am pornit spre Basarabia, înfruntând, ca într-un basm cu acţiunea plasată în zilele noastre, câteva ,,probe" prin care călătoria mea îşi dovedea atributele iniţiatice: în ziua plecării, autocarul ce urma să mă ducă la destinaţie şi-a anulat cursa; din această cauză, am fost nevoită să fac o parte din drum cu cel mai nenorocit tren care circulă în România europeană - acceleratul Timişoara-Iaşi, supranumit ,,Foamea"; la Iaşi, nefiind familiarizată cu legile ,,rutierelor" (microbuze care navetează zilnic între Iaşi şi Chişinău), am refuzat să-mi încredinţez paşaportul şoferului (mai târziu am aflat că eram obligată să fac acest lucru, pentru a fi trecută pe lista cu pasageri), riscând să rămân fără loc şi să îmi amân cu câteva ore descinderea în Republica Moldova.
Odată ajunsă la Chişinău, am fost ghidată - telefonic - de către Mihai Cimpoi spre sediul Uniunii Scriitorilor, unde ar fi trebuit să îl întâlnesc. L-am aşteptat în biroul Domniei sale, o încăpere spaţioasă, invadată de reviste şi de cărţi aşezate de-a valma şi în biblioteca ce ocupa un perete întreg, şi pe masa de scris, şi pe fotolii, şi pe podea. Într-un colţ al camerei, printre zeci de cărţi şi zeci de reviste, zăcea un geamantan. Prezenţa lui - acolo - mi s-a părut inoportună. Am cerut explicaţii şi mi s-a spus că acela este bagajul pe care Mihai Cimpoi îl păstrează mereu la îndemână, pentru numeroasele sale deplasări intempestive. (Nu ar fi fost exclus ca revistele sau cărţile de care te împiedicai la tot pasul, să se fi instalat comode şi în geamantan, fără ştirea lui Mihai Cimpoi!) La scurt timp, am fost anunţată - telefonic - de către gazda mea că întrevederea noastră se amână, întrucât ,,repetiţia generală" de dinaintea manifestărilor din 30 - 31 august impunea prezenţa regizorului lor.
În fiecare an, capitala Republicii Moldova găzduieşte o serie de evenimente consacrate sărbătorii naţionale ,,Limba noastră cea română". Organizate sub patronajul Uniunii Scriitorilor şi al altor instituţii administrative sau culturale din Chişinău (Primăria Municipiului, Casa Limbii Române ,,Nichita Stănescu", Biblioteca Naţională a Republicii Moldova), acestea reprezintă, cred, masca sărbătorească a luptei pentru limba română, acţiune declanşată în urmă cu două decenii. La sfârşitul anilor '80, breasla scriitorilor basarabeni a alcătuit nucleul acestei bătălii încheiate victorios cu declararea limbii române ca limbă oficială şi cu revenirea la grafia latină. (Între timp, în anul 2001, comuniştii s-au reîntors la putere, limba de stat a devenit ,,limba moldovenească", iar lupta pentru limba română a reînceput.)
În 19 mai 1987, în cadrul unei şedinţe a scriitorilor care a durat aproape douăzeci şi patru de ore, Mihai Cimpoi era ales în funcţia de secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor, ,,contrar recomandărilor din partea C.C. al P.C.M." Apoi, în 1991, a ajuns preşedintele instituţiei. Din primele clipe ale Renaşterii basarabene şi până azi, a rămas în avangarda bătăliei pentru apărarea limbii române.
Mihai Cimpoi a fost prezent la toate festivităţile desfăşurate cu ocazia Sărbătorii Limbii Române din acest an. În atare împrejurări, am reuşit să îl observ oficiind - imperturbabil - ritualul obligaţiilor impuse de statutul său profesional.
L-am urmărit prezidând - ceremonios - decernarea Premiilor Uniunii Scriitorilor pe anul 2007. Asculta, cu o îngăduinţă părintească, disputele şi discuţiile tumultoase iscate în jurul unor cărţi premiate, cuvântările câştigătorilor, impresiile sau nedumeririle multora dintre cei prezenţi.
L-am auzit povestind - cu un calm ce îndulcea gravitatea întâmplării relatate - cum i-a convins pe membrii comunişti ai Consiliului Municipal să accepte ca numele lui Nichita Stănescu să fie atribuit Casei Limbii Române din Chişinău: a invocat descendenţa poetului dintr-o mamă rusoaică şi i-a inventat bunicii acestuia o origine basarabeană.
L-am întâlnit la Salonul Internaţional de Carte cercetând - cu un ochi critic vigilent - standurile, moderând dezbateri, vorbind - sobru şi autoritar - despre scriitori şi despre cărţile lor.
Dar cel mai interesant lucru pe care l-am observat la Mihai Cimpoi a fost felul în care încheie o conversaţie, într-un cadru neprotocolar. Dacă începi să îi spui vrute şi nevrute, îţi lasă impresia că ar putea să te asculte ceasuri întregi. Dacă îl întrebi ceva, îţi răspunde făcân­du-te să crezi că e pregătit să depene o poveste fără sfârşit. Apoi, când te-aştepţi mai puţin, povestitorul se lasă în voia unei clipite de absenţă. E semnul că s-a ajuns la sfârşitul istorisirilor.
Regret că nu am îndrăznit să îl întreb pe Mihai Cimpoi la ce se gândeşte în acele momente de reverie fulgerătoare. Am reuşit să stăm de vorbă pe îndelete doar atâta timp cât am realizat acest interviu. Tactul şi placiditatea cu care duce la capăt tot ceea ce începe se regăsc în răspunsurile sale (unele - mult prea cuminţi).
Recitindu-le, mi-am amintit de prima noastră întâl­nire, de felul în care înainta cu paşi măsuraţi, prin cohorta de umbrele din Piaţa Romană, total indiferent la vânzo­leala bucureşteană dintr-o zi ploioasă de aprilie...
*
- Cred că nu greşesc prea mult, domnule academician Mihai Cimpoi, presupunând că, în România, tinerii din generaţia mea ştiu foarte puţine lucruri despre mişcările iniţiate de scriitorii basarabeni în urmă cu aproximativ două decenii. Mă refer, desigur, la lupta pentru revenirea la grafia latină şi pentru impunerea limbii române ca limbă de stat în Republica Moldova. Vă propun, aşadar, să evocăm în dialogul nostru evenimentele de atunci. Aţi fost unul dintre protagoniştii acestora. Cum a început totul?
- Mişcările despre care vorbiţi au existat, sub o anumită formă, şi mai înainte. Spre exemplu, la 1894 basarabeanul Constantin Stere publica în Adevărul literar un articol care se numea Unitatea limbii române, anticipând parcă ceea ce avea să se întâmple mai târziu. Este foarte important de amintit că, deşi venit din Siberia şi încă neîncadrat în viaţa publică şi culturală românească, Constantin Stere avea conştiinţa unităţii spirituale şi lingvistice a românilor de pe cele două maluri ale Prutului şi nu folosea noţiunea falsă de ,,limbă moldovenească".
Mai apoi, în iunie 1917, a avut loc la Chişinău o adunare a învăţătorilor din Basarabia, în cadrul căreia poetul şi preotul basarabean Alexei Mateevici a vorbit despre faptul că nu avem două limbi şi două literaturi, ci una şi aceeaşi cu cea de peste Prut. În acest context a rostit el acel poem tulburător - Limba noastră - cel mai inspirat imn dedicat limbii române (devenit, din 1994, Imnul de Stat al Republicii Moldova).
Şi între cele două războaie mondiale a avut loc un proces serios de integrare românească, de revenire la limba română literară; demersul a continuat, cu un plus de dramatism, în perioada postbelică, întrucât atunci se încerca un fals extraordinar: impunerea aşa-zisei ,,limbi moldoveneşti" ca limbă de stat. La vremea respectivă, intelectualitatea noastră a pledat în primul rând pentru valorificarea clasicilor - interzişi până în 1956. S-a recurs la o adaptare a limbii vorbite aici la normele ortografice ale limbii literare româneşti, cu mici variaţiuni fonetice, iar în 1965, la cel de-al treilea Congres al Scriitorilor din Basarabia, s-a pus problema revenirii la grafia latină. Iată deci câteva acţiuni care au precedat evenimentele din 1987 - 1988.
Dar prima şi cea mai importantă acţiune de acum douăzeci de ani, desfăşurată în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor, la data de 6 iunie 1987, a fost semnarea unui apel privind revenirea la sistemul grafic latin.
(M-am aflat în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor când, în 29 august, au fost sărbătoriţi scriitorii participanţi la acţiunile revoluţionare de odinioară. Pe unul din pereţii sălii erau expuse instantanee din mişcările de stradă desfăşurate la Chişinău. Scrutam fotografiile, apoi îi căutam printre cei aflaţi la doi paşi de mine pe scriitorii prezenţi - atunci - în primele rânduri. Mi-aş fi dorit să redescopăr pe chipurile celor din preajma mea măcar o pâlpâire a entuziasmului care, în imaginile de demult, părea că îi învăluie într-o platoşă indestructibilă. Multora le-am citit în priviri doar resemnarea şi neputinţa.)
Ar mai fi de spus că ideea redactării acestui document nu a fost una individuală - ea plutea în aer, în atmosfera de relativă liberalizare creată de Perestroika gorbaciovistă, iar un rol decisiv în conştientizarea necesităţii revenirii la cea mai importantă avere naţională a noastră - alfabetul latin - l-a avut articolul manifest al lingvistului Valentin Mândâcanu - Veşmântul fiinţei noastre, publicat în numărul 4 din 1988 al revistei Nistru.
Bătălia pentru limba română a fost una de fiecare zi, cu apeluri către Comitetul Central al Partidului, cu şedinţe la Uniunea Scriitorilor, adică un întreg program ritmic şi susţinut.
Eu eram deputat în parlamentul de la Moscova, alături de alţi şapte scriitori din cei cinzeci şi cinci de reprezentanţi ai Republicii Moldova în acest for politic. În plus, din parlamentul de la Chişinău mai făceau parte încă doisprezece literaţi- eram, aşadar, douăzeci de oameni politici din lumea scriitoricească şi alcătuiam o putere extraordinară. Toate forţele noastre au fost conjugate, astfel încât, după adoptarea de către parlamentul sovietic la 31 august 1989 a legii ce stipula revenirea la grafia latină, a fost obţinută şi decretarea limbii române ca limbă oficială în Basarabia. Mai apoi, în 1990, am revenit la simbolurile noastre naţionale - tricolorul şi stema, iar în 1991 la imnul Deşteaptă-te, române!
Însă lupta noastră de acum douăzeci de ani a urmărit şi întoarcerea la normalitate, la valorile democratice, căci am militat pentru renunţarea la mentalitatea veche ce ne-a fost altoită şi am avut în vedere - la dimensiuni mai modeste decât cele pe care le-a luat astăzi această mişcare - perspectiva europenizării.
- Ce sentimente vă încercau atunci?
- A fost mai întâi un sentiment de uluire, pentru că, la drept vorbind, nu credeam că se va prăbuşi vreodată Imperiul Sovietic. Eram consternaţi, dar exista în fiinţa noastră încuviinţarea de nezdruncinat că acest lucru trebuia să se întâmple!
Noi vorbeam doar în şoaptă despre revenirea la românismul cultural, la matricea noastră stilistică firească de care am fost înstrăinaţi. Am fost terorizaţi de istorie, cum spunea Mircea Eliade, am fost supuşi unui proces metodic de deznaţionalizare, de mancurtizare (termenul îi aparţine lui Cinghiz Aitmatov)... Se întâmpla ceva uluitor în acele zile: fără vărsare de sânge, fără confruntări pe baricade (deşi Leonida Lari şi femeile noastre au stăvilit mişcarea înainte a tancurilor spre Piaţa Marii Adunări Naţionale) se prăbuşea un Imperiu sub ochii noştri, fapt ce ne îndreptăţea să nădăjduim că aspiraţiile noastre aveau să se concretizeze.
- Nu v-a fost frică?
- Nu! Depăşisem pragul acesta de mult timp! Eram deja vizitaţi în mod frecvent de corespondenţii radiourilor străine (Europa Liberă, Radio France Internationale) şi nu ne mai temeam să vorbim despre limba română, nu ne mai temeam să spunem că suntem români. În plus, eram conştienţi că procesul pe care îl declanşasem devenise unul ireversibil!
- Din discuţiile purtate aici, la Chişinău, cu unii participanţi la evenimentele despre care discutăm am aflat că, la acea vreme, Uniunea Scriitorilor se transformase într-un cartier general. Literatura şi Arta, revista acestei instituţii, devenise stindardul luptei pentru apărarea limbii române şi se tipărea într-un tiraj excepţional, de două sute cincizeci de mii de exemplare...
- Aşa este. Ne-am promovat idealurile în primul rând prin Literatura şi Arta, dar şi prin Literaturnaia Gazeta de la Moscova, o publicaţie foarte democratică şi foarte prestigioasă ce găzduia articole care, la vremea respectivă, au zguduit Imperiul. De la Uniunea Scriitorilor se conducea, de fapt, Revoluţia noastră. Era o fierbere vulcanică, manifestată sub forma articolelor şi a luărilor de atitudine aproape zilnice. Ca să păcălim vigilenţa Securităţii, noi - aici - comunicam codificat. Bunăoară, când au fost trimişi la Moscova Ion Gheorghiţă şi rusul Iuri Grecov (cu ultimul am fost eu însumi în audienţă la nişte consilieri ai lui Gorbaciov) cu apelul şi cu lista celor care au semnat pentru revenirea la alfabetul latin şi pentru susţinerea restructurării (Perestroika însemnând restructurare, reînnoire), odată ajunşi la Comitetul Central al PCUS, ca să depună această cerere istorică a noastră, ni s-a transmis prin telefon că ,,La Moscova este soare!", ceea ce însemna că totul e bine.

(Prozatorul Vlad Zbârciog mi-a povestit că liderii basarabeni refuzau să meargă la sediul Partidului Comunist pentru negocieri, pretinzându-le reprezentanţilor puterii să se deplaseze în fortăreaţa scriitorilor. Când unul dintre aceştia a dat curs solicitării, a primit un vot de blam, în faţa zecilor de inşi prezenţi acolo. Influenţa scriitorilor era atât de mare, încât, riscând represalii dure, aceştia izbuteau să determine tergiversarea editării altor publicaţii, pentru a se da prioritate absolută apariţiei revistei Literatura şi arta.)
Am trăit însă şi întâmplări care sfidau dramatismul momentelor respective. Pe vremea aceea, preşedinte al Uniunii Scriitorilor era Ion Constantin Ciobanu, care fusese comsomolist de pe la şaisprezece ani şi rămăsese, în tinereţe, un funcţionar activ al organismelor sovietice. Totuşi, în lupta noastră, Ion Constantin Ciobanu se arăta uneori mai radical şi mai angajat decât noi. Într-o zi, am intrat în biroul lui şi l-am anunţat că trebuie să ne adunăm joi, pentru a da un răspuns Partidului Comunist care voia să rezolve doar pe jumătate doleanţele noastre (să impună două limbi oficiale în republică - moldoveneasca şi rusa); s-a uitat lung în calendar şi ne-a spus că joi nu ne putem întruni, fiindcă joi este ... duminică. La început, noi nu am priceput nimic, dar mai târziu am înţeles că joia obişnuia să meargă la vânătoare. Aşadar, refuza să renunţe la acest hobby care devenise un ritual, deşi era conştient că de intervenţiile noastre prompte depindea - într-o măsură covârşitoare - succesul luptei pentru limba română.
- Citind una din cărţile dumneavoastră, Basarabia sub steaua exilului, am înţeles că rezistenţa scriitorimii basarabene s-a manifestat pe două coordonate: una activă, ce integrează mişcările pentru apărarea limbii române şi alta pasivă, pe care o asociaţi exilului interior. Această formă de rezistenţă ,,tăcută" a fost, într-adevăr, o stra­tagemă de salvare sau un semn al neputinţei de a ieşi de sub vremi?
- Mai întâi trebuie amintit faptul că o formă de exil au fost şi deportările compatrioţilor noştri. Eu, de pildă, am citit cu o deosebită tulburare sufletească o carte despre istoria satelor basarabene, iar din articolul dedicat satului meu am aflat că cinci sute de consăteni ai mei au fost deportaţi. Dacă mai punem la socoteală că, în război, au mai murit câteva sute, apoi că foarte mulţi dintre ei au fost nimiciţi de foamete, vă daţi seama că satul meu a fost aproape ras de pe faţa pământului.
La fel de dramatic a fost exilul interior şi numai astfel am reuşit să supravieţuim, să ne păstrăm identitatea culturală, matricea stilistică. În creaţiile lor, poeţii şi prozatorii noştri se ascundeau îndărătul metaforelor, valorificând motivul rădăcinilor, al întoarcerii la izvoare etc. (iar dacă astăzi generaţia din care fac parte este învinuită de sămănătorism, trebuie să spunem că sămănătorismul nostru a fost unul de rezistenţă).
În viaţa (culturală) de zi cu zi, trebuia să fii mereu atent să eviţi folosirea limbii române; ba mai mult, din manualele noastre sau din anumite ediţii de opere se elimina cuvântul ,,român". Am fost redactor de editură, iar când lucram la publicarea operei lui Ion Creangă, acolo unde se specifica faptul că scriitorul era ,,născut din părinţi români", cuvântul ,,români" se înlocuia cuvântul cu ,,...". Se mai recurgea la o altă stratagemă, indicând la subsolul paginilor drept sinonim al termenului respectiv substantivul ,,ţăran"...
- Descrieţi sumar ,,exilul interior" al criticului literar în formare Mihai Cimpoi.
- Spre deosebire de literatură, critica literară era - la acea vreme - profund ideologizată. A apărut însă o deschidere - ,,dezgheţul" hruşciovist - care a venit exact când eu îmi făceam studiile la Universitate. Pe atunci, eu citeam în Viaţa Românească şi în alte reviste literare despre Titu Maiorescu, exact în perioada în care operele criticului se reeditau, întrucât se instala o atmosferă de normalitate şi în viaţa culturală românească. În felul acesta, m-am format mai mult la şcoala marii critici româneşti (la G. Călinescu, E. Lovinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu) decât la cea rusă, iar intuiţia mi-a spus că trebuie să merg pe estetic şi nu pe ideologic.

Am rămas călinescian, cu modificările de paradigmă inerente survenite în urma acumulării experienţei exegetice. În plus, sunt conducător de doctorate şi trebuie să fiu la curent cu noile concepte, cu tot ce se întâmplă în critica literară, în hermeneutică şi în discursul postmodern.
- Revenind în contemporaneitate, v-aş ruga să vorbiţi despre cel mai recent proiect exegetic în care sunteţi angajat.
- Pregătesc o nouă ediţie, completată şi actualizată până în 2008 a Istoriei deschise a literaturii române din Basarabia, care va cuprinde peste două mii de autori. Le urmăresc biografia şi bibliografia operelor până în zilele noastre, vorbesc despre anumite lucruri care s-au întâmplat în privinţa receptării literaturii basarabene de către critica literară românească şi semnalez polemicile iscate în jurul acestei teme.
- Ce se întâmplă - în prezent - cu lupta pentru limba română în Basarabia? Instituţia pe care o conduceţi şi-a păstrat, în contextul actual, rolul important de odinioară?
- Într-un fel, am reînceput lupta, fiindcă în Constituţie mai există acel Articol 13 care stipulează, printre altele, că ,,limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească funcţionând pe baza grafiei latine" şi că ,,statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii ruse (şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării)".

Asistăm încă la o desconsiderare, la o marginalizare a limbii române, prin faptul că ea nu se vorbeşte în toate sferele sociale. Şi-a ocupat locul pe care îl merită în învăţământul preuniversitar (mă refer, în special, la liceele noastre foarte bune cu predare bilingvă: română - engleză, spaniolă, franceză etc.) şi în învăţământul superior. Dacă înainte, la Universitatea Agrară, agronomul studia în limba rusă, iar odată ajuns la ţară era obligat să vorbească ruseşte, acum situaţia s-a schimbat. Acelaşi lucru se petrece şi la Universitatea Tehnică, la cea de Medicină etc. Anumite probleme foarte serioase mai persistă şi astăzi, bătălia încă nu s-a încheiat şi, după cum ne vedeţi, noi nu am obosit. V-aţi pătruns de această atmosferă cu ocazia Zilei Limbii Române care se organizează aici în data de 31 august, în ciuda faptului că autorităţile au anihilat şi această sărbătoare, şi Ziua Independenţei din 27 august, contopindu-le într-o Zi a Republicii - botezată astfel ca să fie marginalizate intenţionat cele două sărbători amintite, ca să li se ştirbească dimensiunea naţională şi statutul naţional. Atmosfera e încă tensionată, lupta continuă, dar avem sentimentul libertăţii, avem conştiinţa că suntem români, că vorbim româneşte, că avem o istorie românească.

Uniunea Scriitorilor nu a părăsit baricadele, mai mult, continuă să lupte cu precădere prin ziarele autohtone de notorietate la care sunt redactori-şefi scriitorii noştri: Literatura şi Arta, unde e redactor-şef Nicolae Dabija, Timpul, condus de Constantin Tănase, Jurnalul de Chişinău, la care activează Val Butnaru. Avem scriitori editorialişti, autori de articole, de luări de atitudine, care au rămas în continuare să apere valorile noastre şi limba română.
- Eforturile depuse de dumneavoastră, în acest sens, ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor sunt conjugate cu cele specifice activităţii didactice... Ce faceţi, în calitate de profesor, pentru apărarea şi promovarea limbii române?
- În primul rând, menţin un dialog permanent cu doctoranzii mei din România şi din Republica Moldova ori cu studenţii mei de la Universitatea Pedagogică ,,Ion Creangă" unde am un curs special despre Eminescu. Din postura de profesor, am putut constata că lupta noastră a dus la nişte rezultate vizibile. Am observat, de pildă, că studenţii noştri vorbesc o română bună, ceea ce este un câştig vădit. Apoi, în urma examenelor scrise pe care le organizez cu aceştia, am constatat că se exprimă într-o limbă frumoasă, expresivă, corectă. Dacă nu ar fi avut loc evenimentele de la sfârşitul anilor 80, acest lucru nu ar mai fi fost - astăzi - posibil.

Înainte, nu numai că se interzicea folosirea limbii române, iar cărţile româneşti erau citite ,,prin crăpătura băncii" - aşa cum spunea Grigore Vieru, ci puteai fi exmatriculat din Universitate doar pentru simplul fapt că îţi notai prelegerile folosind caractere latine. Se promova o asemenea atitudine ca să se demonstreze că eram un alt popor decât cel român şi că vorbeam o altă limbă!
Nu am fost scutit nici eu de unele constrângeri. Pe atunci, se urmărea cultivarea unei limbi aproape de cea vorbită, interzicându-se folosirea unor forme literare sau a unor neologisme... Odată, am fost chemat la Comitetul Central al Partidului şi am fost învinuit de faptul că românizez limba. M-am arătat nedumerit, am pretins că nu ştiu ce înseamnă a româniza limba şi am cerut lămuriri. Şeful secţiei de propagandă a început să citească din denunţul unui turnător şi mi-a imputat folosirea cuvântul ,,urbanizare". Drept răspuns, i-am atras atenţia că atitudinea lui dovedeşte că nu citea gazeta Pravda, organul de presă al Partidului Comunist, în care exista o rubrică - ,,Urbanizarea" - dovadă că şi ruşii foloseau, la rândul lor, acest termen. El, ştiind că acolo se găseau microfoane şi că suntem ascultaţi, mi-a făcut semne disperate, cerându-mi să plec, ca să nu mai pomenesc nimic despre faptul că nu citeşte Pravda. Am scăpat uşor...
- Sunteţi mulţumit de consecinţele acţiunilor de­clanşate acum două decenii?
- Bineînţeles, fiindcă rezultatele concrete sunt evidente: văd cum vorbesc studenţii mei de astăzi, avem mai multe generaţii de tineri care scriu bine româneşte, care s-au integrat în contextul cultural românesc. Chiar dacă tocmai ei ne reproşează că suntem depăşiţi de timp, că suntem desueţi, eu totuşi cred că a fost benefic sacrificiul nostru, în urma căruia s-a clădit o nouă sensibilitate, un nou mod de a înţelege lucrurile, un pluralism de idei, s-a impus libertatea expresiei şi - mai ales - cunoaşterea limbii. Toate aceste impulsuri novatoare au pornit de la noi, iar conştiinţa ne este liniştită pentru că am pregătit un teren foarte fertil celor ce ne-au succedat.
- Ce se va întâmpla cu Republica Moldova, peste douăzeci de ani, domnule Mihai Cimpoi?
- Peste douăzeci de ani ne vedem integraţi în cultura română şi integraţi în Europa, aşa cum cer imperativele actuale.