Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Migraţia şi noul val al corectitudinii politice de Rodica Binder

Cam pe când dinspre sudestul continentului valurile de refugiaţi soseau încă neabătute în Republica Federală, primite fiind cu braţele deschise şi cu un entuziasm neţărmurit, în virtutea aşa zisei Wilkommenskultur, a unei ospitalităţi Made in Germany, patentată de cancelara Merkel, presa liberală de stânga şi de centru semnala cu îngrijorare pătrunderea, de astă dată până şi în rada mediilor universitare şi academice vest europene, a unui nou val de corectitudine politică, pornit dinspre Apus, de pe ţărmurile Americii.

Triviala formulă potrivit căreia bătaia aripilor de fluture ar putea naşte, în anumite condiţii, în altă parte a lumii un uragan , mi-a revenit în memorie observând cum vigilenţa promotorilor corectitudinii politice a fost amplificată exponenţial de sosirea refugiaţilor:peste un milion în doar un an.

Într-un anumit segment al presei de stânga a fost sancţionată până şi utilizarea termenului de val în discursurile despre refugiaţi, sub motiv că în condiţiile unei tragedii umane de asemenea proporţii, comparaţia implicită cu un fenomen fizic, natural, ar fi nedemnă.

Nu avea să treacă prea multă vreme până când anumite evenimente, neaşteptate, cu totul neplăcute, de-a dreptul şocante, au diminuat în anumite cercuri ale populaţiei entuziasmul cu care refugiaţii au fost întâmpinaţi, au alimentat din nefericire rezervoarele de prejudecăţi ducând chiar la acţiuni extremiste, reprobabile.

În eforturile de elucidare obiectivă a situaţiei create după ce Germania şi-a deschis frontierele fără a limita numărul noilor sosiţi, intelectualii şi publiciştii care au emis unele observaţii critice vizând dificultăţile unei integrări rapide a unui număr atât de mare de refugiaţi, date fiind majorele diferenţe culturale şi de mentalitate, au fost suspectaţi de islamofobie, ba chiar acuzaţi făţiş de acest păcat.

Lucrurile au mers într-atât de departe încât Rafik Schami, scriitor de origine siriană naturalizat în Germania, autor de bestseller-uri, a făcut în titlul unui articol ce recomanda refugiaţilor respectarea unui decalog în vederea integrării lor rapide, o aserţiune provocatoare: Islamofobia este o formă frecventabilă de antisemitism. Era de aşteptat ca o astfel de afirmaţie să nască noi polemici şi să irite sensibilităţi într-o Germanie al cărei trecut brun impune o precauţie mărită şi mult spirit de fineţe în formularea ideilor şi utilizarea termenilor, dincolo şi independent de rutina corectitudinii politice.

Imaginile şi apoi informaţiile despre cele petrecute în noaptea de Revelion la Köln au făcut înconjurul lumii, iar faptul că din detaliile difuzate de autorităţi cu oarecare întârziere, a rezultat că printre cei peste o mie de bărbaţi arabi care au agresat fetele şi femeile în Gara metropolei renane, la poalele celebrului Dom, s-au aflat totuşi şi unii refugiaţi, l-a determinat să ia atitudine şi pe scriitorul şi jurnalistul algerian de limbă franceză Kamel Daoud, laureat a trei premii literare, între care şi Goncourt, pentru romanul său Meursault, une contre enquete (tradus imediat şi în germană, excelent primit de critică). Cotidianul Frankfurter Allgemeine Zeitung a găzduit, în traducere, un amplu articol al autorului care face şi o anamneză a delictelor comise la Köln, dezvăluind fără menajamente tarele unor tradiţii ale culturii islamice şi, concomitent, naivitatea europenilor în abordarea refugiaţilor, percepuţi doar în postura de victime. Obligaţia stringentă, morală şi umanitară de a le sări acestora în ajutor a fost şi este dublată de sentimentul unei culpe istorice a Europei faţă de locuitorii din fostele ei colonii.

Gravă i se pare scriitorului algerian ignorarea de către europeni a unui alt aspect şi anume că, în majoritatea lor, nu puţini refugiaţi care au pierdut totul plecând din ţinuturile lor natale, din cauza războaielor sau pur şi simplu din dorinţa de a trăi mai bine în Europa, sunt şi rămân şi după sosirea în lumea liberă, prizonierii propriei lor culturi patriarhale, falocratice, sexiste.

În lumea lui Allah, femeia este al doilea nod gordian. Ea este negată, respinsă, omorâtă, siluită, deţinută, posedată.Ceea ce, scrie în continuare Daoud, atestă o relaţie perturbată cu fantezia,cu dorinţa de a trăi, cu creaţia şi cu libertatea. Femeia este imaginea vieţii , a unei vieţi care nu este acceptată. Refuzul este expresia unei convingeri larg împărtăşite de islamişti. Ei nu iubesc viaţa. În concepţia lor, ea este doar o pierdere de vreme înaintea vreşniciei, o amânare a întîlnirii cu eternitatea. Această relaţie mizeră şi maladivă cu sexul opus şi cu viaţa este flagrantă în doctrina islamistă, ai cărei predicatori recrutează prozeliţi descriind un paradis ce seamănă mai degrabă cu un bordel decât cu o demnă recompensă pentru cei evlavioşi, fluturându-le potenţialilor atentatori sinucigaşi, în faţa ochilor minţii, fantasma fecioarelor ce-i aşteaptă în lumea de apoi, fără a le interzice ca în pământeasca viaţă să vâneze trupul femeilor în spaţiul public, forţându-le în acelaşi timp să se ascundă sub văl islamic, niqab, tschador sau burka. Articolul menţionat, apărut în prestigiosul cotidian german, deşi legat de evenimentele din noaptea Anului Nou în Köln, este doar o verigă în seria îndemnurilor şi avertismentelor adresate de Kamel Daoud ca şi de alţi intelectuali musulmani, europenilor. Confruntaţi brusc cu numărul masiv de migranţi, în majoritate bărbaţi, proveniţi din Orientul islamic, ei ar trebui să aibă curajul de a le explica noilor sosiţi valorile şi regulile de coexistenţă, definitorii pentru democraţiile şi societăţile deschise şi de a pretinde fără ezitări, respectarea lor. Refugiaţii scrie Kamel Daoud, nu pot fi reduşi la o mână de delincvenţi, dar tocmai fiindcă unii dintre ei ridică problema valorilor unei culturi şi ale unei civilizaţii, pe care le ignoră, le dispreţuiesc şi le desfid, răspunderea faţă de aceştia constituie o problemă stringentă şi după primirea lor în Europa

Daoud ,un cunoscător din interior al acestei culturi pervertite de fanatismul islamist, nu se teme să spună lucrurilor pe nume şi să pună degetul pe rană, atrăgându-şi furia salafiştilor care au emis împotrivă-i o fatwa . Mai grave, mai dureroase pentru autor, potrivit mărturisirii făcute într-un interviu apărut în săptămânalul german Die Zeit, este ostracizarea sa de către unii promotori intransigenţi şi dogmatici ai corectitudinii politice.

Aplaudat şi pentru punerea într-o ecuaţie literară a problematicii post coloniale a Algeriei în romanul Meursault une contre enquete, pentru faptul de a fi dat un destin şi un nume arabului ucis de eroul romanului lui Albert Camus, Străinul, Kamel Daoud s-a trezit ţintuit la stâlpul infamiei, sub acuzaţia de islamofobie, după articolele publicate în presă, în Franţa, în Algeria, Italia,Elveţia. Necazuri mari i-a adus mai cu seamă textul apărut în Le Monde, sub titlul Köln, spaţiu al fantasmelor, şi fireşte, cel deja menţionat, apărut în Frankfurter Allgemeine Zeitung. Reclamanţii sunt o mână de universitari, istorici, politologi francezi, cu toţii de bună credinţă sau, cu cuvintele unui editorialist german în paginile săptămânalului Die Zeit, juraţi ai unui tribunal de mandarini parizieni.

I se impută împricinatului, între multe altele, un paternalism colonial menit să condiţioneze primirea persoanelor care fug din calea războiului şi a dezastrelor, faptul că prin articolele publicate ar alimenta fantasmele islamofobe ale europenilor, dând apă la moara extremiştilor de dreapta , inclusiv la cea a mişcării Pegida, din Germania.

De pe celălalt ţărm al Atlanticului, Adam Shatz, colaborator al New York Times, într-o scrisoare deschisă, adresată bunului său prieten algerian Kamel Daoud, aduce mai întâi elogii destinatarului, concede că acuzaţiile formulate de juraţii tribunalului parizian amintesc întrucâtva de procesele staliniste de demascare, pentru ca după aceea să poată da el însuşi frâu liber consternării care l-a cuprins la lectura textelor publicate în ziarele europene, fiindu-i greu să creadă că semnatarul lor crede cu adevărat ceea ce a scris. Acesta nu mai este Kamel Daoud cel pe care-l cunosc, se plânge Adam Shatz, continuându-şi rechizitoriul deşi declară că nu vrea să-l acuze pe autor ci doar să-i reproşeze că a căzut fără să-şi dea seama, în capcane străine, primejdioase , stabilind o corelaţie directă între evenimentele de la Köln şi islamism, sau pur şi simplu, Islam. I se aminteşte autorului că evenimente similare, dar ce-i drept de o mai redusă anvergură, au avut loc cu câţiva ani în urmă cu prilejul Zilei Portoricane, la New York...

Precizarea este evident menită să relativizeze gravitatea şi caracterul singular al delictelor din noaptea de revelion în metropola renană. Or, această stratagemă, această tendinţă de relativizare a unor acte reprobabile comise de unii din membrii unui grup minoritar, mergând până la trecerea sub tăcere a identităţii etnice , religioase şi culturale a făptaşilor, este un element curent în recuzita argumentativă a comilitonilor corectitudinii politice de pe continent şi de peste ocean, spre consternarea şi revolta spiritelor liber cugetătoare.

Cu riscul de a fi etichetate drept xenofobe, islamofobe , de a fi suspectate de un rasism chic , militantele feminismului de modă veche, în frunte cu Alice Schwarzer în Germania şi Elisabeth Badinter în Franţa, spre deosebire de mai tinerele lor combatante, infinit mai clemente, nu au contenit să critice islamismul şi statutul impus femeii, întrevăzut ca o încălcare sistematică a elementarelor drepturi ale omului.

După reproşurile care i-au fost aduse lui Kamel Daoud de către unii universitari, şi colegi de breaslă, decizia acestuia de a abandona activitatea publicistică, spre a se dedica doar literaturii, a devenit inconturnabilă, în pofida solidarităţii manifestate de alţi gânditori curajoşi, precum filozofii Michel Onfray sau Alain Finkielkraut.

Să se fi lăsat influenţat Daoud de insidioasele fraze cu care Adam Shatz îşi încheie epistola , lăsându-i strălucitului şi tandrului său prieten algerian libertatea de a decide cum se angajează politic, spre a declara două rânduri mai jos că este neliniştit de soarta acestuia, sperând că el îşi va cumpăni bine poziţiile, că va reveni la modul de expresie care, după opinia proprie, i se potriveşte cel mai bine: literatura.

Din nefericire, Kamel Daoud nu este singurul care a depus armele în confruntarea cu dogmele corectitudinii politice. Renunţarea la jurnalism nu implică renunţarea la dreptul de a fi liber, se poate afla din finalul scrisorii de răspuns adresată de autorul algerian prietenului său american, publicată tot în Le Monde.

Printr-o amară ironie a întâmplării, care trimite inevitabil cu gândul la impresia că istoria se repetă uneori, în deceniul şase al secolului trecut, nimeni altul decât Camus s-a văzut dezavuat de mentorii stângişti ai intelectualităţii pariziene, după ce a denunţat în presa vremii violenţele şi terorismul comise de Frontul de Eliberare în Algeria, după ce a încercat, fără succes, să restabilească un dialog între francezi şi algerieni, nefiind adeptul făţiş al independenţei ţării în care s-a născut şi a trăit o bună bucată de vreme, de care s-a simţit legat până la finele vieţii.

Autor al unor scrieri de referinţă în materie de relaţii internaţionale şi Islam, profesor la Universitatea din Gottingen, invitat la peste alte 20 de universităţi în întreaga lume, animat timp de un sfert de secol de viziunea unui euro-islam, a unui islam modern, moderat, Bassam Tibi, originar din Siria, trăind de mai multe decenii în Germania spre a se stabili recent în Statele Unite, depune şi el armele. Declaraţia de capitulare o face în numărul din iunie al revistei lunare Cicero, inaugurând astfel o dezbatere sub titlul generic: Aparţine islamul Germaniei? Fără a răspunde tranşant interogaţiei, Bassam Tibi enunţă motivele dezertării lui de la un ideal ce părea realizabil: – europenii convinşi de ideologia multiculturalismului sunt cei care interzic orice critică la adresa Islamului; victoria le-a revenit tocmai propovăduitorilor obligativităţii portului vălului islamic, cu ajutorul statului german, care i-a marginalizat pe euro musulmani , urmarea eşecului euro-islamului se datorează proliferării societăţilor musulmane paralele, turce – peste tot, libaneze – în Berlin, şi în curând, siriene, irakiene, afgane, somaleze. Emblema acestora rămâne portul obligatoriu al basmalei, vălului, nikabului de către femei.

Mai puţin pătimaş decât Kamel Daoud, cu o fineţe amintind de modul subtil dar foarte relevant în care Roland Barthes analiza simbolurile lumii moderne, Bassam Tibi le explică naivilor şi adepţilor necondiţionaţi ai corectitudinii politice semnificaţiile vălului islamic. Funcţia simbolică a acestuia este dublă: pe de o parte, el exprimă o viziune a lumii conformă legilor shariei, pe de alta, el constituie o formă clară de delimitare civilizatorie de tot ceea ce înseamnă occidentul european laic, secularizat. Citată este şi opinia unui alt învăţat arab Said al Ashmawi care în cartea sa intitulată Adevărul despre vălul islamic, demonstrează că portul acestui accesoriu vestimentar este expresia unui angajament. Deloc întâmplător, anul 2015 a marcat pentru Bassam Tibi data la care şi-a luat rămas bun de la idealul unui euro-islam, al unui islam modern. De ce? Fiindcă, între altele, printre cei peste un milion de refugiaţi, nu a zărit nici măcar o femeie îmbrăcată modern. A văzut doar islamişti bărboşi şi femei îmbrobodite.

Cazul foarte recent al unei tinerei absolvente a Facultăţii de Drept, cu studii încheiate în Germania care, în exerciţiul funcţiunii ca stagiară, nu vrea să renunţe la portul vălului slamic, care simţindu-se stigmatizată şi discriminată când i se cere să se conformeze regulamentelor în vigoare, intentează un proces la Tribunalul din Augsburg pe care-l câştigă în prima instanţă, demonstrează că Bassam Tibi ar fi avut de luptat nu numai cu morile de vânt ci şi cu morile justiţiei dacă nu ar fi renunţat la proiectul euro-islamului.

Concept care ar fi fost de la bun început sortit eşcului, crede Akhtam Suliman , fostul corespondent german al postului Al Djazira. În numărul din iulie al citatei reviste, ziaristul intră într-o dispută cu eminentul profesor, conaţionalul său, susţinând că nu islamiştii sunt cei care au învins, ci ceilalţi au pierdut partida în Orientul Apropiat.

Obsedantul motiv al vălului islamic este reluat de autorul replicii, într-un ton emoţional, pornind de la relatarea unui episod ce aminteşte de cazul tinerei juriste musulmane din Augsburg. În 2006, la Salonul Internaţional de Carte de la Cairo, când Republica Federală a fost oaspete de onoare, într-o dezbatere pe podium un expert german a emis observaţii critice la adresa portului vălului islamic. Din public, o femeie de vreo 20 de ani s-a răstit la invitat, declinându-i acestuia în termeni agresivi dreptul de a se pronunţa asupra basmalei. În reacţia femeii, Akim Suliman întrevede semnul unei încercări colective a milioane de bărbaţi şi femei din lumea arabă, care după atâtea războaie şi umilinţe ar fi vrut să ţină piept occidentului fără a fi reuşit. Este ca şi cum ei ar fi vrut să spună, voi aveţi eurofighter noi avem Islamul nostru pe care-l purtăm la vedere, pe creştet. Pe bună dreptate, jurnalistul atrage atenţia şi asupra erorilor unei politici occidentale duplicitare în Orientul Apropiat, semnalând şi trădarea, la Abu Ghraib şi Guantanamo, a unor valori fundamentale ale drepturilor omului, de către chiar exponenţii lor apuseni. Ar fi fost de dorit ca în context să fie pomenite şi cauzele endogene ale terorii, violenţelor şi eşecului liberalizării în întreaga regiune. Autorul iese însă din registrul raţional, logic al argumentaţ ieişi alunecă pe terenul subiectivităţii, al emoţiilor şi complexelor care fac aproape imposibil un dialog constructiv. În viziunea lui Akim Suliman, performanţele emancipatorii ale Europei fac din acest continent un topos civilizat nu însă şi unul civilizatoriu. La ce ar sluji un euro-islam de vreme ce, astfel, diversele identităţi etnice ale imigranţilor şi refugiaţilor fie aceştia arabi, turci, libanezi sunt reduse la componenta religioasă, musulmană? Trebuiau mamele arabe să-l fi citit pe Kant înainte de a le fi fost dat să trăiască un Islam pentru oameni şi nu unul împotriva oamenilor?

Ciudat este că nici unii studenţi germani îndoctrinaţi masiv cu preceptele corectitudinii politice nu vor să mai audă de Kant ale cărui texte elaborate din perspectiva euro-centristă a omului răspândesc idei rasiste, se poate afla din plângerea anonimă a unor cursanţi ai Universităţii Humbold, la o prelegere de teoria educaţiei. Instituţia a devenit în ultimii ani scena unor paranoice pusee de hipercorectitudine politică frizând absurdul. Doi eminenţi profesori, Heribert Münkler, o somitate în domeniul teoriei politicii şi în investigarea cauzelor şi urmărilor Primului Război Mondial şi Jörg Baberowski, ale cărui scrieri despre Gulag şi despre ororile comise în numele comunismului au avut un ecou internaţional, au fost învinuiţi de nazism şi rasism în bloguri şi portaluri internet. În spatele acestor calomnii anonime, a autointitulatelor celule de supraveghere, Münkler Watch şi Baberovski Watch, au fost identificaţi nu doar studenţi ci şi activişti ai extremei stângi, troţkişti, neo-comunişti. Ceea ce reconfirmă filiera genealogică a corectitudinii politice, ca emanaţie târzie a ideologiei mişcărilor studenţeşti din 1968, purtătoare a unui bagaj genetic, uşor modificat, provenit din teoria critică a Şcolii de la Frankfurt.

Dacă incidentele semnalate la Universitatea Humbold din Berlin au încă un caracter singular, scenariul lor pare a fi unul standardizat aflând de întâmplări similare, înregistrate şi relatate deja în presă, petrecute la alte universităţi occidentale şi desigur, în Statele Unite.

Mai îngrijorătoare decât accesele juvenile şi teribiliste de corectitudine politică în anumite medii universitare sunt reacţiile din mass-media germane faţă de opiniile emise de câţiva intelectuali, scriitori şi filozofi, pe fundalul crizei refugiaţilor.

Rüdiger Safranski bunăoară, autor al unor biografii şi studii de referinţă în domeniul culturii şi literaturii, a comis eroarea de a manifesta înţelegere faţă de redusa disponibilitate a ţărilor foste comuniste de a primi refugiaţii musulmani, explicând şi cauzele istorice ale acestei reticenţe. Filozoful Peter Sloterdijk, într-un interviu devenit antologic, referindu-se la primirea nelimitată şi necontrolată de refugiaţi, menţiona între altele că nu există o datorie morală de autodistrugere. O furtună s-a iscat în spaţiul publicistic german, schimbul de replici a devenit polemic şi chiar injurios, reputatul filozof, care între altele a tematizat în scrierile sale şi problema totalitarismului religios, a fost etichetat de mai tânărul său coleg David Precht drept un spirit fascistoid. Disputa a luat dimensiunile unei cabale, trădând pe de o parte un neo dogmatism înverşunat în corectitudinea politică, pe de alta, carenţele unei autentice culturi a dialogului.

În răstimp, Peter Sloterdijk a scos o nouă carte, un fel de cronică a secolului XX, conţinând şi profeţii de viitor. Cel puţin două, până la o lectură mai atentă a foarte proaspătului volum, merită semnalate. Megatema mileniului trei este şi va rămâne migraţia.Cât despre moravuri, ele se vor înăspri. Şi corectitudinea politică? Fiindcă se întâmplă ca imaginile să spună uneori mai mult decât cuvintele, mă încumet în încheiere să descriu coperta revistei „Cicero”, din aprilie 2013. Eretica întrebare din articolul de fond dacă nu cumva exagerăm cu corectitudinea politică primea un răspuns iconografic: chipul preşedintelui Germaniei, Joachim Gauck, având buzele lipite cu o bandă adezivă lată, de culoare galbenă, pe care stă scris correctness, correctness, correctness.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara