Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Mici expoziţii la Washington de Edward Sava


În perioade de constrângeri economice, muzeele au tendinţa de a reduce numărul de manifestări de mari dimensiuni, cu sute de lucrări aduse din toate colţurile lumii, înlocuindu-le cu expoziţii focalizate ce luminează segmente mai puţin cunoscute ale propriilor colecţii.

Trei expoziţii văzute recent la Washington au fost exemple tipice în acest sens. Subiectele alese au fost neconvenţionale. Maniera de prezentare a fost educativă fără a fi didactică. În spaţii restrânse, vizitatorul a putut „dialoga" cu exponatele în absenţa unor aglomeraţii stânjenitoare.

La Galeria Naţională, „Partea întunecată a luminii" a reunit desene, gravuri, litografii şi mici sculpturi create în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Curatorii au reuşit să abordeze un teritoriu de mult explorat în amănunt dintr-o perspectivă neobişnuită, punând accentul pe creaţii concepute nu pentru a fi expuse public ci pentru a fi examinate de colecţionari în intimitatea propriului cămin. Lumea pe care au reconstituit-o este o lume sumbră, departe de impresionism, de pictura în aer liber, de scene cu reuniuni gălăgioase. O lume apropiată de scrierile lui Poe şi Baudelaire, definită de teme precum nebunie şi violenţă, senzualitate şi droguri, obsesii şi reverii, moarte şi creaturi fantastice.

Lucrările alese au reprezentat un amalgam de stiluri de la academic la simbolism. Imagini admirate de Munch („Copilul bolnav", „Lumina lunii", „Vampir"), Ensor („Îngerul exterminator"), Redon („Ispitirea Sf. Anton", „Cain şi Abel"), Käthe Kollwitz („Femeie cu copil mort"), au fost expuse alături de altele ale unor artişti astăzi uitaţi, unii - Max Klinger sau Albert Besnard - poate pe nedrept.

Continuând şirul de manifestări dedicate unor pictori olandezi ai Secolului de Aur, aceeaşi Galerie Naţională a consacrat o mică retrospectivă unei artiste cvasi-necunoscute -Judith Leyster - de la a cărei naştere s-au împlinit 400 de ani. Expoziţia, centrată în jurul unui autoportret din 1632-1633, aflat în colecţia muzeului, a inclus o bună parte din cele circa 30 de lucrări atribuite pictoriţei.

Datele biografice nu sunt foarte detaliate. Judith Leyster (1609-1660) s-a născut în Haarlem ca fiică a unui ţesător prosper. Se ştie foarte puţin despre anii ei de ucenicie dar, la numai 19 ani, numele ei apare într-o listă a artiştilor din oraş. In 1633 este admisă în breasla Sf. Luca, una dintre foarte puţinele femei în acele timpuri. Are propriul ei atelier şi câţiva elevi. In 1636 se mărită cu un coleg, Jan Miense Molenaer şi renunţă practic la pictat. In pofida succesului remarcabil de care s-a bucurat în timpul vieţii, Leyster este uitată rapid, fiind redescoperită de critică de-abia la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Deşi nu există vreo dovadă în acest sens, se presupune că Judith Leyster a fost la un moment dat eleva lui Frans Hals. Opera ei seamănă stilistic cu cea a maestrului. Trăsăturile de penel sunt la fel de viguroase şi nonconformiste dând naştere la suprafeţe pictate care au propria lor viaţă. Leyster propune aceeaşi folosire dramatică a efectelor de lumină fie că este vorba de scene nocturne - „Ultima picătură" (1630-1631) -sau - „Tânăr flautist" (1635) - scăldate în lumină naturală. A adoptat de multe ori aceleaşi subiecte şi structuri compoziţionale, opera sa fiind împărţită între scene de gen - „Concert (16321633) - şi portrete - „Tânăr cu pălărie" (1626-1629).

Cele mai interesante dintre picturile sale sunt micile panouri în ulei în care artista foloseşte cu măiestrie clar-obscurul pentru a accentua ambiguitatea unor dintre acele scene de gen - „Propunerea" (1631), „Jocul de tric-trac" (1631) - care erau atât de apreciate de burghezul olandez al secolului al XVII-lea. Reticenţa femeii căreia i se oferă bani în primul tablou sau aerul conspirativ al personajelor dintr-al doilea te trimit cu gândul la operele lui Steen sau Brouwer.

Sigur că proporţiile trebuie păstrate. La Muzeul Metropolitan din New York, o altă manifestare, de dimensiuni la fel de modeste, a înconjurat o capodoperă - „Lăptăreasa" împrumutată de la Rijksmuseum - cu Vermeer-urile din propria colecţie. Dacă am putea pune alături cele două expoziţii, diferenţele dintre un artist de geniu şi unul talentat ar ieşi foarte clar în evidenţă.

Manuscrisele care constituie materialul unei alte mici expoziţii de la Galeria Sackler sunt oarecum contemporane cu opera lui Judith Leyster dar aparţin unei lumi -geografic şi spiritual - total aparte.

„Falnama: cartea semnelor" este o primă manifestare dedicată unui fenomen care şi-a atins apogeul în lumea islamică în jur de 1600, atunci când manuscrise de dimensiuni monumentale, cu ilustraţii pline de culoare sunt produse în Iranul safavid şi Imperiul Otoman.

Rolul lor? Instrumente de prezicere a viitorului. Se presupunea că deschizând un volum sub semnul hazardului, desluşind ilustraţia şi textul de pe contrapagină, cititorul, fie el prinţ sau negustor, va afla calea pe care trebuie s-o urmeze.

Fenomenul de divinaţie alegând la întâmplare fragmente de text era cunoscut în lumea islamică încă din secolul al XI-lea. Nu ştim însă de ce anexe la Coran, explicând cum textul acestuia poate fi folosit în preziceri, au fost transformate, în secolul al XVI-lea, în volume de mari dimensiuni cu ilustraţii atât de complexe. Reunind fragmente dispersate aparţinând celor câteva manuscrise cunoscute, organizatorii expoziţiei de la Sackler Gallery au încercat să lumineze acest mister. In plus ei şi-au propus să răspundă şi la alte întrebări legate de originea geografică şi autorii manuscriselor, de semnificaţia anumitor imagini al căror text explicativ s-a pierdut atunci când volumele au fost dezmembrate.

Pentru vizitatorii nespecializaţi, imaginile în sine şi calitatea realizării lor sunt suficiente pentru a face expoziţia un eveniment. Rămâi cu uşurinţă fermecat de delicateţea cu care este redat fiecare detaliu, de ştiinţa cu care sunt alăturate culorile, de varietatea lor. Imagini din Biblie, Coran sau obscure legende islamice - Eva călărind un fazan; Iosif la un banchet regal, mâncând o gutuie; îngeri însoţind Profetul în timpul călătoriei sale printre aştri; Satan îmbrăcat în straie de curtean; poetul Sa'di descoperind mecanismul care animă un idol chinezesc - sunt toate de o pregnanţă ieşită din comun.

„Falnama" este una dintre acele expoziţii care te face să te gândeşti la rolul artei la 1600 sau astăzi. De ce o producţie de o calitate atât de înaltă a fost pusă în slujba unui ritual care, în alte lumi, era executat cu frânturi de beţigaşe sau schiţe rudimentare? Pentru că, bazându-se pe o artă de calitate, procesul prin care se determină viitorul devine astfel mai credibil?... Sau, dimpotrivă, arta nu este în slujba unei „funcţii sociale" ci este o nevoie umană absolută ceea ce înseamnă că picturi ca cele din manuscrisele „Falnama" au fost elaborate pentru plăcerea creaţiei, indiferent dacă sunt „folositoare" sau nu.