Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Michel Houellebecq: Cred că chestia cea mai comercială într-o carte sînt pasajele amuzante de Al. M

Houellebecquiada

Diferenţa dintre nevoia noastră de recunoaştere şi cea a unei culturi cum este cea franceză reiese şi de aici: în Le Monde des livres din vinerea Târgului de carte de la Bucureşti, nimic despre onoarea pe care Bookfest a făcut-o Franţei între 30 mai şi 3 iunie (şi nici în numărul următor). După cum s-a anunţat la deschiderea standului francez, România va fi invitata de onoare a Salonului de carte de la Paris din primăvara lui 2013: să vezi atunci ecouri de presă. Pe de altă parte, nici literatura franceză nu mai face la Bucureşti valuri ca altădată. Aşa stînd lucrurile, prezenţa a două figuri centrale ale scenei literare franceze la Bucureşti, Bernard Pivot şi Michel Houellebecq, alături de alte cîteva de prim-plan, Dominique Fernandez sau Sylvie Germain, dar nu numai, vădeşte o politică culturală sănătoasă a cererii şi a ofertei: vreţi cultură franceză? Luaţi Pivot! Vreţi staruri? Luaţi Houellebecq!
Pivot, veriga astăzi absentă din ţesătura care aduce împreună media cea mai imediată – televiziunea – şi literatura, mai fusese în România. Eleganţa, vivacitatea, moderaţia sînt la ele acasă. Pentru mine, însă, Pivot a fost mereu prea francez, un soi de Anatole France al mediei literare. Împreună cu Houellebecq, copil teribil al romanului francez din anii 1990 şi, sper să nu greşesc, cel mai important scriitor francez în viaţă pe plan mondial (dintre „bărbaţii albi”), cei doi au suportat la Bucureşti o presiune mediatică constantă. Premiantul Goncourt din 2010 i-a făcut faţă mai greu. Însingurat, în ciuda unor însoţitori fideli (desenatorul Cezar Petry, dar şi traducătorul în engleză, Gavin Bowd, un scoţian simpatic, rocker, bun cunoscător al României), posac, aerian ca un avion de hîrtie prea uşor pentru a ateriza, dar şi pentru a zbura cu destinaţie, Houellebecq păstrează încontinuu nu doar o cutie de bere în mînă, ci mai ales o licărire şugubeaţă, ca o aprindere în stand by care soarbe scurt viaţa dintr-un defileu constant de ziarişti, cititori sau curioşi. Desigur, Houellebecq nu e cel mai mare scriitor francez în viaţă. Pentru că el nu ştie să scrie, deşi Proust îl precede; pentru că, locuitor al unei culturi carteziene, e un recalcitrant; ca locuitor al unei culturi pascaliene, n-are nuanţă. Nici geometrie, nici fineţe, nici revoltă. Uite de ce e literatura franceză vie. (Al. M)


Cel mai greu mi-a fost să citesc Extinderea domeniului luptei, primul dumneavoastră roman. L-am citit tîrziu, mergea greu, era acolo o atmosferă insuportabil de apăsătoare, ca în scena în care un bărbat zace mort într-un supermarket şi clienţii trec peste şi pe lîngă el. Era vorba despre personajul bărbatului urît, care se sinucide din cauza asta?
Cred că oamenii trăiesc mai mult unii în preajma altora decît unii cu alţii. În volumul meu de eseuri Inamicul public amintesc una dintre frazele care m-au impresionat cel mai mult în viaţă, cred, una a lui Pascal. Oamenii stau unii lîngă alţii, ca într-o celulă colectivă, şi din cînd în cînd cineva este căutat şi bătut, iar ceilalţi îl privesc cu tristeţe şi disperare. Aceasta este imaginea condiţiei omului. Moartea ne atacă pe fiecare în parte, dar cînd îl vedem pe un altul murind, spunem nu ne priveşte pe noi, cu tristeţe şi disperare...

Credeţi şi acum că în destinele noastre concurenţa sexuală e esenţială?
Da, concurenţa sexuală... Nu ştiu dacă cel mai rău este să accepţi jocul sau să ieşi din el de tot, cum face naratorul (la persoana I, în acest caz). E prea obositor pentru el şi de aceea iese.

Naratorul ar fi putut să aibă o atitudine fraternă faţă de personajul nefericit, dar nu, naratorii romanelor dvs. sînt în general neutri, observă de la distanţă, de aici şi forţa naraţiunilor. Şi realismul lor. „Vă” puneţi într-o poziţie de superioritate, de omniscienţă, ceea ce dă un timbru oracular vocii care povesteşte – cum aţi făcut ieri la ambasadă (cînd aţi spus pe terasă: „Cînd omenirea a început să...” şi v-aţi oprit şi aţi rîs). Nu sînteţi modest. Cred că pot spune lucruri adevărate care n-au fost spuse niciodată.
Cred că modestia este promovată de oameni care au un interes. Schopenhauer spunea că oamenii gîndesc în felul acesta: „Dacă cineva vrea să exceleze printre noi, să se ducă să excelze în altă parte!”

Revenind la concurenţa sexuală, care traversează romanele dumneavoastră, înaintea ultimului, există urme autobiografice? Aţi trăit multe înfrîngeri de genul acesta? Are Bruno, din Particule, ceva din dumneavoastră?
Nu, aş spune că nu, viaţa mea a fost altfel. În liceu, eram un adolescent bine văzut, plăceam fetelor, eram inteligent, colegii mă respectau, eram peste medie. Îmi făcusem deci o imagine de intelectual, citeam Nietzsche, fetele erau sensibile. Şi atunci mi-am spus, dacă încep să fac curte fetelor, toată imaginea asta o să se ducă dracului şi or să spună că nu-s aşa de superior cum par. Şi cînd în cele din urmă m-am culcat cu o fată, a fost foarte departe de liceu. Era prostesc, dar voiam să le arăt celorlalţi că sînt mult mai sus decît ei.

Şi literatura, a fost ca o continuare, ceva prin care încercaţi să rămîneţi deasupra şi să vă luaţi cumva revanşa? Mă gîndesc iar la personajele dvs, care au o activitate sexuală nefericită, dar evidentă.
Nu, erau alte lucruri care mă făceau să mă gîndesc la literatură. Munceam mult ca să-mi cîştig traiul şi speram să pot vinde cărţi. Nu era deloc vorba de vanitate sau consideraţii de prestigiu.

Cum l-aţi cunoscut pe Maurice Nadeau, care v-a lansat?
Eu am debutat ca poet, la Editura La Différence, în 1991, cu La Poursuite du bonheur, pentru care am luat Premiul Tristan Tzara. Editorul de aici m-a lansat, Joaquim Vital, un personaj bizar. Nadeau m-a lansat ca romancier, într-un moment în care nu credeam că pot scrie un roman, mi se părea mult prea complicat, prea mult de lucru. Vital s-a supărat, dar el nu plătea deloc. Ţineam la el, am fost foarte trist cînd a murit. Nici cu Nadeau nu am rămas prea mult în relaţii bune. Vital îmi plăcea mai mult, Nadeau nu m-a ajutat niciodată.

Şi atunci aţi obţinut primul succes. Aţi vîndut 10000 de exemplare din Extindere. Ce era la mijloc? Vocea dumneavoastră nouă, lucrurile pe care le aveaţi de spus, peisajul literaturii franceze în epocă, toate astea au contribuit la succesul cărţii?
Da, nu era nimic demn de luat în seamă atunci, aşa e.

Ideologic, însă, cărţile dvs. pot fi taxate ca fiind de atitudine anticapitalistă, reacţionară, xenofobă uneori. Sunteţi conservator, spuneaţi chiar ieri. Da, dar scena aceea din magazin, e una pe care nici un autor de stînga n-ar renega-o.
Da, aşa e. E paradoxal, dar atunci paradoxul nu se opreşte la mine. Oamenii săraci nu mai votează cu stînga în Franţa de multă vreme. Muncitorii nu votează deloc cu stînga. E vorba şi despre atitudinea faţă de străinii care le iau locurile de muncă, cred ei.

Credeţi că xenofobia are partea ei de adevăr?
Muncitorii nu sînt xenofobi, cred eu, sînt egoişti. N-au chef ca săracii să năvălească în Franţa. Nici eu nu sînt xenofob. Le e teamă de fapt de concurenţa internaţională. Mai întîi, e această teamă. Apoi, ei sînt împotriva Europei. Muncitorii mai există încă în Franţa, dar e vorba mai ales de interimari, de cei care au un statut precar. De aceea votează mai mult cu dreapta în ultima vreme.

Credeţi că există o ierarhie a societăţilor, a comunităţilor? Aţi vorbit despre arabi, în Platforma, despre comunităţile libertare şi libertine post- 1968 în Particule... Credeţi că civilizaţia noastră a istovit şi că, vorba lui Valéry, „toate civilizaţiile sînt muritoare?”
Da, e poate adevărat, doar că el vorbea mai degrabă din perspectivă intelectuală, fără să ţină cont de un fapt banal, dar evident, factorul demografic, faptul că populaţia albă este în scădere, că alte populaţii devin tot mai frecvente în Europa şi în lume.

Voiam să vă întreb, reluînd puţin tema sexualităţii: cu excepţia ultimului roman, Harta şi teritoriul, toate cărţile dumneavoastră abundă de sexualitate. E ceva programatic din punct de vedere estetic sau poetic ori o încercare la fel de conştientă de a vă vinde mai bine?
Nu. Cred că chestia cea mai comercială într-o carte sînt pasajele amuzante. Şi deloc sexul.

Dar şi sexul (se) vinde, nu?
Nu, sexul nu vinde deloc. Cred că ceea ce e mai comercial în cărţile mele sînt pasajele sentimentale. Şi sînt în fiecare carte.

De ce universitatea nu vă place foarte mult?
Nu cred, universitatea mă iubeşte. Tocmai a fost un colocviu organizat în cinstea mea la Amsterdam (de către Gavin Bowd); tocmai a avut loc un colocviu despre mine la Marsilia, în mai.

Da, dar sînteţi departe de a face parte dintre cei mai studiaţi scriitori francezi, în Franţa.
Asistam la un moment dat la o discuţie între universitari pe subiectul acesta, al receptării mele. Şi nu ajungeau la un acord, în privinţa asta. Nu mă plîng, deci.

Literatura vă echilibrează sau vă consumă? Banii pe care i-aţi cîştigat v-au ajutat?
Nu, mă ajută. Mă ajută. Ating deja o vîrstă şi reuşesc să supravieţuiesc romanelor mele, ceea ce e deja bine. Dar, e drept, accesul meu la universitate e încă limitat.

Şi, ca să asigurăm simetria cu interviul cu Bernard Pivot: credeţi că un anumit grad de cenzură a făcut sau face bine literaturii?
Nu, nu cred. Dar cred că o cenzură instituţionalizată, una declarată, e mai puţin supărătoare decît riscul permanent de proces pe care îl suporţi permanent. E supărător pentru că te obligă să fii foarte atent cu tine însuţi pentru a nu dezvolta o autocenzură şi a rămîne liber. Într-un regim de cenzură declarată, e mai puţină autocenzură.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara