Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Metropolitan Opera din New York – azi de Mihai Alexandru Canciovici

Pentru orice meloman Opera Metropolitan constituie un vis greu de realizat, aş putea spune o Mecca a operei mondiale, cel mai mare şi mai important teatru din lume.
După o viaţă, am reuşit să-mi împlinesc acest ideal printr-o excursie în America de Nord, având ca obiectiv primordial câteva spectacole la sfârşit de stagiune.

Metropolitanul este o uriaşă instituţie muzicală, un organism în care totul funcţionează perfect. Peter Gelb, actualul director, a proiectat un program ce include aproape toate titlurile teatrului liric, fără să eludeze nici lucrări din repertoriul preclasic mai puţin cântate. Metropolitan Opera este un teatru cu deschidere şi popularizare pe plan mondial prin bunăvoinţa fundaţiei Bloomberg, care a sponsorizat transmiterea live în întreaga lume a unor importante spectacole de sâmbătă după-amiază, ceea ce permite prezentarea lor în direct în diverse cinematografe de pretutindeni la orele serii, potrivit fusului orar respectiv. Acest sistem dă posibilitatea publicului meloman să ia contact cu spectacolele de prestigiu, în interpretări de referinţă, incluzând nume importante ale liricii contemporane, dar mai ales prestigioşi regizori ce pregătesc producţii fabuloase, multe în interpretă ri moderne, păstrându-se însă stilistica creaţiilor respective.
Am avut în patru zile de New York rezervate din vreme două bilete: la „Ariadna din Naxos” de Richard Strauss şi „Rigoletto” de Giuseppe Verdi. Din păcate, la spectacolul pe care mi l-am dorit cel mai mult, „Walkyria” de Richard Wagner, erau epuizate biletele cu o jumătate de an în urmă. Am reuşit, în cele din urmă, să obţin un loc în picioare. Pot spune retroactiv că am trăit, într-adevăr, un mare eveniment prin această producţie a unui regizor canadian, Robert Lepage, care montează la Met toată tetralogia wagneriană.
Pentru un wagnerolog această producţie este un model, un etalon al unei gândiri moderne bine structurate, ancorate, însă, în tradiţia wagneriană pe care n-a trădat-o niciun moment, ba din contră, a relevat-o şi a pus-o în valoare.
Aş dori să punctez câteva elemente regizorale care contribuie într-un mod substanţial la sublinierea unor importante motive ideatice şi muzicale ale lucrării. Utilizând un decor minimal extrem de sugestiv, prin câteva elemente scenografice care capătă diverse funcţionalităţi, el reuşeşte să atingă acele valori metaforice ale structurii de adâncime a acestei opere. Copacii din actul I (casa din pădure a lui Hunding) devin în actul II Walhalla, iar în actul III muntele pe care va fi aşezată Brünnhilde pentru a dormi înconjurată de un cerc de foc. Lepage a pătruns cu subtilitate şi gingăşie în universul relaţiilor dintre personaje, a redat deosebit de frumos dragostea paternă a lui Wotan pentru Brünnhilde, iubirea dintre cei doi fraţi Siegmund şi Sieglinde.
Sub raport muzical spectacolul a beneficiat de bagheta sigură şi înţeleaptă a marelui dirijor James Levine, care a ştiut să releve toate nuanţele adânci ale partiturii, să conducă cu inteligenţă vocile. El rămâne un maestru absolut al teatrului contemporan.
Distribuţia a beneficiat de mari nume. Bryn Terfel a fost un Wotan convingător şi artist, printr-o interpretare extrem de nuanţată. Deşi el nu dispune de acea culoare timbrală cerută de partitură pentru acest rol, el a ştiut cu inteligenţă muzicală să aducă rolul la glasul său, impresia generală fiind excelentă.
Deborah Voigt este o soprană dramatică iubită la Met de public şi extrem de muzicală. Din păcate, probabil din cauza unei severe cure de slăbire, ea a pierdut agilitatea şi supleţea registrului acut din trecut. Are unele probleme de siguranţă în acest sens dar, fiind inteligentă şi cu o vastă experienţă, oferă o propunere a rolului viabilă.
Cuplul Siegmund-Sieglinde a fost strălucitor, cei doi interpreţi au dominat intreaga seară.
Jonas Kaufmann este un tenor liric care a reuşit să surprindă acea poezie romantică a rolului. În celebra arie „Winterstürme wichen dem Wonnemond” a fost sublim, m-a emoţionat până la lacrimi prin căldura glasului şi delicateţea frazării.
Eva-Maria Westbroek se dezvoltă ca o soprană wagneriană de viitor (am văzut-o şi la Covent Garden, în Elisabeta din „Tannhäuser”), are un acut sigur şi precis, posedând o voce egală, cu armonice frumoase şi de calitate. Are ţinută impunătoare şi l-a secondat pe Kaufmann excelent.
Stephanie Blythe a fost o Fricka impozantă, cu o voce de altistă care se reţine şi te impresionează prin supleţe.
Hans-Peter König, un bas german cu voce puternică, care s-a impus în repertoriul wagnerian la multe teatre din lume, a realizat un Hunding războinic şi sever, credibil prin forţa cu care s-a angajat în disputa cu Siegmund.
A fost un spectacol superb, aş putea spune una dintre cele mai frumoase înscenări de Walkyria pe care le-am văzut vreodată.

„Ariadna din Naxos”, opera lui Richard Strauss, era o producţie mai veche a lui Elijah Moshinsky pe care o văzusem pe DVD. A beneficiat de conducerea muzicală a lui Fabio Luisi, extrem de apreciat la Met pentru muzicalitatea şi profesionalismul său înalt. A fost un spectacol onest, cântat cu grijă, dar fară să-mi dea acea emoţie specială pe care o aşteptam de la opera straussiană.
Ariadna a fost soprana Violeta Urmana, o artistă, după opinia mea, care nu şi-a definit încă culoarea timbrală. În prima parte a fost chiar ştearsă şi fără acel fior liric specific lui Strauss. Spre sfârşit, dar mai ales în duetul cu Bacchus, respectiv cu Robert Dean Smith, un mare tenor wagnerian, a răspuns elegant cerinţelor partiturii, ea nefiind, din nefericire, o soprană straussiană. Compozitorul a fost cunoscuta mezzosoprană Joyce DiDonato, o mare cântăreaţă rossiniană şi belcantistă, sensibilă, cu o supleţe în glas deosebită.
În Zerbinetta am văzut-o pe Kathleen Kim, cu accentele sale inconfundabile de coloratură pe care le cunoşteam de la rolul Olympiei din „Povestirile lui Hoffmann” de Jacques Offenbach.
„Rigoletto” a fost, după opinia mea, spectacolul cel mai puţin reprezentativ.
Deşi vedeam o producţie clasică de referinţă, în regia marelui Otto Schenk, cu decoruri somptuoase, cu costume în stil, partea muzicală interpretativă m-a dezamăgit, din păcate. Personajul central al montării a fost, după mine, orchestra sub bagheta sigură a lui Fabio Luisi. A sunat omogen şi frumos, revelându- se nuanţat accentele dramatice ale lucrării.
Distribuţia însă a fost nefericit aleasă, deşi conţinea nume importante la Met.
Baritonul sârb Željko Lučić, prezent adesea la Met în diverse producţii, posedă o voce caldă şi frumos timbrată. Din păcate, în acest rol nu a impresionat deloc emoţional printr-o trăire dramatică a stărilor sufleteşti ale personajului. A cântat alb celebra arie „Cortigiani, vil razza dannata”, în picioare, fără nicio emoţie şi vibraţie. Mi-amintesc cu nostalgie de marii interpreţi ai rolului de la Opera Naţională din Bucureşti din anii 1960-1970: Petre Ştefănescu-Goangă (un arhetip al personajului), Nicolae Herlea (o voce unică, cu o mare încărcătură emoţională), Octav Enigărescu, David Ohanesian şi, mai târziu, Eduard Tumagian.
Frumoasa soprană gruzină Nino Machaidze a fost Gilda. Ea rămâne o lirică sensibilă, cu o voce delicată şi adecvată pentru rolul Juliettei sau Adinei. În Gilda, ea nu posedă registrul de coloratură cu supraacut şi din aceste consideraţii se îndepărtează de cerinţele partiturii. Ca personaj, ea a fost credibilă şi sensibilă.
Marea dezamăgire a fost tenorul Giuseppe Filianoti în ducele de Mantua, sub ton, uneori, a fost depăşit de registrul acut, distonând în anumite momente. Regretăm, dar nu a fost o alegere fericită participarea sa pe scena metropolitană.
Cel mai bine s-a prezentat basul slovac Štefan Kocán în Sparafucile, cu o voce frumoasă cu egalităţi în toate registrele.
L-a secondat cu talent şi cu o voce bună mezzosoprana Nancy Fabiola Herrera în Maddalena.

Am plecat, însă, de la Met cu un sentiment de plenitudine şi mulţumire artistică, chiar în ciuda unor nesemnificative distorsiuni inerente. Metropolitan Opera rămâne şi se impune ca cel mai important teatru din lume, un loc unde valoarea artistică primează, un cadru în care se mai respectă stilistica spectacolului cerută de compozitor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara