Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Metaforă şi sociologie de Irina Petraş

Vasile Sebastian Dâncu, Politically incorrect. Scenarii pentru o Românie posibilă, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj- Napoca, 2016, 380 de pag.

„A nu miza pe forţa artei şi culturii, ca armă importantă şi resursă de soft power, poate însemna un eşec garantat în proiectul desocietate, indiferent care va fi acesta şi când va veni el”, avertizează Vasile Sebastian Dâncu în noua sa carte. Am spus-o şi altădată: sociolog reputat, om politic vizibil, Vasile Sebastian Dâncu este şi un scriitor cu acces la cuvintele potrivite. Valenţele staturii sale se potenţează unele pe altele. Sociologul vine cu nuanţările la care e obligată orice privire asupra forfotei oamenilor prinşi în relaţii – de societate şi de comunicare – asupra cărora au o influenţă minimă, dar ale căror consecinţe le suportă. Punând la lucru „imaginaţia sociologică” (C. Wright Mills), el are acces la desenul din covor, e în stare să discearnă nuanţe infinitezimale, să construiască în seama lor arhitecturi valabile, să revină, visând, asupra lor cu viziuni şi constructe. Să spună poveşti asumabile despre oameni. Politicianul, în schimb, are acces la cuvintele puterii. El cunoaşte cantitatea de adevăr şi de minciună pe care trebuie să o pună în joc pentru a manipula, în sens pozitiv, adică pentru a convinge cât mai mulţi inşi să-l urmeze. Cuvântul adresat celuilalt aşteaptă răspuns, adică transformare, modificare. Ţinteşte să lase urme. Să amintesc din nou că, în arabă, kalim înseamnă interlocutor şi rănit, deopotrivă. Dialogul este şi rănire reciprocă. Însemnare. Să intri în dialog înseamnă să-l impregnezi pe celălalt cu perspectiva ta asupra lumii. Andrei Pleşu atrăgea altădată atenţia asupra înrudirii dintre numele dialogului şi al interlocutorului, Cratylos şi Socrate conţinând kras, krateo, kratos, kratis etc., toţi termeni desemnând puterea: „Nu cu etimologii ne întâlnim aici, ci cu încercarea lui Platon de a contempla limba ca pe o kratofanie”. În plus şi mai presus de toate, Vasile Sebastian Dâncu este şi un avid cititor de poveşti: „a citi povestea vieţii tale este un lucru complicat, înseamnă să poţi uni puncte din trecut cu prezentul, cu viitorul” (vezi Poveştile, viaţa şi moartea). Cele mai multe dintre textele sale respectă ceremonialul povestirii cu auditoriu. Cititorul nu e uitat, textele i se adresează, este somat – direct, dar şi cu ocoluri metaforice – să se implice. Dimensiunea etică nu lipseşte niciodată din cărţile lui Vasile Sebastian Dâncu. Intelectualul ardelean păstrează fine nuanţe iluministe în gesticulaţia sa. El împlineşte nu doar o datorie personală când îşi rotunjeşte poveştile, ci şi una de neam.

Cartea cea nouă e dedicată echipei sale de la revista „Sinteza” „împreună cu care am învăţat să căutăm întrebări pentru a găsi răspunsuri şi, mai ales, să punem lumea noastră sub semnul întrebării, încercând să fim un intelectual colectiv”. Revista, de spus imediat, e o excelentă tribună de dezbateri cu miez (de citit neapărat numărul pe noiembrie, centrat pe Paradisul pierdut al lecturii şi lansând un mesaj de „luminător”: „Cartea înseamnă viaţă”). Eseurile din volum sunt organizate în cinci mari capitole – Politica, Statul, Societatea, Cultura, Noi – sugerând, însă, prin fiecare nou subiect atacat, nevoia imperioasă a unei ierarhii inverse, dinspre oameni, prin cultură, spre societate şi politică; o re-umanizare a discursului necesară pentru ieşirea din impas a ţării.

În deschiderea cărţii, o analiză de caz: România blocată. Paradoxul societăţii fără însuşiri – şi promisiunea unei cărţi viitoare. Cu un statut de invidiat dacă „te uiţi la situaţia ţării din perspectiva resurselor de toate felurile (naturale, umane, strategice)”, România „nu este o ţară cu cetăţeni fericiţi, iar progresele sunt greoaie şi nesigure”. O analogie cu Omul fără însuşiri al lui Musil vine să scoată în evidenţă carenţele şi să schiţeze căi de urmat: „Lipsa însuşirilor este generată de o suspendare voluntară a caracterului, ca un fel de proiect de viaţă. Ulrich nu este lipsit de însuşiri, ba, din contră, îşi suspendă calităţile, uneori ca mecanism de apărare şi alteori ca o formă de a se opune, de a protesta. Deşi este dotat cu talent şi inspiraţie, personajul refuză să-şi valorifice însuşirile, aşteptând altceva de la viitor, ceva imprecis şi încă neintuit, îşi conservă o stare de latenţă. Personajul devine un om posibil, poate mai puţin probabil, deoarece nici el nu ştie ce aşteaptă [...] Personalitatea lui este o personalitate impersonală”. Societatea românească „pare a avea acest tip de impersonalitate, o înstrăinare de ea însăşi, o neparticipare la propriul destin. Avem un potenţial pe care nu-l actualizăm, nu-l scoatem la suprafaţă [...] Ai senzaţia că românii se uită la propria viaţă ca la o piesă de teatru pe care ei înşişi o consideră proastă”. Altfel spus, parcă am traversa suprafaţa darurilor şi harurilor, dar şi a promisiunilor etern neonorate dinspre politic pe o punte suspendată în voia celor patru vânturi, nesigură din pricina scândurilor lipsă. La toate astea se adaugă statutul de „copii politici ai istoriei” care li s-a impus, după 1989, est-europenilor, „nişte oameni – e citat filosoful de origine croată Boris Buden – care ieşiseră victorioşi din lupta pentru libertate şi au fost făcuţi peste noapte învinşii istoriei”. „Spectatorii occidentali” ai revoluţiilor din Est şiau întins „aripa hegemonică” asupra acestor ţări printr-un tutoriat numit tranziţie, care cere imitaţie oarbă şi acceptarea rolului de marionete: „Românii, precum alţi copii orfani ai comunismului, au rămas la uşa istoriei. A venit libertatea şi a dispărut societatea. Au dispărut proiectul colectiv şi utopia comună”.

Totul e băltire, căci facultativ, fragmentat, absent, dezangajarea atingând şi generaţiile tinere, risipite în simulacre ale relaţiei cu celălalt încurajate de exuberant-superficialele reţele de socializare: „Cărările dintre oameni au fost năpădite de buruieni, cum spunea Părintele Bartolomeu Anania”. Sindromul acestei suspendări („destin de umbră”) poate fi diagnosticat exact şi chiar este, dar „marea flecăreală” cotidiană şterge diferenţa dintre important şi derizoriu, „orice demonstrezi, orice afirmi rămâne fără efect”. Toată lumea pare să ştie precis şi amănunţit cum stau lucrurile, cu spirit critic exacerbat şi neobosit, dar nu se mobilizează pentru a vindeca rănile pe care se pune zi de zi degetul discursului public. Cea mai supurantă şi cu efecte maligne pe termen lung dintre răni, crede autorul, este „pierderea încrederii în şcoală şi, odată cu aceasta, scoaterea şcolii din fruntea listei de priorităţi”: „Încă mai avem şcoli, chiar dacă am ajuns de la 30.000 la 7.200, numărul lor scade continuu, iar în sfertul de veac al libertăţii am construit cinci biserici la o şcoală”. Soluţia? „Să-i ajutăm pe cei care editează sau scriu cărţi şi pe cei care îi învaţă pe copiii noştri. Ei sunt îngerii lumii noastre şi, dacă îşi fac bine treaba, chiar ne pot salva”; „Literatura noastră de azi şi industria cărţii, părăsite complet de politicile culturale făcute pe genunchi, pot furniza în lume imaginea unei ţări care a avut şi are o experienţă ce merită o privire pentru unicitatea şi autenticitatea trăirii”.

Titlurile eseurilor spun singure cât de diverse şi mereu expresiv formulate sunt temele de meditaţie: Războaiele pentru minte, inimă şi… politică,Proiectul de fericire naţională şi bâlciul deşertăciunilor, România peste 25 de ani. Dileme şi ambiţii pentru un scenariu noncatastrofic, O Românie invizibilă, Franzela exilului. Neînţelegerea şi visul de a schimba România,Singurătatea Estului şi tristeţea păpuşilor de cârpă,Zidul care cade, ziduri care cresc,Lăsaţi şcoala în pace! Preliminarii la modernizarea şcolii noastre, Arma culturală – nucleul unui soft power românesc, Insuportabila uşurătate a lumii kitsch. În apărarea piticilor de grădină,Republica ideilor singure,Aceste maşini minunate şi sclavii lor imperfecţi (Omul îmbunătăţit şi ideologiile tehniciste), Societatea lichidă şi fuga spre casă, În căutarea duşmanului interior,România oamenilor singuri etc. Intelectual rafinat, cititor pătimaş, Vasile Sebastian Dâncu îşi sprijină enunţurile pe cercetări sociologice şi pe o bibliografie de ultimă oră, dar recurge frecvent la marii scriitori, la artişti. Cuvintele lor sunt suport expresiv şi memorabil observaţiilor sociologului şi politicianului. Iar ardelenitatea – ca simţ al datoriei, ca raportare la etic şi ca respect pentru învăţătură – adaugă grade în plus discursului, furnizându-i nuanţa de manifest necesară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara