Posaci, dar fireşti, iată-ne europeni cu acte în regulă. Am încercat, în primele zile ale anului, să fac o mică anchetă, printre apropiaţi şi cunoscuţi, cu gândul să aflu ce aşteptări au în noua lume. Cu particularităţile de rigoare, răspunsurile au mers în două dirtecţii: prosperitatea şi normalitatea. Ciudat e că ideea de normalitate a revenit mai ales la subiecţii tineri, mai conştienţi decât maturii că trăiesc într-o lume anormală. Spre deosebire de noi, cei care-am apucat câteva decenii de tâmpire comunistă, îndobitociţi de sloganul "Mai rău să nu fie", tânăra generaţie ştie că se poate trăi şi altfel. Cel puţin în lumea în care mă mişc eu, n-am sesizat vreo dificultate de acomodare. Pentru ei, Occidentul nu e ceva mitic, o utopie pe care nu ţi-e dat s-o atingi vreodată. Occidentul e o realitate concretă, o sumă de posibilităţi deschise în faţa lor. E o casă îndepărtată, dar mai curată şi mai primitoare. Din nefericire, în România ticăie de multă vreme, igorată cu obstinaţie, una din cele mai primejdioase bombe: bomba demografică. Într-o ţară în care se nasc din ce în ce mai puţini oameni, în care pensionarii au devenit o enormă ghiulea de fier la piciorul bugetului, viitorul însuşi e pecetluit. Derutaţi, îngroziţi de perspectiva zilei de mâine, bătrânii trăiesc într-o stare de alertă continuă, gata să înşface orice ocazie de a pune între ei şi existenţă un tampon protector. Sutele de mii de bătrâni care s-au înghesuit, în primele zile ale anului, să ridice aşa-numitele "eurocupoane de sănătate" sunt metafora unei societăţi ajunsă pe ultima treaptă a disperării. Pentru această nefericită umanitate, zvonul şi dezinformarea sunt cele mai sigure metode de manipulare. Nu întâmplător, demagogii, escrocii politici, tâlharii specializaţi în inginerii financiare îşi recrutează adepţii din rândurile lor. Votanţii Partidului România Mare nu sunt decât în mică măsură ciomăgarii aduşi de Vadim Tudor în Parlamentul României. Marea majoritate a celor ce-şi dau votul patriotului de doi bani Vadim Tudor sunt aceşti dezmoşteniţi ai soartei şi perdanţi ai istoriei. Comunismul a căzut prea târziu, pentru a spera că efectele sale pot fi şterse într-un timp rezonabil. O covârşitoare parte a românilor nu-şi pot, pur şi simplu, imagina că există şi alt tip de existenţă decât cea în care ţi se spunea ce ai de făcut, cât primeşti pentru ceea ce, mecanic, făceai. Nevoia de şef, de tătuc, de stăpân a decerebrat în asemenea măsură generaţii întregi, încât ei reprezintă materia primă perfectă a populiştilor şi demagogilor. Ideea că există cineva care are grijă de tine, că statul îţi dă la nesfârşit, are o lungă şi sinistră carieră. În mod paradoxal, prin transformarea solidarităţii în dependenţă, a dispărut unul din cele mai nobile sentimente umane: compasiunea. Stăpânul abstract a eliminat din inima oamenilor mila şi regretul. E simptomatic faptul că nici una din căpeteniile bolşevice n-a găsit de cuvinţă să-şi ceară iertare pentru rolul jucat în genocidul de o jumătate de veac. Insist asupra cuvântului "genocid", pe care destui apologeţi ai comunismului îl resping. Şi nu mă refer doar la exterminările propriu-zise. Mă refer la ceea ce au făcut cu minţile a milioane de oameni agenţii bolşevismului. Mă refer la infantilizarea, la lobotomizarea şi la sădirea microbului fricii în fiecare familie şi în fiecare individ. Există printre noi câteva fiinţe care întrupează, la modul violent, aceste ipostaze ale comunismului. Culmea nesimţirii e că apar la televiziuni, îşi debitează cu volubilitate lozincile, sub privirile admirative ale unor gazde fermecate de monstruozitatea lor, cam în felul în care un şarpe îşi hipnotizează victima. Lecţiile de "patriotism" şi "naţionalism" ale fostului general de securitate Pleşiţă şi ale fostului mare activit Niculescu-Mizil sunt eşantioane din nesfârşitul depozit al monstruozităţilor comuniste. Vinovaţi până la ultima fibră pentru nenorocirea abătută asupra ţării, ei încearcă, prin justificări jalnice, să abată atenţia de la propria responsabilitate. Asasinul care ucide pruncul prin îmbrăţişare nu e cu nimic mai inocent decât ucigaşul plătit. În loc să admită că au fost rotiţe ale unui mecanism infernal, ei încearcă, printr-o retorică despre care-şi închipuie că e subtilă, dar nu e decât grotescă, să-şi confecţioneze alibiuri. În logica lor, alibiuri aveau şi naziştii! O prietenă din Occident îmi vorbea de mania germanilor de după război de a-şi inventa fapte eroice. "Dacă i-ai fi crezut, ai fi ajuns la concluzia că pivniţele şi camerele dosnice ale nemţilor adăpostiseră de vreo cinci ori mai mulţi evrei decât au trăit vreodată în Germania!" E vreun om cu mintea întreagă care să le acorde cel mai mic credit? Nici unul. În schimb, apologeţii crimelor comuniste găsesc din ce în ce mai multe urechi. Numai aducând la suprafaţă demonismul celor două mari blesteme ideologice ale veacului trecut, comunismul şi fascismul, vom putea spera în cicatrizarea rănilor. Ascultând la nesfărşit minciunile vicioase ale călăilor de ieri, nu facem decât să scurtăm drumul dintre boală şi moarte. Nu mă surprind veninul şi resentimentul ce însoţesc adoptarea de către Traian Băsescu a Raportului final al Comisiei Tismăneanu ca document al statului român. Tot felul de chiţibuşari frustraţi - nu fără legătură cu ideologia comunistă, pe care au sprijinit-o în forme mai mult sau mai puţin vizibile - şi-au pus ochelarii de savanţi şi emit decrete care, dacă n-ar fi sinistre, ar fi de-un comic mortal. Pentru unul, Raportul Comisiei a fost făcut prea repede. Pentru altul, există "prea multe metafore". Un al treilea se simte jefuit de cine ştie ce sintagmă aflată prin subsolurile Raportului. Un al patrulea, e nemulţumit că sunt prea puţine date, al cincelea că sunt prea multe. În fine, al şaselea suferă că-i lipseşte numele la bibliografie. Nici unul dintre ei n-ar afirma, însă, nici să-l pici cu ceară, că ideologia comunistă a fost criminală şi ilegitimă "din prima până în ultima clipă". Fiecare dintre aceşti intelectuali nehotărâţi între democraţie şi dictatura personală asupra temelor şi dezbaterilor publice câştigă o pâine albă de pe urma comunismului şi n-ar renunţa, în ruptul capului, la meschinul monopol asupra ideilor. În fond, personajele sunt de-un comic derizoriu: ipostaze contemporane ale "gaiţelor" lui Kiriţescu, ei spurcă, înveninaţi şi copleşiţi de răutatea propriei ratări, tot ceea ce scapă rapacelui control de grup, de haită, de confrerie. Astfel de indivizi nu au depăşit, mental, stadiul la care se afla Ion Iliescu în decembrie 1989. Pentru ei, istoria de jumătate de veac a României n-a fost decât o exagerare, o proastă folosire, o compromitere a unor idealuri perfect valabile. Ei, să fi fost ei la putere, şi nu Gheorghiu-Dej ori Ceauşescu, atunci să vezi ce minunăţii ar fi răsărit pe plaurile noastre! Ce bunăstare, cât lapte şi câtă miere ar fi curs pe cărările munţilor şi pe potecile câmpiilor! Incapabili să depăşească mitul utopic al comunismului, ei ar da orice să poată controla prezentul cu aceleaşi mijloace primitive cu care ei sau părinţii lor au controlat trecutul înroşit de sângele nevinovaţilor. Din acest motiv, anticomuniştii sunt mai primejdioşi pentru ei decât fasciştii sau admiratorii lui Hitler. Nu i-am văzut dezlănţuindu-se împotriva huliganismelor lui Vadim şi nici împotriva neo-legionarismului pe care încearcă să-l construiască acum Becali. În schimb, sunt gata să înjunghie pe oricine condamnă crimele comuniste. Sper să nu ajungem să trăim clipa în care şi noi, şi ei să cădem în plasa ţesută din complicitatea pe care-o stabilesc, peste capul nostru, cu astfel de personaje.
