Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Mesaj din barcelona de Petre Tănăsoaica

Pe la mijlocul lunii trecute, poate chiar ceva mai înainte, am citit unul dintre cele mai bizare articole din ultimul timp, scris, neașteptat, de un ziarist de la „Adevărul“, despre un fenomen artistic cum este festivalul de artă urbană, intrat deja în câmpul unei receptări cvasiunanime, favorabile, FISART . Nici mai mult, nici mai puțin, ziarul titra că niște artiști au purces la vandalizarea Timișoarei, deși înlăuntrul său, dincolo de capacul sub care se ascundea, textul propriu-zis nu era chiar atât de negativ, în sensul că nu furniza niciun exemplu de acționism asupra orașului care să aibă intenționalitatea de a-i devaliza imaginea de acum. Mi-am pus întrebarea fireasca de ce se întâmplă așa ceva, ține asta de politica ziarului, se intră mai ușor în grațiile cititorilor cu o astfel de abordare a temei, ce ar trebui să șocheze înainte de a furniza amănunte, de altfel destul de interesante, chiar seducătoare. Dar a mai născut și o altă întrebare în mintea mea această întâmplare legată de originile artei stradale, de pe vremea când ea se numea pur și simplu graffiti și se producea în mare clandestinitate, cu poliția pe urmele grafferilor, artiștii fiind obligați mai ales să lucreze la adăpostul întunericului și al anonimatului pentru a nu fi depistați, iar întrebarea ține de confuzia pe care nu numai ziariștii o fac – în cazul de față aș aproxima că a fost chiar căutată! –, dar și autoritățile, între ceea ce numim street art și graffiti , dacă nu cumva aceștia ar trebui instrumentați cu explicații care să le risipească îndoielile că asupra comunității ar veni niște dușmani și ar vandaliza chipul orașului lor. De altfel, în urmă cu șapte ani, când scriam pentru prima dată despre acest fenomen ce se năștea în Timișoara, autoritățile păreau mai deschise la această idee, deși, ca să fie sigure că orașul nu va fi supus niciunei desfigurări, au însoțit artiștii pe tot parcursul desfășurării fenomenului, după cum mi s-a povestit, de ochiul vigilent… al poliției comunitare. Ca o paranteză, însă, efectul imediat, în chiar timpul desfășurării festivalului, ca semn al receptării pozitive a acestuia, a fost că o serie de oameni de afaceri și-au manifestat dorința de a prelua în câmpul activității lor artiști cărora le promiteau spațiu de manifestare: pensiuni, hoteluri, restaurante, pereți de clădiri pur și simplu...
Cu ocazia asta, dar și ulterior, am vizionat o serie de filme cu acțiuni ale artiștilor de artă stradală absolut remarcabile în orașe de top ale civilizației umane. Evident că se insinuează cât se poate de pregnant că această generație de artiști a preluat de la grafferi mesajul, l-au îmbrăcat într-o haină acceptabilă și l-au îmblânzit atât de mult încât reacția la contactul cu ceea ce fac ei să fie una asemănătoare cu cea pe care ai avea-o într-o galerie de artă, nicidecum cea de revoltă imprimată de grafferi... Până la urma, deși sunt destui artiști care rămân în zona protestului, street art-ul a confiscat revolta clandestină și aproape că a dus-o în apropierea artei așa-zis monumentale, dacă ar fi să luăm în calcul că suprafețele de lucru sunt de obicei uriașe, fac obiectul unui plan și mesajul rămâne, retoric descriptiv, să participe la constituirea unei imagini noi a ceea ce părea desubstanțializat, neutralizat de serialitate!
Între timp, alte orașe din România au intrat în această competiție de inițiere de campanii cu artiștii din toată lumea, cum s-a întâmplat, de exemplu, de curând la Sibiu, care vin să-și plaseze mesajul lor pe acele suprafețe și în spațiile ce le sunt puse la dispoziție de autorități. În Timișoara s-a pornit de la început pe ideea că ar trebui distribuite mai ales acele suprafețe de clădiri, dar și fragmente deteriorate de realitate, lăsate erodării și deriziunii, ce se pot preta la acest pansament vizual produs de imaginația artiștilor. Fac această precizare pentru că atunci când a debutat festivalul, Timișoara avea pe alocuri aerul că trecuse printr-un cataclism, unul nevăzut, parșiv ce s-a insinuat din aproape în aproape, dând acea senzație trăită în orice margine scăpată de atenția celor care o locuiesc sau numai îi sunt chiriași cu ziua. Reticența cetățenilor, însă, față de ideea de a-și da acordul ca suprafețe exterioare ale unor blocuri muncitorești, în care locuiesc aceștia, de exemplu, să fie puse la dispoziția artiștilor, spune mult despre percepția populară a street art-ului, ca să nu amintesc și acele zvonuri ce vin din zona academică învăluite în refuzul genului.
Cum arată, însă, acele locuri unde au fost acceptați artiștii din festival? Exact așa cum vă imaginați voi, ca o carte de colorat în care și-au exersat talentele școlarii sârguincioși și, de cele mai multe ori, foarte talentați. Am să dau un exemplu, o lucrare de la Aquatim, unde artistul și-a folosit suprafața distribuită pentru a trata tema încălzirii globale, foarte la modă, inspirat și întro manieră ușor de recepționat de oricine are minime cunoștințe despre subiect, căpătate la școala generală: un profil al ursului Fram înaintând într-o apă, în care plutesc fragmente de gheață, să salveze de la înec un om căruia nu i se mai văd decât palmele pe suprafața opacizată de mare. Lectura mai subtilă trebuie făcută invers, Fram este cel aflat în pericol de moarte, dar moartea lui este legată de cea a umanității, pentru că atacul asupra condițiilor sale de locuire sunt de fapt atacuri asupra planetei locuită de oameni. Pur și simplu această imagine, foarte plastic lucrată, sugestivă cum este, ar putea fi, fără niciun retuș, disipată în orice colț al oricărui oraș de pe Planeta... O incursiune în istoria Greciei antice (și nu numai), ne-ar spune că, aproape de ce se întâmplă acum, orașele cetăți erau foarte viu colorate, că acest impuls de a marca narativ sau numai ca joc repetitiv de geometrii colorate, suprafețele exterioare ale clădirilor – ca să nu amintesc și mărturiile lăsate pe lucrările de sculptură, ai căror martori ne spun că acestea erau colorate pur și simplu! – era și a rămas viu în memoria aceleiași umanități ce refuză uneori să se întoarcă în paradisul pierdut! Cei doi autori, inițiatori, rămași singurii susținători ai continuității FISART-ului, inginerul Sergio Morariu și artista Corina Nani, prezentă și ea cu lucrări în fiecare ediție, și despre care îmi rezerv plăcerea să scriu, poate data viitoare, se încăpățânează să trezească sensibilitățile timișorenilor pentru a-i accepta pe artiștii aduși de ei din lumea întreagă și de a face din Timișoara și pe acest traseu, o capitală culturală....
Ca un făcut, iată, exact când scriu acest text, vin mesaje pe toate canalele că la Barcelona a avut loc un act terorist absolut grotesc, iar știrea mă lasă perplex, pentru că artiștii care au lucrat în Timișoara în iulie și pe care-i numesc aici, sunt din Barcelona: Amaia Arrazola, Cristian Blonxer, Xtemy, Lauro Sambles, Daniela Carvalho! Minunații de ei, mă rog în gând, ar trebui să nu fi picat victime azi... și niciodată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara