Înapoi la pagina curenta

Meridiane:
Meridiane de ---


Fosta Iugoslavie: cartea amurgului
Am avut de multe ori intuiția, și nu doar eu cu certitudine, că literatura, în mod fundamental aceea de calitate, ajută foarte mult, decisiv, la înțelegerea istoriei, a politicii. Literatura ajută, desigur, nu numai în aceste privințe, ci în multe altele – dar pentru economia acestui text e suficient dacă indic fie și numai aceste direcții minimale. Dacă e să întăresc cu un exemplu această intuiție pe care o invocam mai sus, atunci, din experiența lecturilor personale recentissime, Fiica Estului este un excelent argument în acest sens; cartea aceasta este, între altele, un argument foarte puternic exact în sprijinul ideii că literatura „face lumină“. În cazul de față: romanul (scris, àpropos, nu de o autoare din Balcani, ci de o scriitoare, excelentă, din Spania – Clara Usón, în transpunerea românească a Marianei Sipoș) face lumină cu privire la un moment teribil al istoriei recente a Balcanilor, anume, războaiele dintre țările și grupările desprinse din fosta Iugoslavie.
Mai întîi – inclusiv pentru a sugera că o lectură în duet ajută înțelegerea acestui ghem tematic atît de complicat și atît de fierbinte cum este cel pe care îl deșiră (și) volumul Clarei Usón – e de spus că există o carte puternic înrudită cu aceasta – nu sub specia literaturii neapărat, ci, mai cu seamă, în privința tematicii acoperite: este vorba despre (în fond, cutremurătorul) volum al Slavenkăi Drakulici, N-ar face rău nici unei muște. În cartea Slavenkăi Drakulici, apărută și la noi cu ani buni în urmă, avem, mai ales, descrierea ororii. Aici, în Fiica Estului, cred că suntem la nivelul următor: avem cîteva modalități care ne apropie de înțelegerea ororii, avem, dispuse după o regie compozițională magnifică, piese esențiale ale „mecanismelor“ care produc o asemenea, teribilă, experiență umană. La Slavenka Drakulici avem un accent puternic asupra „ce“-ului acelor lumi infernale, aici, la Clara Usón, avem și extrem de convingătoare incursiuni, care pun la bătaie generoase procedee literare, în „de ce“-ul bolgiilor pe care le-au așezat în istorie conflictele iugoslave de la începutul anilor 1990.
Fiica Estului este, în primă instanță, desigur, Ana Mladici, fata lui Ratko Mladici, înfricoșătorul militar sîrb care a coordonat unul dintre genocidurile din fosta Iugoslavie. Povestea acesteia, care e pivotală pentru cartea scriitoarei spaniole, nu e însă numai un profil posibil și foarte credibil al unei femei care a existat în carne și oase – totuși, un profil pe care, ne avertizează Clara Usón, trebuie să îl citim ca aparțind literaturii, ca fiind „un text hibrid, unde realitatea și ficțiunea se întrepătrund indisociabil și care trebuie citit ca o operă romanescă, nu ca un eseu ori ca o biografie“. Ceea ce pune Clara Usón în Fiica Estului, în personajul principal al cărții, dar și în rețeaua de personaje și de evenimente istorice alese pentru a fi povestite, înseamnă, de fapt, mult mai mult.
Există undeva, aproape de jumătatea acestui roman, o frază ceva mai lungă, derivată dintr-o formulă cu mai multe muchii a lui Gilles Deleuze („dacă ești prins în visul altuia, ești pierdut“). Iată finalul acestei fraze: „...și exact același lucru ni s-a întîmplat nouă, sârbilor, dar și altora, musulmani sau bosniaci: ne-am văzut prinși în visul lui Miloșevici, al lui Karadjici și al acoliților lor și ceea ce este mai rău când ești ostatic în visul altuia este că nu poți scăpa din coșmar trezindu-te“. Imaginea aceasta este o lupă acurată și adecvată care ne permite să vedem – și panoramic, și în detaliu, și în adîncime – cum s-au aliniat, la începutul anilor 1990, mai multe vise care au luat în prizonieratul lor zeci de milioane de oameni în Balcani. Și, mai ales, care ne lasă să vedem din ce anume erau compuse aceste vise teribile, aceste coșmaruri care au lăsat în urmă, la propriu, zeci de mii de morți și un teritoriu într-o prelungită și profundă derivă politică și morală, derivă umană în fond.
Finalul acestei cărți – una, cum spuneam, nu numai despre Ana Mladici (moartă prematur, în urma unui șocant act suicidal) – captează un citat. Pe acesta: „istoria este scrisă de învingători. Legendele sunt urzite de vulg. Scriitorii născocesc. Doar moartea e de netăgăduit”. Pentru Fiica Estului se cuvine un asterisc: scriitoarea Clara Usón a născocit o carte briliant scrisă, foarte puternică prin mesajul ei, foarte tușantă.
Cristian Pătrășconiu

Dansul săbiilor
Acest Dans al săbiilor, atât de cunoscut din suita de balet „Gayane“ de Aram Haciaturian, va constitui titlul unui film artistic care se va realiza la una dintre casele de producție cinematografică din Federația Rusă – compania Mars Media a lui Ruben Dishdishyan.
Este vorba despre un film biografic consacrat ilustrului compozitor armean Aram Haciaturian (1903-1978).
Dansul săbiilor este una dintre cele mai populare creații ale muzicianului armean, care se interpretează pretutindeni în lume de către cele mai diferite formații muzicale.
Amintesc că Aram Haciaturian este foarte cunoscut în rândurile melomanilor din România, dar și el a fost foarte legat de țara noastră.
Într-un ultim interviu pe care am avut privilegiul să îl realizez în primăvara anului 1974 la locuința sa din Moscova, Aram Haciaturian și-a amintit, cu multă afecțiune, de foștii săi studenți Anatol Vieru și Thedor Grigoriu, deveniți creatori de frunte în muzica românească, de faptul că marele George Enescu i-a interpretat în Capitala rusă faimosul său Concert pentru vioară și orchestră pe la jumătatea anilor 1940, cât și de prietenia care l-a legat de cunoscutul nostru dirijor George Georgescu care, ori de câte ori îi interpreta, în România sau în turneele sale internaționale, zguduitoarea sa Simfonie a II-a (cu clopote), îi trimitea câte o telegramă despre succesul de care s-a bucurat. Vorbea cu plăcere și de prietenia care îl lega de compozitorii noștri Mihail Jora și Ion Dumitrescu.
De asemenea, era foarte mândru că, în 1965, realizase la Electrecord un disc cu Concertul său pentru vioară și orchestră, în interpretarea lui Claire Bernard, cu acompaniamentul Orchestrei Cinematografiei din România, pe care o dirijase el însuși, după ce tânăra violonistă franceză cucerise, cu un an în urmă, premiul I la Concursul Internațional „George Enescu“, din juriul căruia făcuse parte compozitorul însuși, și că acel disc se difuzează în lumea întreagă.
Scenaristul și regizorul Dansului săbiilor este cineastul rus Yusuf Razykov. Filmările sunt programate să aibă loc în Armenia și în Rusia, începând de anul viitor.
Se așteaptă ca filmul acesta artistic să ajungă pe ecrane la sfârșitul lui 1918 sau începutul lui 1919, producția lui bucurându-se de sprijinul financiar al Ministerelor Culturii din ambele țări.
Fotografia alăturată a lui Aram Haciaturian mi-a fost dăruită cu autograf în 1974.
Madeleine Karacașian

Sleirea crucii
Declinul Bisericii Creștine în Germania a prins un ritm vertiginos, semănînd cu o pustiire a cărei intensitate i-a sugerat ziaristului Jan Fleischhauer de la hebdomadarul Der Spiegel o expresie inspirată: autosecularizare. E un fel de sleire a sentimentului de apartenență la comunitățile consacrate de cutumă, sleire al cărei rezultat este abandonul crescînd pe care diocezele le constată în rîndul credincioșilor. Bisericile rămîn literalmente fără enoriași, și procesul pare a fi ireversibil.
Cîteva date statistice vorbesc de la sine. În clipa de față, în Germania 60% din populație este încă creștină: 24 de milioane de catolici și 23 de milioane de protestanți. Restul pînă la 81 de milioane sînt musulmani, atei sau sectanți neoprotestanți. În fiecare an, 500 000 de creștini mor din felurite motive, natalitatea lor fiind însă la un sfert față de mortalitate. De pildă, la protestanți în 2016 s-au înregistrat 340 000 de decese, dar numai 180 000 de botezuri. La catolici, în 2016 s-au desființat 537 de comunități de enoriași, numărînd 162 093 de membri. Din 1996 și pînă astăzi au dispărut un sfert din comunitățile catolice din țară. Seminarele teologice duc lipsă de candidați, indigență ce se răsfrînge catastrofal asupra numărului de preoți meniți a sluji în landurile germane. Prognozele arată că în două decenii creștinii vor fi o minoritate în Germania.
În schimb, Islamul e în plină expansiune demografică. În Germania există nu mai puțin de 2 500 de moschei, iar cea din Köln are cel mai înalt minaret din Europa. A rămas celebră vorba lui Erdogan privitoare la cucerirea Europei de către Islam: „moscheele ne sînt cazemate, iar minaretele baionete.“ Vom trăi și vom vedea.