Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Incompetenţa ca vocaţie

Un ministru (francez) al Culturii declară senin că n-a mai citit de doi ani nici o carte. Altul (tot francez) confundă o cunoscută povestire filosofică a lui Voltaire cu o firmă actuală Candide &Voltaire. Grav e, în cazul celui dintâi, că deţine un portofoliu care îl obligă, între altele, să citească. În cazul celui de al doilea, confuzia a fost trecută cu vederea, dat fiind că ministrul cu pricina era specialist în transporturi. Problema adevărată e alta: nimeni nu e obligat să ştie tot; dar măcar să aibă competenţa necesară jobului. Presa noastră atrage atenţia asupra a trei cazuri (din câte?) de incompetenţă devenită, s-ar zice, vocaţie. Unul ţine de domeniul fabulosului: un ministru al bugetului care nu-şi poate justifica bugetul propriu. Dar e silit de funcţie să-l justifice pe al ţării! Caz în care nu suntem nici măcar originali: în Franţa (iarăşi Franţa), un ministru al bugetului, care avea între alte sarcini pe aceea a recuperării banilor ascunşi de compatrioţii săi în bănci străine, a fost prins cu mâţa în sac, cu bani proprii, adică, ascunşi în bănci străine. Originală, în schimb, s-a dovedit o judecătoare care a candidat la un fotoliu de judecător al Curţii Supreme de Justiţie. Doamna cu pricina, pe numele ei, Florina Jipa, n-a pierdut ocazia să le strige jurnaliştilor, întro anumită împrejurare: „Ia mai lăsaţimă în pace cu Constituţia!” Curată vocaţie constituţională! În fine, un oarecare domn Ionuţ Ţene, considerat potrivit să ocupe un post în conducerea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, se dă în stambă (asta vrea să spună că declaraţia a apărut pe hârtie de ziar) afirmând ritos: „Fiinţial, românul e ortodox. Nu poate fi pe deplin român dacă este catolic, penticostal, reformat sau de altă religie”. Curată vocaţie anti discriminare! Dacă inşi de felul acestora ar sta cuminţi în banca lor, n-ar fi nimic de zis. Ar avea dreptul la orice părere. Dar persoane publice fiind (fiinţial, nu?) şi, încă, în domeniul de care declaraţiile lor ţin, n-ar trebui oare să dovedească şi oarece vocaţie? Nu, fireşte, în incompetenţă.


Creaţionismul, probă la bac în Spania

56% dintre elevii de liceu din Spania au solicitat înscrierea la proba de religie, care susţine teza creării lumii de către Dumnezeu, devenită obligatorie la bac. Cel puţin aşa prevede numărul din februarie al „Buletinului oficial”, pentru toate şcolile, de stat sau private. Atotputernica biserică catolică a fixat programul. În ciuda faptului că art. 16.3 din Constituţia Spaniei prevede că „nici o confesiune religioasă nu va avea caracter de Stat”. Până şi Vaticanul a admis că Dumnezeu a creat sufletul spiritual al omului, fără să impieteze asupra mecanismelor apariţiei lui. („L’Obs” din 23-29 aprilie).


Cehov şi Lev Dodin

Iubitorul român de teatru a putut vedea cel puţin unul dintre magistralele spectacole puse în scenă de regizorul din Sankt Petersburg, după cum a putut citi în revista noastră cronicile entuziaste ale Marinei Constantinescu. Dodin dirijează Teatrul Mic din Sankt Petersburg. Iată-l la Paris, cu Livada cu vişini a lui Cehov. Bolnav, în vârstă de 70 de ani, preocupat de pierderea clădirii teatrului, revendicată şi răscumpărată de afacerişti, la ei, ca şi la noi, având totuşi răbdarea de a regiza piesa lui Cehov într-o manieră care i-a cucerit pe criticii francezi de teatru. Dodin e decanul de vârstă al unei generaţii de regizori geniali, între care câţiva români, Purcărete, Dabija, Tompa, Măniuţiu, cunoscuţi azi în toată lumea. Vreţi să ştiţi care e ideea lui, fiind vorba de piesa lui Cehov? Cele două femei, Liubova şi Varia, moştenitoarea şi, respectiv, fiică adoptivă şi guvernantă, sunt tinere şi seducătoare. Lopaşkin e un Tănase Scatiu, deopotrivă de tânăr şi de cuceritor. Un sfert de secol după romanul „Viaţa la ţară” al lui Duiliu Zamfirescu, Cehov pune în scenă aceeaşi confruntare între două lumi, una care se duce, alta care îi ia locul. Nostalgiei, atât de pronunţate în spectacolul neterminat al lui Harag de la Tg. Mureş, de acum câteva decenii, cu acel tunel boltit al timpului care conduce în vechea şi miraculoasa livadă cu vişini, i se adaugă în montarea lui Dodin o fascinaţie erotică, dovadă că bătrâneţea şi tinereţea, prezentul şi trecutul, nu se opun ireductibil, poate doar ireversibil, trăgându-şi unul din altul resursele vitale.


Relativa judecată a istoriei

Se împlinesc exact 40 de ani de când, la 17 aprilie 1975, khmerii roşii ocupă Phnom Penh, capitala Cambodgiei, şi declanşează o teroare nemaicunoscută în istoria modernă, nici chiar în China lui Mao sau în Rusia lui Stalin. În cei patru ani care au urmat, peste 2,5 milioane de oameni sunt ucişi, din 4 milioane, după ce sunt oribil torturaţi. Populaţia oraşelor este expediată în lagăre de muncă, şcolile, închise, ca şi magazinele, cinematografele, teatrele, spitalele şi restul. Cu unica excepţie a închisorilor. În 1978, la îndemnul Chinei, o mână de intelectuali europeni de stânga, suedezi, francezi, americani, danezi sau belgieni sunt invitaţi să viziteze Kampuchia democrată, cum fusese rebotezată Cambodgia. Puţini îşi dau seama şi nu pe de-a-ntregul de ce se petrece. „Era limpede că ni se ascund anumite lucruri”, va povesti cu destulă naivitate unul dintre ei. Străzile pustii, faptul că nu li s-a dat posibilitatea să se întâlnească cu nimeni, călugării budişti aflaţi la munca câmpului (de bunăvoie, fireşte!) iar templele lipsite de turiştii de altădată, toate acestea i-au mirat, dar nu i-au împiedicat să se prefacă a nu înţelege. Nici să nu contenească a prezenta regimul în termeni elogioşi, însoţind declaraţiile de adeziune de fotografii trucate de autorităţile locale. Când în 1979, vietnamezii eliberează Phnom Penh, primii care protestează contra „agresiunii” sunt invitaţii din urmă cu un an. Mai mult, 30 de ani mai târziu, unii continuă a crede că regimul khmerilor roşii a reprezentat o victorie a comunismului şi se oferă să-i apere în procesele în curs pe cei câţiva lideri ai Kampuchiei democrate aflaţi încă în viaţă. În istoria stângii, şi nu numai comuniste, din Europa şi din America, entuziasmul, uneori nici până astăzi nedezminţit, faţă de ororile khmerilor roşii constituie o inexplicabilă dovadă de orbire ideologică. În fond, o complicitate la genocid.


Revendicarea strămoşilor

O expoziţie la Muzeul André Jacquemart din Paris, cu şase ani în urmă, alta, la Luvru, primăvara aceasta, readuc în actualitate moştenirea tracilor danubieni. Organizatori ai ambelor expoziţii sunt bulgarii. În timp ce arheologii şi istoricii români au lăsat tema cu pricina pe mâinile unor impostori fără vreo calificare, care s-au făcut de râs vorbind de limba geto-dacilor ca „mamă a celei latine”, vorba lui Petru Maior la începutul secolului XIX, căreia i-au atribuit un lexic de zece ori mai bogat decât cel atestat şi verificat prin iliră, limbă a strămoşilor albanezilor, iată, vecinii noştri de la sud fac temeinice cercetări, descoperă vechi monumente, şi ies cu ele în lume. Asta, deşi tracii, popor din care daco-geţii făceau parte, nu sunt strămoşii bulgarilor, sosiţi în această parte de lume un mileniu mai târziu, ci ai românilor. Nimic, în cele două expoziţii şi în articolele pe care li le consacră presa franceză, despre daci sau despre teritoriul lor de la nord de Dunăre. Comentatorii insistă pe prezenţa tracilor în Europa de sud-est, în Bulgaria, Grecia şi Turcia, ignorând Albania, Serbia şi România, ba chiar şi Macedonia. O hartă publicată în mai multe reviste amputează sever „imperiul” tracic, întins, în realitate, cum se ştie, din Grecia până în Lituania, şi al cărui miez s-a aflat pe teritoriul actual al ţării noastre, câteva secole înainte şi câteva după Christos. Se vorbeşte de cucerirea romană, dar numai la sud de Dunăre. Restul e tăcere! Revendicarea strămoşilor a devenit o afacere de imagine cât se poate de profitabilă pentru unii. Nu, din nefericire, şi pentru noi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara