Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

CIA, agent literar al lui Pasternak

Aşa se intitulează articolul lui Emmanuel Hecht din „L’Express” de la mijlocul lui aprilie, în care e vorba despre difuzarea romanului Doctor Jivago al lui Boris Pasternak în Occident, după scandalul pricinuit de refuzul scriitorului, înfricoşat de atacurile din „Pravda” contra lui, de a accepta Premiul Nobel, în octombrie 1958. Tradus de Editura lui Feltrinelli în Italia şi apărut apoi în Franţa, un an înaintea acordării premiului, romanul i-a atras blamul presei sovietice, care l-a acuzat de „trădare”, l-a comparat cu generalul Vlasov, trecut din Armata Roşie la Wermacht, în timpul războiului, l-a făcut complotist şi reacţionar. În aceste condiţii, o societate ecran, Bedford Publishing Company, aparţinând CIA, care publicase în ruseşte opera unor Orwell, Nabokov sau Joyce şi le distribuise în URSS, trage din roman un tiraj consistent şi îl pune pe piaţa europeană. Pasternak suportă greu campania din ţara lui. E probabil la curent cu succesul romanului în Occident, deşi probabil nu şi cu cei aflaţi în spatele Companiei Bedford. Moare în mai 1960 iar sicriul îi e purtat pe umeri de doi foarte tineri scriitori, pe numele lor Andrei Siniavski şi Iuri Daniel, viitorii disidenţi, cei dintâi care au făcut tot posibilul pentru scoaterea din ţară a textelor interzise de regim, apărute clandestin, ca samizdat. Înainte de glaznosti şi de perestroika, samizdat e primul cuvânt rusesc pătruns în limbajul internaţional.


O şcoală

în care se vorbeşte latineşte La Incourt, în Belgia valonă, în apropiere de Louvain, unde Erasmus a întemeiat Colegiul trilingv (greacă, latină, ebraică), profesorul de pian Stéphane Feye a fondat cu douăzeci de ani în urmă Schola Nova, o şcoală particulară, cu numai zece elevi şi profesori laolaltă. Astăzi sunt o sută. Costul pentru un elev: 3800 de euro pe an. Programul: 28 de ore pe săptămână. Bacalaureat fără diplomă, dar echivalat 100%. În fine, particularitatea cea mai de seamă: se vorbeşte în limba latină. Şi, fireşte, se predă în latină. Elevii se bucură de mult mai multă libertate decât oriunde în Belgia sau în Franţa. Absolvenţii celor 20 de promoţii au devenit bancheri, jurnalişti, asistente sociale, ingineri, biologi, la fel ca absolvenţii tuturor şcolilor, de care se deosebesc însă prin faptul că-i pot citi pe Lucreţiu sau pe Virgil în original. Nu avem nici un motiv să ne îndoim de scrisele Violainei de Montclos, autoare a unui articol în „Le Point” din 9 aprilie.


Jean d’Ormesson răspunde la întrebări amuzante

Ştiţi deja, dacă citiţi meridianele noastre, că, odată cu tipărirea operei lui în Pleiade, Jean d’Ormesson, laureatul Marelui Premiu „Ovidiu” al Festivalului „Zile şi Nopţi de Literatură” de la Neptun de acum câţiva ani, a făcut deliciul presei franceze, ale cărei anchete printre scriitori şi critici privitoare la intrarea în renumita colecţie a unui scriitor în viaţă au dat naştere unor intense polemici, răspunzând unor întrebări amuzante, după modelul patentat cândva de Proust. Iată câteva. „Aţi fi acceptat să fiţi ministrul lui Napoleon?” „Să nu mai spuneţi la nimeni: eu eram Taleyrand”. „De ce sunteţi un om de dreapta?” „Mă simt de stânga când am de-a face cu oameni de dreapta şi de dreapta când am de-a face cu oameni de stânga”. „Ce nu înţelegeţi la femei?” „E ceva de înţeles? Ajunge să le iubeşti”. „Doriţi să ajungeţi centenar?” „Mă tem că n-am să scap”. „Ceva ce nu veţi face niciodată, din păcate…” „Să refuz să răspund la întrebările pe care mi le puneţi”. Are haz (aproape) nonagenarul scriitor. Întrebat mai demult cum se vede la bătrâneţe ca autor al unor romane de dragoste scrise în tinereţe, a răspuns: „Toată viaţa mea am alergat după fuste, doar că astăzi nu mai ştiu de ce!”


Unde şi când a avut loc Potopul

Data şi, mai ales, locul unde Noe şi-a salvat familia şi animalele de Potop s-au schimbat în decursul vremii. Nu demult, vecinii noştri bulgari, nemulţumiţi doar cu moştenirea tracilor, au crezut că au identificat Arca lângă ţărmul lor al Mării Negre. O tabletă conţinând 60 de cuneiforme, datând din 1750 înainte de Christos, a fost descifrată recent de Irving Finkel, asirolog la British Musem. Ea se referă la construcţia miticei Arce, cu precizări uimitoare de natură tehnică şi materială. Arca ar fi avut 3600 de metri pătraţi şi ar fi fost nevoie de 242,92 de metri cubi de bitum spre a fi calfatată. Se ştie că versiunile legendei Potopului sunt numeroase, peste 300, printre ele, aceea biblică. Povestirea de pe tabletă poate fi considerată ca originea acesteia, dat fiind că evreii au primit o educaţie asiriană în timpul exilului în Babilon. Finkel a confruntat povestirea de pe tabletă cu o hartă a lumii în viziunea mesopotamienilor, aflată la British Musem şi a propus o altă localizare decât aceea de sub Muntele Ararat. Şi mult mai departe de aceea din Marea Neagră bulgărească. Din comentariul pe care l-am citit, nu rezultă însă unde. Cele 130.000 de tablete provenind din Mesopotamia şi aflate în muzeul londonez n-au fost descifrate decât în mică parte, aşa că aveţi puţintică răbdare. Descifrarea tuturor, pretinde Finkel, va lua cercetătorilor doar câteva secole.


Adevăratul Orson Welles

În anii 1980, Orson Welles a avut o suită de conversaţii cu un prieten, care văd abia acum lumina tiparului. Consacrate în cea mai mare parte faunei de la Hollywood, remarcile sunt crude, aproape brutale. În ultimii ani de viaţă, Welles n-a mai făcut nici un film, fiindcă, din cauza firii lui dificile, actori ca Jack Nicholson, Clint Eastwood sau Robert Redford refuzau să joace în filmele lui, iar casele de cinema erau iritate de banii aruncaţi pe producţii niciodată duse până la capăt. Conversaţiile sunt rodul imensei frustrări acumulate ca urmare a acestor conflicte permanente. Welles nu cruţă pe nimeni. Relatează de pildă o scenă îngrozitoare în care Greta Garbo n-o bagă în seamă pe Marlene Dietrich, care o adora. Bette Davis? „Respingătoare”. Katharine Heburn? „S-a culcat cu jumătate din oraş”. Probabil, Los Angeles. Bogart? „Era poltron şi nu ştia să se bată, dar căuta cu orice preţ cearta prin cluburile de noapte, ştiind prea bine că va fi dat afară înainte să apuce să se ia la bătaie”. Chaplin? „Nu-şi scria el însuşi gag-urile. Avea şase autori care lucrau pentru el. Cultura şi-o făcea la toaletă, citind o pagină pe zi din micul dicţionar Oxford”. Mai vreţi?


Cine selecţionează filmele la Cannes

În preajma celei de a 68-a ediţii a Festivalului de la Cannes, presa franceză schiţează portretul celui mai important membru al echipei organizatoare: selecţionerul Thierry Frémaux. „A vedea 1800 de filme şi a alege 1750”: aceasta e treaba domnului cu pricina, între februarie şi aprilie ale fiecărui an, din 2000 încoace. Nu preşedintele, Pierre Lescaut, anul acesta, ci delegatul general, Thierry Frémaux, conduce dansul. Vă închipuiţi ce presiuni se fac asupra lui! E curtat, flatat, contestat, înjurat şi, mai ales, temut. Şi nu de fitecine, ci de producători, regizori, actori, scenarişti dintre cei mai importanţi din lume. „Metodele” folosite spre a-l convinge pe încăpăţânatul delegat general sunt totdeauna diverse şi nu o dată perverse. Cei mai naivi cred că ajunge să-i comunice faptul că filmul lor este genial. Alţi producători îi dau de înţeles că filmul lor a fost deja selecţionat la Berlin sau la Veneţia, ca să-i forţeze mâna. Ceea ce ei ar trebui să ştie este că Frémaux pune imediat mâna pe telefon şi vorbeşte cu prietenii lui de la celelalte mari festivaluri, aşa că păcăleala nu ţine. Cu producătorii americani a avut mereu problema inversă: aceştia consideră prea elitist Festivalul de la Cannes şi se tem că, dacă filmele lor sunt acceptate, li se va pune eticheta de „film cult” şi vor pierde mulţimea de spectatori care sug de decenii bune popularul lapte hollywoodian. N-avem idee dacă acerba critică a filmelor româneşti „mizerabiliste” făcută de Nicolae Breban la ICR îi va ajunge la urechi delegatului general. Sperăm să nu se lase influenţat, în caz că. Şi ca Porumboiu et comp. să continue a se bucura de premii la Cannes.


Regele şi presa

Un istoric francez a încercat să separe grâul de neghină, examinând cu atenţie clişeele puse în circulaţie de istoricii secolului XIX pe seama regelui din secolul XVI. Constatările lui sunt foarte interesante: „Deja în timpul lui Carol V şi Carol VI existau publicişti în solda puterii. Graţie acestor propagandişti, François I este primul care încearcă nu atât să comunice idei, cât să lase pentru viitorime imaginea unui rege ideal. Cu apariţia tiparului, la sfârşitul secolului anterior, această tendinţă explodează. Război, tratate, căsătorii… De câte ori e necesar, sunt aşternute pe hârtie, cu grija de a fi trecute sub tăcere erorile. Francezii n-au ştiut nimic, bunăoară, despre dezastrul de la Pavia, unde regele a fost luat prizonier în 1525, rarele informaţ ii provenind ulterior din străinătate. Propaganda era orchestrată de Cancelarie, ceea ce ar însemna în zilele noastre un amestec de ministere, justiţie, cultură şi interne. Era vorba de a asigura poporul că deciziile suveranului sunt justificate… François I foloseşte imprimatele şi în lupta sa cu Carol Quintul, un război al cuvintelor menit distrugerii adversarului. Pe aceste texte s-au bazat memorialiştii şi istoricii. Imaginaţi-vă erorile, inexactităţ ile, repetate şi amplificate până în zilele noastre”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara