Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

A avut Iisus patru fraţi?

Françoise Chandernagor, o cunoscută scriitoare din Franţa, membră a juriului Goncourt, a publicat de curând un roman intitulat Viaţa lui Iuda, fratele lui Iisus . Deşi operă de ficţiune, care îşi permite prin natura ei unele libertăţi faţă de adevărul istoric, cartea a stârnit deja numeroase ecouri, destule, nefavorabile. Despre presupuşii fraţi ai lui Iisus – Iacob, Iosif, Simon şi Iuda – s-a mai vorbit şi chiar de către istorici ai Bisericii. Opinia cea mai plauzibilă este aceea că ei sunt veri, nu fraţi. Ar fi la mijloc o problemă de traducere. În greaca veche, adelphoï înseamnă fraţi, dar cuvântul corespunzător, hâ, din ebraică şi arameeană, limbi din care Biblia a fost tradusă în greacă, înseamnă: frate, frate vitreg, nepot sau văr. Lucrurile se complică, dacă acceptăm teza din roman, pentru că este pusă sub semnul întrebării virginitatea Mariei, unul din stâlpii simbolici ai creştinismului, la respectarea căruia biserica ţine cu drept cuvânt. Simbol respins şi el, nu o dată, de pildă de către tânărul Cioran în Lacrimi şi sfinţi sau, în secolul anterior, de Ernest Renan în Viaţa lui Iisus. Ispita de a vedea în Iisus şi în Maria oameni ca toţi oamenii face ea însăşi parte din tradiţia occidentală, replicile nelipsind, cea mai importantă fiind aceea din Iisus, biografia în două volume datorată Papei Benedict al XVI-lea. Fie şi această tradiţie contradictorie explică de ce creştinismul, spre deosebire de musulmanism, a fost reformat de-a lungul secolelor şi îngăduie astăzi puncte de vedere diferite şi opuse, unele critice, în acord cu evoluţia societăţii, a mentalităţilor şi a ştiinţei. Un roman ca acesta de la care am pornit nu e de conceput în islam (şi nu ne referim strict la islamiştii radicali). Se ştie că Versete satanice, romanul lui Salman Rushdie, a făcut, ca şi altele pe urmă, obiectul unei fatwa. Un fel de bulă papală de excomunicare din Evul Mediu creştin. Când am publicat în România literară un fragment din roman, în 1990, am primit o admonestare din partea Ambasadei Iranului la Bucureşti.


Velàzquez sau nu

Omare expoziţie Velàzquez de la Grand Palais din Paris a readus în discuţie problemele legate de recunoaşterea paternităţii unor tablouri celebre din toate timpurile. Istoria artei, aşa cum au propus-o, la începutul secolului XX, Bernard Berenson şi Roberto Longhi, la care s-au adăugat tehnologiile actuale, a reclasat zeci de opere din secolele trecute. Şi nu unele oarecare. Reclasare în sus şi în jos. În 1998, Casa de licitaţii Christie’s vinde un tablou intitulat Frumoasa prinţesă, atribuit unui pictor german necunoscut de la începutul secolului XIX, cu 19.000 de dolari. Tabloul se dovedeşte a aparţine lui Leonardo da Vinci şi e preţuit astăzi la 150.000.000 de dolari. În 2008, experţii muzeului Prado din Madrid retrag paternitatea lui Goya asupra „Colosului”, tablou socotit anterior una din capodoperele spaniolului. Cel puţin două din exponatele lui Velàzquez de la Grand Palais sunt discutabile sub raportul paternităţii, după cum admit înşişi organizatorii. De altfel, dacă în secolul XIX marelui pictor îi erau atribuite 200 de tablouri, astăzi experţii le-au redus la 120. Portretul infantei Marguerita de la Luvru e considerat mai nou a fi opera unui pictor care a fost mâna dreaptă a marelui artist, Juan Baptista Martinez del Mazo. Până şi minunata La Belle Ferronière de la Luvru se pare a fi opera aceluiaşi del Mazo! De o reevaluare şi mai ciudată are parte, de exemplu, Autoportret cu ochelari al lui Goya, existent în două versiuni apropiate, în muzeul de la Castres şi, respectiv, de la Bayonne. Pictat în 1800, portretul de la Castres era considerat până deunăzi cel original. Analize ştiinţifice noi-nouţe spun că lucrurile stau pe dos!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara