Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Scade vârsta potenţialilor terorişti

Treizeci de familii franceze au sesizat autorităţile în legătură cu minorii recrutaţi de djihadişti. Ele au lansat un apel intitulat „Redaţi-ne copiii!” În general, „recruţii” au 15-16 ani. Ei sunt convertiţi de diverşi islamişti radicali şi scoşi din Franţa cu destinaţie ţări din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Cea mai tânără victimă era până deunăzi o fetiţă de 13 ani, pe care fratele ei în vârstă de 27 de ani a răpit-o pur şi simplu şi a dus-o în Siria. El a declarat că fetiţa nu ia parte la lupte. Dar ea a fost filmată la Alep, într-o zonă în care djihadiştii au decapitat soldaţi din armata regulată care căzuseră prizonieri. Vă daţi seama ce educaţie primeşte micuţa? Mai de curând, tragicul record a fost bătut de o fetiţă în vârstă de (ţineţi-vă bine!) 23 de luni, răpită de tatăl ei, cu toată opoziţia disperată a mamei, şi ajunsă în Siria. Halal tată! S-ar spune că fanatismul nu mai are limite. „


Supărătorii recenzenţi

Cunoscutul critic literar francez Marc Fumaroli a făcut aluzie într-un articol la poetul şi colegul de academie, azi decedat, Pierre Emmanuel, numindu-l „poet catolic”. Catherine Emmanuel-Carlier, fiica poetului, adresează revistei care tipărise „injurioasa” expresie un protest energic: „M.F. îşi bate joc de tatăl meu. Să nu ştie că încă din anii 1940 Pierre Emmanuel refuza acest apelativ ca să se distingă de Paul Claudel?” Şi încă: „De ce să-l acuzi de «donquijotism» pe Pierre Emmanuel?” Protestul ne reconfortează: la noi, nivelul limbajului critic n-a atins deocamdată astfel de culmi de vehemenţă verbală! Ioan Alexandru s-ar răsuci în mormânt dacă ar afla că e „poet ortodox”. Iar Adrian Marino sau Marin Mincu ar scoate ţipete de furie dacă cineva ar îndrăzni să-i facă „donquijotici”. Scrisoarea de amor filial al Catherinei Emmanuel- Carlier dovedeşte că binecunoscutei categorii văduve abuzive i s-a adăugat aceea de fiice abuzive. Să nu ne audă Mitzura! „


Cum a început omul să vorbească

Comment le language est venu à l’homme: este titlul unui studiu recent apărut în Franţa şi datorat unui antropolog, Jean-Marie Hombert, şi unui lingvist, Gérard Lenclud. O întrebare veche – originea limbajului uman – primeşte un răspuns nou. Răspuns care contrazice ideile despre existenţa limbajului ale marelui lingvist Ferdinand de Saussure (1857- 1913) şi reluate de structuralişti în anii 1950-1960, conform cărora o limbă şi evoluţia ei sunt unul şi acelaşi lucru, aşadar e „puerilă” orice ipoteză privind originea, precum şi teoria lui Noam Chomsky din aceeaşi perioadă despre apariţia limbajului ca accident genetic, care face inutilă căutarea de precedente. În momentul de faţă, lingviştii par a fi căzut de acord asupra faptului că limbajul a apărut cu 70.000 sau 80.000 de ani în urmă. Dar stadiul actual al ştiinţei limbii nu permite decât cunoaşterea a cel mult o zecime din acest timp scurs de la o presupusă limbă-mamă. Nici dacă o astfel de limbă-mamă a existat nu e un lucru constatat cu certitudine. Ipoteza unei emergenţe multiple e tot mai des evocată de specialişti, care îşi pun întrebarea firească de ce, de vreme ce avem dovada unor surse multiple pentru apariţia omului însuşi sau pentru inventarea agriculturii, n-am avea şi pentru limbaj. Care este diferenţa între un eventual prelimbaj şi limbajul propriu-zis ne ajută să vedem prelangajul primatelor. Scrie Lenclud: „Marile maimuţe nu comunică decât în legătură cu ceea ce au sub ochi. Nu despre faptul că bunicul lor ar fi iubit filosofia kantiană. Desigur, e greu de imaginat ce ar putea fi un limbaj fără capacitate de generalizare, limitat adică în expresia gândirii.”


Robotul, telefonul mobil şi învăţământul la distanţă

Christine Kerdellant afirmă într- un hebdomadar francez că există trei exemple doveditoare pentru accelerarea evoluţiei societăţ ii contemporane. Primul, valabil pentru ţările dezvoltate, este robotul, capabil să înlocuiască aproape sută la sută munca manuală şi o bună parte din servicii. Inclusiv medicale, nu peste mult timp. Al doilea, care şi-a dovedit eficacitatea îndeosebi în ţări în curs de dezvoltare, este telefonul mobil. Kerdellant dă exemplu Africa, dar exemplul României îi stătea la fel de bine la îndemână. Lipsa infrastructurii mijloacelor de comunicare din regimul comunist a făcut din România după 1989 un lider al pieţei mondiale de telefonie mobilă, ca, de altfel, de televiziune prin cablu. Comunicarea la distanţă, Kerdellant o ilustrează şi prin învăţământul la distanţă. Trei milioane de studenţi, afirmă jurnalista, ar beneficia în acest moment în lume de Mooc (massive online open courses). Sistemul i-ar dota pe dascăli cu darul ubicuităţii şi i-ar face pe studenţi capabili să se adapteze la ritmul şi la dificultatea conţinutului. E adevărat. Doar că unii mai conservatori vor spune că ceea ce e valabil pentru transmiterea informaţiei (telefonul mobil, internetul) nu e neapărat spre profitul transmiterii educaţiei. Unde persoana dascălului este obligatorie şi de neînlocuit de o voce sau de un script. „


Bipolari şi bipolari

Ela modă cercetarea psihologiei bipolare. Aceea, dacă nu ştiţi, a persoanelor suferind de alternarea perioadelor de depresie cu perioadele de elanuri optimiste, de up and down emoţional. Exemplele ilustre sunt numeroase mai ales printre politicieni şi artişti: Napoleon, Churchill, generalul Patton, Virginia Woolf, Catherine Zeta-Jones, Jim Carrey, Chris Brown şi alţii. E totuşi o deosebire între unii şi alţii. Când îi apucă optimismul, politicienii se pun pe războaie ucigaşe. Artiştii, ei, se sinucid. Virginia Woolf îi scrie soţului ei un bilet de adio, după care îşi umple buzunarul cu pietre şi se îneacă. În bilet scrie: „Nu cred că două fiinţe ar fi putut cunoaşte o fericire mai mare decât noi, până când a început această teribilă boală. Nu mai sunt în stare să lupt”. Napoleon preferă lungul marş spre Rusia în care pier sute de mii de soldaţi. Iar pe generalul Patton l-a salvat de la efectele energiei lui destructive înlocuirea în postul de comandă al debarcării în Normandia cu generalul Bradley. Consecinţa? Cea mai îngrozitoare depresie din viaţa lui. Neurmat totuşi de sinucidere.


Festival de literatură poliţistă

Între 4 şi 6 aprilie a avut loc la Lyon a zecea ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură Poliţistă. Numeroşi autori de polare din toată lumea. Patruzeci şi cinci de întâlniri şi dezbateri. Întreg Lyonul cultural e pus la treabă. Gen minor, nu e aşa, romanul poliţist? Printre autori, câţiva sunt scriitori de mare valoare, recunoscuţi de critică. E unul din puţinele genuri literare şi cinematigrafice în care critica şi publicul larg îşi dau mâna. Nu e vorba de gusturi, care diferă, evident, e vorba de un gen care face unanimitate. Mai ales în deceniul din urmă, care a cunoscut ieşirea pe piaţă a polarelor din ţările nordice ale Europei, principalele concurente ale polarelor americane. (Să nu uităm că un istoric francez al genului a plasat Şoimul maltez al lui Dashiell Hammett printre cele zece romane care au făcut America!) Nu prea înţeleg de ce la noi genul poliţist n-are căutare, nici la public, nici la critică, nici, ce să mai vorbim, la romancieri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara