Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Cartea şi cinematograful

Citim într-un hebdomadar francez: „Vineri 21 martie, la etajul I al Salonului Cărţii din Paris de la porte de Versailles, va debuta un amuzant balet al editorilor şi producătorilor de cinema”. Scriitorii români invitaţi de ICR la Salonul Cărţii ar putea fi interesaţi de această întâlnire cu ocazia căreia editorii vor încerca să-i convingă pe producătorii cinematografici de două lucruri: că un film din cinci care s-a bucurat de succes este o adaptare şi că 38% din filmele cu mai mult de 500.000 de intrări în 2013 sunt de asemenea adaptări ale unor opere literare. Arma secretă a editorilor este un studiu recent asupra adaptărilor cinematografice din Franţa. Vom vedea ce va fi şi vă vom ţine la curent.


Cum vom arăta mâine?

Ocarte a unui biolog contemporan încearcă să pună cap la cap descoperirile ştiinţei contemporane despre om şi să pronosticheze evoluţia speciei umane într-un viitor nu foarte îndepărtat. El pleacă de la constatări pe cât de banale uneori, pe atât de şocante. Condiţiile de viaţă şi alimentaţia au condus în toate ţările dezvoltate la creşterea semnificativă a taliei, atât la bărbaţi, cât şi la femei. Printre excepţii: Coreea de Nord, unde talia medie este cu 20 de centimetri sub aceea din Coreea de Sud! Actorii care influenţează talia şi alte caracteristici ale omului sunt, desigur, foarte numeroşi. Se pare, crede biologul, că în viitor vom fi mai înalţi, vom trăi mai mult, vârsta pubertăţii va coborî, rata de testosteron se va reduce, ca şi dimensiunile creierului(!), vom suferi de o mulţime de alergii, miopia, cauzată de frecventarea ecranului de computer, va fi generală, pe scurt, vom suferi modificări mai radicale şi mai rapide decât în întreaga istorie a speciei. Ceea ce este de-a binelea alarmant este o scădere vertiginoasă a virilităţii. Specia umană e pe cale de a se feminiza! N-o spunem noi, o spune autorul cărţii „Mutanţi. Cu ce vom semăna mâine?” Pentru curioşi, cartea va fi în librării în a doua parte a lui martie la Flammarion. Preţul nu e încă stabilit, când scriem aceste rânduri, după ce am citit un interviu cu autorul.


La ce folosesc dicţionare

Lingviştii care se ocupă de vocabular se numesc lexicografi sau lexicologi. Iar cei care se ocupă de dicţionare sunt consideraţi de ceilalţi lingvişti dicopaţi, suferind, adică, de boala numită dicopatie. Jean Pruvost, directorul laboratorului specializat de la CNRS, spune, într-un interviu din „L’Express”, că boala cu pricina este o „pasiune incurabilă”, care l-a determinat să-şi închirieze un mic apartament în apropiere de acela în care locuieşte cu familia ca să aibă spaţiu pentru cele 10.000 de dicţionare pe care le posedă. Întrebat la ce folosesc dicţionarele, răspunde simplu: la cunoaşterea vieţii cuvintelor şi la reglementarea evoluţiei limbii. Ne-a atras atenţia cel de al doilea scop. Jean Pruvost nu e ostil schimbărilor din limba franceză, nici măcar celor extrem de repede difuzate în toate colţurile ţării şi în toate mediile de utilizatori graţie internetului. Doar că, afirmă el, această evoluţie neobişnuit de rapidă trebuie monitorizată (iată un cuvânt care nu exista cu un deceniu în urmă) de instituţiile abilitate, de Academie, în primul rând, care a fost înfiinţată în secolul XVII de Richelieu tocmai ca să reglementeze limba franceză şi care a publicat unul din primele dicţionare, dar şi de scriitori şi, în epoca modernă, de lexicologi. Creşterea masei vocabularului, rezultat al „importului” de cuvinte, nu asigură o veritabilă îmbogăţire a limbii, fiindcă, pe măsură ce pătrund în uz cuvinte noi din alte limbi sau formate în interiorul francezei, numeroase alte cuvinte şi expresii dispar. Unele aparţin patrimoniului literaturii. Un dicţionar al lui Bernard Pivot de acum câţiva ani încerca să menţină în viaţă 101 de astfel de expresii. Pruvost este animatorul unei „Zile a Dicţionarelor”, în cadrul căreia sunt prezentate şi discutate tipuri mai puţin ortodoxe de dicţionar, menite să trezească un interes cât mai larg şi, de ce nu, să-i şi înveselească pe aceia care consideră lexicologia prea serioasă. De exemplu, „Dicţionarul cuvintelor care nu există, dar sunt totuşi folosite”. Sau seria de „Dicţionare iubitoare” de tot felul de lucruri. Faptul că la noi preocuparea pentru limba română, în condiţiile în care se vorbeşte cum se vorbeşte şi se scrie cum se scrie, este ca şi inexistentă, exceptând câte o rubrică precum aceea a Rodicăi Zafiu din „Dilema Veche”, reprezintă o problemă cât se poate de gravă şi cu consecinţe pe termen lung incalculabile.


Cui i-e frică de Maurice Blanchot?

În anii 1970, Maurice Blanchot (1907-2003) era un eseist bine cunoscut în România, ca şi, desigur, în Franţa. A fost dat uitării apoi din aceleaşi misterioase motive pentru care scriitorii sau artiştii în general sunt la modă sau uitaţi. Un număr recent al revistei „Lignes”, care s-a revendicat de la Blanchot din clipa fondării ei în 1987, este consacrat articolelor politice ale scriitorului dintre 1930 şi 1983. Surpriza constă în descoperirea oportunismului politic al lui Blanchot: simpatizant al extremei drepte şi a lui Maurras (xenofobie, antisemitism, anticomunism visceral), admirator al Mareşalului Pétain, înainte şi în timpul războiului, Blanchot pică în extrema stângă după război, numărându-se printre acei intelectuali care adoptă refuzul faţă de tot şi de toate, faţă de politica lui De Gaulle, faţă de Algeria la începutul anilor 1960, faţă de capitalism în 1968, când îl găsim membru al Comitetului Scriitori– Studenţi pe bătrânul domn în vârstă de 60 de ani. Când citeam, cu destulă dificultate, „Le Livre à venir”, în care creaţia literară este legată de perspectiva morţii, habar n-aveam de salturile ideologice ale lui Blanchot. Mai bine!


Mauvaise conscience?

În iulie 1937, o mulţime de persoane stau la coadă la intrarea (liberă!) a Institutului de Arheologie din München ca să vadă expoziţia „Artă degenerată”, organizată de regimul hitlerist. Peste 600 de opere sunt prezentate publicului sub diverse titulaturi: „religie”, „artişti evrei”, „pictură abstractă”, „bolnavi mintal” şi altele. Cine sunt artiştii astfel catalogaţi? Aflăm din „Dosarul” revistei franceze „Le Nouvel Observateur” de la mijlocul lunii martie. Nu alţii decât marii pictori Chagall, Kandinsky, Kokoschka ş.a. A doua întrebare este de ce au fost expuse vederii publicului mare operele acestor „bolnavi mintal” pe care Goebbels, ministrul Educaţiei şi Propagandei, le dorise eliminate din toate muzeele şi colecţiile germane. Cu alte cuvinte, de ce n-au fost ascunse vederii de vreme ce erau considerate periculoase pentru spiritul şi morala nazistă. Între pictorii interzişi în acest fel paradoxal era Emil Nolde, membru al partidului nazist şi din opera căruia Goebbels poseda câteva acuarele. Expoziţia din 1937 a fost doar începutul „purificării estetice”. Îi vor cădea victime în anii următori Picasso, Matisse, Klee, Gauguin şi numeroşi alţii. Care nu vor mai fi însă expuşi în public. Dar nici propriu-vorbind interzişi. Operele lor, confiscate din muzeele şi colecţiile aflate în ţările ocupate, îndeosebi Franţa, şi bineînţeles Germania, ajung în posesia lui Goering, Hitler (da, Hitler!) şi a altor lideri nazişti „iubitori” de artă, indiferent cât de „degenerată”, s-ar zice. În Franţa, naziştii au întreprins adevărate razii prin colecţiile particulare, ale unor evrei, în primul rând, transportând în Germania mii de tablouri, sculpturi, desene, grafică, aparţinând celor mai iluştri artişti moderni şi clasici. S-ar putea spune că aceştia erau interzişi doar pentru public, nu şi pentru elita politică. În România de după 1947, comuniştii au procedat la fel cu opere de artă sau cu bunuri de valoare, care, confiscate „foş- tilor”, au ajuns în posesia unora din ştabii epocii. Păstrând proporţiile, jaful cu pricina denotă, în ambele cazuri, aceeaşi mauvaise concience, cum spun francezii.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara