Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---


Jucăriile savanţilor

În plin Crăciun, când magazinele din toată lumea abundă în jucării sofisticate şi deseori nocive de origine chinezească, un fizician şi istoric al ştiinţei francez, Nicolas Witkovski, a publicat o carte în care demonstrează rolul jucăriilor în viaţa unor savanţi, Einstein, de exemplu. Mică metafizică a jucăriilor nu pune preţ pe jucăriile actuale, ci pe cele de odinioară, acelea simple şi naive care au încântat copilăria generaţiilor trecute: sfârleaza, baloanele de săpun, castelul de cărţi de joc şi atâtea altele. Explicaţiile sunt savuroase şi instructive. Baloanele de săpun, perfect sferice şi irizate, au sugerat soluţia problemei „voiajorului comercial” interesat de cel mai scurt drum între localităţi. Castelul de cărţi de joc se prăbuşeşte de fiecare dată la nivelul paisprezece şi asta în cazul cel mai bun. Adultul crede într-o lipsă de îndemânare sau un curent de aer neprevăzut. Copilul gândeşte mai puţin practic: lui i se pare că accidentele care duc la prăbuşire nu sunt fireşti. El ar vrea, alt exemplu, ca sfârleaza să se învârtească, dacă nu la infinit, cât se poate de mult. De la problema rotirii sfârlezei au plecat savanţii care au creat giroscopul sau au calculat matematic rotaţia cicloanelor sau traiectoria mingii de tenis în funcţie de poziţia rachetei. Bună lecţie pentru părinţii de astăzi, mai ales într-o epocă de criză: nu numai că jucăriile povestite de Witkovski sunt mai utile în dezvoltarea copilului, dar sunt, cu siguranţă, şi mult mai ieftine.


Arhiva din ghetoul varşovian

Cunoscută de câţiva ani, arhiva ascunsă în subsolurile unor case din Varşovia de către un profesor evreu, Emmanuel Ringelblum (1900-1944), a devenit obiectul unei cărţi palpitante semnată de istoricul american Samuel D. Kassow intitulată Cine ne va scrie istoria? Ringelblum s-a gândit că viaţa cotidiană a locuitorilor ghetoului din Varşovia anilor de război trebuie consemnată şi lăsată moştenire urmaşilor. El a apelat la istorici, sociologi, psihologi şi la alţii, nu neapărat mari specialişti, dar plini de bunăvoinţă şi curajoşi, ca să scrie fiecare despre experienţa lui sau despre ce a văzut în jur. Manuscrisele au fost ascunse în bidoane de lapte sau în cutii de tablă şi apoi în subsolurile a două imobile. Mort în 1944, Ringelblum n-a mai fost de faţă la dezgroparea lor. Aşa se face că unul dintre bidoane n-a fost găsit nici astăzi. O memorie care refuză să se stingă, iată lucrul extraordinar şi plin de riscuri pe care profesorul polonez de liceu l-a făcut pentru istorie.


David Lodge şi H.G.Wells

Cunoscutul romancier englez, tradus masiv şi la noi, David Lodge, a publicat recent o biografie romanţată a lui H.G.Wells, cel mai citit scriitor din Anglia primei jumătăţi a secolului XX. Şi totodată cel mai prodigios autor de cărţi de literatură, multe aparţinând genului S.F., pe care l-a creat în versiunea lui modernă, dar şi de publicistică politică (s-a numărat printre primii critici ai lui Stalin şi ai URSS, încă imediat după 1930, înaintea lui Gide sau Istrati) şi de tot felul. În viziunea lui Lodge, Wells a fost un bărbat plăcut, afemeiat şi un scriitor grafoman. N-a fost un modernist, precum conaţionalii lui, Joyce sau Woolf, ci, mai curând, un scriitor popular, care a profitat din plin, spune Lodge, de faptul că literatura nu era obligată, înainte de război, să înfrunte concurenţa pe care i-o fac astăzi televiziunea, internetul sau, nici măcar, cinematograful. O celebritate asemănătoare nu mai e posibilă pentru un scriitor. Infatigabil cuceritor, Wells n-a descris niciodată cum ar fi fost de aş- teptat, în romanele sale, sexualitatea. Ar fi putut deveni un precursor în materie de sex liber şi recreativ precum cel din epoca noastră (şi literară!). Lodge îşi exprimă stupefacţ ia cu privire la capacitatea enormă de a face sex şi deopotrivă de a scrie cărţi a lui Wells: „Cum Dumnezeu a putut să scrie atâta făcând sex atât de des?” Lodge mai avea un exemplu asemănător: francezul Simenon, creatorul comisarului Maigret. Memoriile lui Simenon constituie o mărturie elocventă în acest sens. Şi oferă, poate, o explicaţie dublei prodigalităţi: relatându-şi conştiincios performanţele în materie de sex şi de scris, Simenon nu pomeneşte, în mia de pagini a memoriilor sale, nici o singură lectură. S-ar spune că grafomanilor şi dependenţilor de sex nu le rămâne timp pentru citit.


Camus versus Sartre

Apariţia biografiei consacrate de Michel Onfray lui Albert Camus, L’Ordre libertaire, a stârnit o foarte interesantă dezbatere în presa culturală din Franţa pe tema actualităţii autorului Omului revoltat, ca şi a marelui său rival din anii 1950, Jean-Paul Sartre. Trebuie spus din capul locului că, învins de Sartre, nu totdeauna cu mijloace corecte, în ochii opiniei publice de acum şase decenii, Camus este pe cale a-şi lua o meritată revanşă. Atât în plan uman şi politic, cât şi în plan literar. „Sartre n-a înţeles nimic din politică, scrie Michel Onfray: n-a văzut ascensiunea nazismului, deşi trăia în Germania; în 1933, profită de o ofertă a fasciştilor italieni ca să-şi petreacă vacanţa, împreună cu Simone de Beauvoir, cu bilete la preţ redus; nu dă nici o şansă Rezistenţei; publică în 1941 şi în 1944 în jurnalul colaboraţionist «Comeodia»; o încurajează pe Simone să lucreze la «Radio Vichy». În acest timp, Camus se oferă să se angajeze în armată, încă din 1939, dar e refuzat din cauza tuberculozei; la Oran dă lecţii elevilor evrei cărora regimul de la Vichy le interzisese să frecventeze şcoala; intră în Rezistenţă, publică în ziare clandestine, conduce el însuşi un astfel de ziar.” E rândul lui Franz-Olivier Giesbert să comenteze posteritatea literară a celor doi: „Fidel umiliţilor şi obidiţilor lumii, Camus n-a căzut în nici una din capcanele vremii sale. După moarte, a devenit de necontestat. A câştigat prin KO lupta lui postumă cu Sartre, care, în pofida multiplelor lui talente, mai cu seamă acela de a asmuţi haitele asupra adversarilor, n-a lăsat după el decât «Les Mots», o bijuterie autobiografică, şi Le Siècle de Sartre de Bernard-Henri Lévy, care a făcut din el un frumos erou romanesc. În rest, Sartre este azi pe atât de ilizibil pe cât de modern este Camus. Piesele lui, precum Târfa respectuoasă, sunt de nejucat, pastişele după Heidegger n-au nici măcar parfumul unor cópii, ca să nu mai vorbim de romanele lui care provoacă, spre a rămâne politicos, efectul ceaiului de verbină. Astăzi tovarăşa lui de viaţă, Simone de Beauvoir, care s-a străduit atâta să-i construiască legenda, îl surclasează cu cărţile ei Le deuxième sexe şi Les Mandarins.


Ce căuta neamţul în Noua Zeelandă?

După cum se ştie, FBI a închis cel mai mare site de încărcare ilegală, MegaUpload, a făcut descinderi în sedii, a confiscat milioane de dolari şi a arestat zeci de persoane, inclusiv pe Kim Schmitz, neamţul care a pus la cale megapirateria cu mai bine de un deceniu în urmă. Acesta, după o tinereţe aventuroasă presărată de fraude telefonice şi informatice, pentru care a suferit condamnări în ţara lui natală, s-a refugiat în Noua Zeelandă, cu cei trei copii ai săi, cumpărând o vilă somptuoasă, în garajele căreia poliţiştii au descoperit o adevărată colecţie de maşini de lux. Schmitz îşi recunoaşte rătăcirile trecute, dar se consideră în dreptul lui să câştige bani, mulţi, mulţi bani, de pe urma încărcărilor ilegale de filme, de muzică, de cărţi şi de altele. Departamentul american de justiţie, care a ordonat ancheta, e de altă părere, ca şi preşedintele Sarkozy, care s-a trezit cu site-ul de la Elysée stins pentru bune minute de către asaltul internauţilor Anonimi, iritaţi de declaraţiile preşedintelui. MegaUpload se face vinovat, nu numai de nerespectarea legii dreptului de autor sau de încălcarea voinţei a înşişi autorilor pirataţi, ci şi de afaceri oneroase de tip mafiot, îndeosebi de fraudă fiscală majoră.


Păpuşile Barbie, victime colaterale

Aflăm, fără să ne (mai) mirăm, că autorităţile iraniene s-au supărat pe păpuşile Barbie. De necrezut, dar adevărat: păpuşile cu pricina, care au fermecat milioane de copii din toată lumea, ar fi „simboluri ale culturii occidentale permisive”. Aşa că bărboşii ayatolahi au decis să nu le mai permită. Magazinele de jucării care le comercializau au fost închise. Bietele Barbie au fost confiscate. Campania abia a început şi se desfăşoară după regulile bine învăţate ale altora similare, cum ar fi aceea contra muzicii de acum câtva timp, sub cuvânt că muzica i-ar înmuia pe pasdarani, soldaţii Domnului, lipsindu-i de energia necesară în lupta lor cu necredincioşii din Occidentul putred. Păpuşile Barbie, victime colaterale ale războaielor religioase din secolul XXI.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara