Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---



Teoria comploturilor

Cine nu ştie ce vrea să zică titlul însemnării noastre? Parcă niciodată în trecut oamenii n-au fost la fel de ispitiţi ca astăzi să presupună, în spatele celor mai diverse fapte diverse, existenţa unor comploturi. Explicaţiile fireşti nu mai au căutare. Iar evenimentele care nu par să fie urmarea unor comploturi nu mai reţin atenţia prea multora. Câţi s-ar fi interesat de moartea Prinţesei Diana, dacă nu-i trecea unui jurnalist prin cap s-o pună pe seama Casei Regale din Marea Britanie? Şi cine s-ar mai fi omorât să scrie sute de cărţi despre asasinarea lui Kennedy, dacă nu s-ar fi lansat ideea că Oswald n-a fost singurul implicat? Mai de curând, procesul lui Strauss- Kahn de la New York a umplut presa şi netul de comentarii referitoare la posibilitatea ca totul să fi fost o înscenare menită a-l scoate din cursa pentru preşedinţia Franţei. O revistă foarte serioasă, „New York Review of Books”, publică în numărul din decembrie un text al unui cunoscut ziarist de investigaţie, Edward Jay Epstein, în care autorul dă la iveală o mulţime de elemente neclare şi de posibile coincidenţe care pot conduce la ideea unui complot. Epstein e un om serios, care nu se pretinde neapărat convins de realitatea unui coup monté, dar întrebările lui nu-l exclud. Hebdomadarul francez „Le Point” din 1 decembrie reia tema în mai multe variaţiuni, în care câţiva oameni de ştiinţă, sociologi, psihologi, filosofi, încearcă să lămurească, nu cazul în sine, cât contextul lui complotistic. De unde nevoia oamenilor de astfel de scenarii? În ce ne priveşte, credem că, în epoca supremaţiei mass-mediei, nevoia de scenarii trebuie legată de însuşi tipul de circulaţie a informaţiei. Nu vedem noi, ore în şir, zi de zi, pe ecranele de televiziune şi nu citim în ziare naraţiuni, scenarii, în imagini sau în cuvinte, despre evenimente? Numai naivii îşi închipuie că e vorba despre evenimente ca atare. Nu, e vorba despre ficţiuni. Vedem şi ascultăm poveşti întocmite după toate regulile artei narative sau cinematografice. Aproape că uităm că nu sunt cu adevărat filme sau ficţiuni. Presupusa asasinare a Dianei din ordinul Reginei nu vă aminteşte de nimic? Câte romane sau filme cu o temă similară am văzut? Dar instrucţia procesului de viol al lui Strauss- Kahn nu vi se pare cunoscută, de la un capăt la altul, cu răsturnări de situaţii şi cu un final imprevizibil, din serialele judiciare de la televiziune pe care nu numai americanii le adoră? Trăind într-o realitate mediatică în proporţie de 75%, suntem mai interesaţi de ficţiuni decât de realitatea însăşi, de scenarii, id est (între altele) comploturi decât de adevărul faptelor.


Dincolo de Darwin

Biologii contemporani au motive serioase să pună la îndoială teoria darwinistă a originii şi evoluţiei speciilor. Sigur, nu în sens creaţionist, ba chiar din contra, în sensul înmulţirii rădăcinilor vieţii şi al unei necontenite creaţii spontane, care nu înseamnă neapărat progres şi nu presupune că natura are un scop. Arborele vieţii imaginat de Darwin ar trebui întors cu vârful în jos şi rădăcinile în aer. Dacă speciile ar fi semănat cu ramurile unui copac, crescând separat, ar fi pierit, una câte una, fără urmă. Tocmai faptul că s-au încrucişat la infinit le-a asigurat supravieţuirea şi le-a îmbogăţit. Omul însuşi nu are, cum credeau Darwin şi biologii de ieri, o unică origine în homo sapiens, ci cel puţin încă una, în homo neandertaliensis, genele celor doi strămoşi încrucişându-se la un moment dat. Mai mult: 40% din materialul genetic uman provine din viruşi. Se cunosc 10.000 de tipuri de viruşi, împărţiţi în patru clase, din câteva milioane, probabil, iar aşa-numiţii viruşi mari sunt purtători de ADN… uman. Ceea ce Darwin numeşte evoluţie nu e totuna cu progres. Înţelesul corect este acela de creaţie. Natura creează, nu evoluează, în sens de progres, nici nu involuează. Pur şi simplu, nu stă pe loc. Şi continuă să ne rezerve surprize. Pe măsură ce ştim mai multe despre ea, descoperim lucruri pe care nu ni le putem explica. Avea dreptate Blaga să vorbească de o cunoaştere luciferică, în stare să sporească misterul creaţiei. Un exemplu între altele este oferit de studii recente asupra orbetelui sau ţâncul pământului, cum i se mai spune în popor, un şoarece orb, mai mic decât cârtiţa, cântăreşte doar 30 de grame, la fel ca aceasta, trăieşte în galerii subpământene pe care le sapă singur. Duce o existenţă colectivă, asemenea furnicilor, împărţindu-şi riguros sarcinile şi lăsând reproducerea pe seama reginei care îşi alege iubiţii, mulţumindu-se să fie miner, cărător, paznic sau să-i servească reginei mâncarea mestecată pe jumătate şi defecată apoi. Ceea ce a atras atenţia cercetătorilor şi au făcut din orbete clientul laboratoarelor este faptul că trăieşte 30 de ani, ceea ce, pentru o făptură cântărind 30 de grame este uimitor, şi moare fără a suferi de nici o boală. I s-a descoperit o genă care blochează înmulţirea celulelor bolnave, chiar şi atunci când orbetelui i s-a implantat o tumoare malignă. Cu alte cuvinte, orbetele e unica făptură cunoscută care reuşeşte să evite cancerul, adică proliferarea haotică a celulelor. În plus, e un foarte rar exemplu de mamifer cu sânge rece şi beneficiind din această cauză de un metabolism lent, de unde longevitatea lui. Ca să nu mai vorbim de faptul, încă neexplicat, că orbetele nu cunoaşte durerea fizică, corpul lui nesintetizând un neuro-transmiţător al acesteia, ca absolut toate mamiferele şi o mare parte din fiinţele vii.


La Folie Baudelaire

Se ştie că cel mai mare critic francez al secolului XIX, Sainte- Beuve, n-a înţeles nimic din opera celui mai mare poet francez contemporan cu el şi, în disperare de cauză, a vorbit despre nebunia care-i poartă numele şi i-a situat poezia la capul extrem al Kamciatcăi romantice. Proust se va amuza copios pe seama obtuzităţii criticului. Roberto Calasso, un eseist italian, a reluat formula într-o carte despre poetul Florilor răului şi i-a dat un sens opus. „Există, scrie Calasso, un val Baudelaire care traversează tot secolul XIX. Se formează înaintea poetului şi se propagă dincolo de toate obstacolele. Printre creste şi abisuri ale valului, îi recunoaştem pe Chateabriand, Stendhal, Ingres, Delacroix, Sainte-Beuve, Nietzsche, Flaubert, Manet, Degas, Rimbaud, Lautréamont, Mallarmé, Laforgue, Proust şi alţii, atinşi sau înecaţi de acest val”. Se poate susţine că eseistul italian a transformat porecla poetului în renume. Nebunia devine un titlu de nobleţe.



André Malraux, astăzi

„L’Express” de la finele lui noiembrie îşi aminteşte că au trecut 35 de ani de la moartea lui André Malraux (1901-1976) şi îi consacră două pagini, datorate unui normalian şi fost ministru, Robert Poujade, care l-a cunoscut personal pe scriitor şi a publicat o carte despre el, intitulată Regăsindu-l pe Malraux, respectiv, unui tânăr prozator, Thomas Clerc, autorul unei nuvele premiate în 2011, „Omul care l-a ucis pe Roland Barthes”. Cel dintâi, fan nedezminţit al lui Malraux, scrie: „Cred că vom asista la o întoarcere în graţie a lui Malraux. Vedem, de exemplu, ce fascinaţie exercită asupra lui Bernard-Henri Lévy, a cărui recentă carte despre Libia împrumută titlul Nucilor din Altenburg (romanul lui Malraux din 1943 – n.n.). Mi se pare chiar că, astăzi, Malraux este mai admirat decât Sartre. Cine şi-ar fi închipuit asta, cu un sfert de secol în urmă?” Un romancier prăfuit, scrie, la rândul lui, Thomas Clerc: „Malraux moare în 1976: cronologic, nu e mult de atunci, totuşi, el ni se pare departe de epoca noastră. Ca şi Sartre sau Camus, Malraux este una din acele figuri şcolare inconturnabile din «Lagarde & Michard» (serie de faimoase manuale de liceu – n.n.). Am remarcat că studenţii mei nu sunt câtuşi de puţin entuziasmaţi de Comedia umană… A fost pe fază în anii ’30, când marile ideologii mişcau masele. Dar tocmai această adecvare la o epocă, acest bavardaj ideologic fac ca romanele lui cu teză să ne pară demodate… E vorba în ele de un umanism care a îmbă trânit.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara