Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---


Patrimoniu UNESCO

După ce şi-au văzut bucătăria înscrisă pe Lista Patrimoniului Imaterial de la UNESCO, francezii s-au grăbit să profite de sigla organizaţiei internaţionale şi a convenţiei care reglementează respectivul patrimoniu (CPI), folosindu-le publicitar în campania So French, so Good, prin care Secretariatul pentru comerţul exterior urmăreşte creşterea exportului de produse agroalimentare franceze. Fără nici o zi de întârziere, Comitetul Patrimoniului Imaterial a comunicat oficialităţilor franceze că publicitatea comercială este contrară eticii UNESCO şi a ameninţat cu excluderea bucătăriei franceze de pe Listă. Se pare că oficialităţile n-au înţeles cum trebuie nici că accepţia patrimonială dată bucătăriei lor naţionale nu este aceea de corpus specific de reţete culinare, ci de practică socială cutumieră, care îi reuneşte pe convivi spre a sărbători împreună arta de a mânca şi de a bea. E curios că tocmai francezii au uitat spusele lui Claude Lévi-Strauss despre gustem, unitatea de gust, care „ne ajută să înţelegem ceea ce, într-o societate, îi leagă pe oameni între ei şi întăreşte ţesutul social”. Poate ca să nu rămână în pagubă, în cazul scoaterii de pe Listă a bucătăriei, francezii şi-au anunţat intenţia de a depune la începutul anului viitor dosarul înscrierii pe Lista Patrimoniului, de data aceasta, Material a grotei pictate de la Chauvet, datând din paleolitic, descoperită în 1994.


O scrisoare pierdută şi regăsită

Într-o cuvântare la mormântul soldatului necunoscut din 11 noiembrie, preşedintele Sarkozy a reuşit să-şi spele o parte din păcatele culturale, citând dintr-o scrisoare pe care un tânăr pictor o scrie în 1914 mamei lui, cu puţine zile înainte de a fi ucis pe front, şi comentând-o, precum veţi vedea, în mod strălucit. Iată fragmentul din scrisoarea de acum aproape o sută de ani: „Înainte iubeam Franţa cu o dragoste sinceră şi puţintel diletantă; o iubeam ca un artist, mândru de a trăi în locul cel mai frumos din lume, pe scurt, o iubeam aşa cum îşi iubeşte un tablou rama. A fost nevoie de oroarea războiului ca să iasă la iveală tot ce este filial şi profund în legătura dintre mine şi ţara mea…” Comentariul preşedintelui este la înălţime: „În ziua în care nici o femeie şi nici un bărbat nu vor mai fi capabili să scrie astfel de rânduri, Franţa nu va mai exista”. Vă vine să credeţi că nici un singur ziar francez n-a reluat textul scrisorii, având ele alţi şoareci à fouetter, cum zice o vorbă franţuzească?


Biografia lui Pasternak

Dmitri Bâkov a publicat de curând o biografie a lui Boris Pasternak (1890-1960) de peste 1000 de pagini, considerată de critică drept monumentală, şi nu numai prin dimensiuni. Dintre cei şapte magnifici poeţi ruşi din secolul XX, Ahmatova, Tzvetaeva, Maiakovski, Blok, Esenin şi Mandelstam, Pasternak este singurul supravieţuitor al stalinismului. Poate nu întâmplător. Pasternak a fost cel mai puţin rezistent la presiuni şi cel mai cooperant. Cazul lui Maiakovski e diferit. Poetul „Norilor” era un comunist convins. S-a sinucis din disperare, confruntat cu deriva totalitară a regimului şi a liderului pe care îi glorificase. Nici un alt poet dintre contemporanii lui Pasternak n-a făcut compromisuri. Mandelstam a sfârşit în gulag şi a fost executat. Esenin s-a sinucis. Alţii au cunoscut lungi perioade de clandestinitate poetică. Există în viaţa lui Pasternak un episod pe care poetul şi l-a reproşat până la moarte şi anume o convorbire telefonică cu Stalin, care l-a întrebat dacă e prieten cu Mandelstam. Acesta scrisese un poem satiric de 16 versuri contra lui Stalin. Pasternak n-a avut curajul să răspundă nici da, ceea ce ar fi putut să-l coste viaţa, dar nici nu, ceea ce ar fi fost o minciună şi o trădare. S-a referit în mod confuz şi echivoc la relaţiile totdeauna delicate dintre artişti. Stalin i-a servit o lecţie cinică, dar meritată: „Eu, dacă aş avea prieteni, aş da din mâini şi din picioare ca să-i salvez”. În 1935, Pasternak a reprezentat Uniunea Scriitorilor Sovietici la un congres al scriitorilor antifascişti, organizat sub privegherea Moscovei la Paris. N-a avut curajul să-şi viziteze mama, care trăia în exil în Franţa. În acea împrejurare, într-o scrisoare, Tzvetaeva i-a aruncat în faţă o întrebare teribilă: „Spune-mi, Boris, ce soi de oameni sunteţi voi ?” Paradoxul a făcut ca Pasternak să-şi plătească cel mai scump duplicitatea după moartea lui Stalin, când Hruşciov începea procesul de reabilitare a poeţilor proscrişi vreme de decenii. În 1957, a publicat romanul „Doctor Jivago”, care, un an mai târziu, i-a adus Premiul Nobel. Autorităţile i-au interzis să accepte premiul şi l-au exclus din Uniunea Scriitorilor. Pasternak n-a protestat. Şi-a sfârşit viaţa în 1960, fără să mai scrie şi să publice un rând.


Comisarul Maigret dispare

1171:atâtea pagini numără recenta ediţie de la Omnibus a romanelor lui Georges Simenon care îl au protagonist pe comisarul Maigret. 11 romane din cele 75, plus 28 de nuvele, în total, dar, în opinia editorului, cele mai valoroase. Nu lipsesc cel de al treilea roman publicat de Simenon, Căruţaşul şi providenţa, întâiul în care comisarul are statutul care l-a consacrat, şi ultimul, Maigret şi Domnul Charles, în care apare. Intuiţia sau, poate, un semn că Simenon ştia că seria se încheie fac ca frazele finale din Maigret şi Domnul Charles să fie următoarele: „O privi chiar în clipa în care el înceta să existe pentru ea. Femeia se aşeză în faţa lui, fără să se lase invitată. Părea să se simtă în apele ei”. În aceeaşi clipă, Maigret înceta să existe şi pentru cititorii lui. Nu şi Simenon, tipărit din 1972 încoace în Franţa în milioane de exemplare şi în colecţii de masă. Cititorii lui români îşi vor fi amintind de iniţiativa Denisei Comănescu, pe vremea când era redactor la Polirom, de a publica o integrală Simenon. Oprită după apariţia a un sfert din titluri, din lipsă de cumpărători. Ce păcat!


În pielea goală

Am scris şi altă dată în această pagină despre artistul chinez Ai Weiwei, care a supărat atât de tare regimul de la Beijing, încât a fost arestat şi i s-a propus o cauţiune de peste un milion de dolari. A avut surpriza să se declanşeze o colectă printre internauţi, fanii lui, care au acoperit, în cele din urmă, cauţiunea. Abia eliberat condiţionat, regimul a găsit o nouă formă de persecuţie, după aceea politică (Ai Weiwei se fotografiase în faţa portretului lui Mao de la intrarea în Cetatea Interzisă, într- o gestică ironică), şi anume cerând pedepsirea artistului pentru o imagine de pe blogul acestuia, în care Ai Weiwei este în pielea goală în mijlocul unui grup de femei, de asemenea în pielea goală. Motivul? Pornografie! Curată pornografie, căreia internauţii i-au aflat de asemenea leacul: şi-au plantat pe blogurile lor, şi era vorba de câteva zeci de mii, fotografii în care apăreau tot în pielea goală.


Femeile care îi inspiră pe artişti

Două cărţi apărute în Franţa examinează prezenţa şi rolul femeii în artă. Nu e vorba neapărat de femei reale, ci, mai degrabă, de personaje mitologice: Eva, Dalila, Athena, Salomea, Pandora, dar şi Venus a lui Botticelli sau Olympia lui Manet. Camille Laurence se întreabă, în Cercetare cu privire la femeile terifiante, de ce spaima cu pricina pe care ne-o provoacă merge mână în mână cu dorinţa şi atracţia sexuală iar Nathalie Kaufmann vrea să lămurească, în Aceste femei fără de care capodoperele n-ar fi existat, relaţia artiştilor cu modelele lor reale sau imaginare. Nu tocmai corecte politic, cele două cărţi le discriminează pe femeile normale, totuşi, cele mai numeroase, privilegiindu- le pe cele, mai mult sau mai puţin, fatale. Nu e mai puţin adevărat că, dacă ne gândim la Eva, trebuie să admitem că rolul ei mitologico-istoric a rămas nedepăş it, sau, dacă o avem în vedere pe Pandora, că actualitatea ei este de necontestat. Să le facem cavalereş te credit celor două doamneautoare!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara