Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---


Arsène Lupin în domeniul public

Maurice Leblanc, autorul celebrului gentleman cambrioleur, a murit în 1941, aşadar acum 70 de ani, ceea ce înseamnă că romanele lui poliţiste avându-l ca protagonist pe Arsène Lupin intră în domeniul public. Mai multe case de editură franceze au programat deja tipărirea operei lui Leblanc. Prin înţelegere cu strănepoata scriitorului, care deţinea drepturile până la începutul lui 2012, un editor parizian a şi început publicarea Aventurilor extraordinare ale lui Arsène Lupin, într-o ediţie care o repetă, inclusiv ilustraţia, pe aceea originală din urmă cu peste un secol. Florence Boespflug-Leblanc semnează prefaţa. Probabil, plătită, de vreme ce pe ediţia ca atare strănepoata nu mai primeşte nici un euro.


O carte despre Nabokov

O iraniancă de 34 de ani, exilată în Franţa de copil, a pornit pe urmele lui Vladimir Nabokov, a stat de vorbă cu fiul acestuia, Dmitri, i-a citit şi recitit romanele şi corespondenţa şi a scris în cele din urmă o carte despre marele scriitor, intitulată Încântătorul. E un eseu original, amestec de analize şi de mărturisiri, din care nu lipseşte un interviu fictiv cu autorul Lolitei, la moartea căruia, în 1977, Lila Azam Zanganeh nu împlinise un an. Orhan Pamuk şi Salman Rushdie au citit-o în manuscris, dându-i girul lor. Dmitri a silit-o să i-o citească cu voce tare, întrerupândo mereu, în aşa fel încât lectura a durat trei zile. Până la urmă i-a permis s-o publice. Ceea ce, se pare, a fost impulsul primar în interesul Lilei faţă de Nabokov a fost împrejurarea că erau amândoi nişte exilaţi. Lila nu şi-a amintit niciodată nimic din viaţa ei în Iranul precomeinist şi şi-a închipuit, probabil, că întrebările ei vor primi un răspuns citindu-l pe Nabokov. Cartea ei nu ne spune dacă lucrurile stau aşa. Ceea ce n-o face mai puţin încântătoare.


La Dolce Vitti

Este titlul unei cărţi a lui Gilles Jacob, preşedintele Festivalului de la Cannes. Despre, aţi ghicit?, Monica Vitti, marea actriţă nelipsită din filmele lui Michelangelo Antonioni, „Aventura”, „Noaptea”, „Eclipsa”, „Deşertul roşu”, din anii ’60, şi „Misterul de la Oberwald”, după 20 de ani, singurul, dacă ţin bine minte, care n-a rulat pe ecranele noastre şi nu a putut fi văzut nici la Cinematecă, atunci când toate celelalte au făcut obiectul unei retrospective. Monica Vitti are astăzi incredibila vârstă de 80 de ani şi suferă de un Alzheimer care a îndepărtat-o de lumea cinematografului şi de lume în general. „Le Nouvel Observateur” de la jumătatea lui noiembrie extrage din carte o tulburătoare epistolă adresată de Jacob actriţei octogenare şi pe care ea n-o va citi decât, e convins „expeditorul”, într-o altă lume. Jacob are el însuşi 81 de ani şi scrie una dintre cele mai caste scrisori de dragoste din câte cunoaşte literatura. Iată un pasaj: „Dragă Monica, de-a lungul tuturor acestor ani, nu-mi amintesc să fi trecut o singură săptămână fără să mă fi gândit la tine, la ochii tăi alungiţi, la surâsul tău, la călcătura ta de regină, făcând să răsune sandalele pe trotuarele Romei. Într-o bună zi, vom fi din nou împreună: voi închide ochii şi voi şti că te afli în faţa mea. Vei simţi cu siguranţă că sunt lipsit de apărare şi în mâinile tale. Ziua cu pricina e aproape. E destul să ne întoarcem la Lisca Bianca, în Eoliene, pentru o nouă Aventura. Deasupra portului continuă să atârne afişul, pe jumătate şters, cu femeia dispărută, în căutarea căreia pleci în film. Dar, văzându- l mai de aproape, îmi dau seama că pe afiş figurează frumosul tău chip… Acolo îţi propun să ne regăsim.”


Noutăţi biografice legate de Mozart

Cele aproape 2000 de pagini câte cuprinde Corespondenţa completă a lui Mozart, editată acum prima oară în Germania şi în Franţa, sunt pline de surprize. Prima jumătate e alcătuită din scrisorile tatălui, Leopold, către soţia lui, în care acesta povesteşte despre excepţionalul succes al micului Wolfgang, care la 3 ani descifrează un alegro iar la 5 compune un menuet. În a doua jumătate, sunt scrisorile lui Wolfgang însuşi, începând de la 13 ani. Ceea ce putem citi, şi în unele, şi în altele, este că, departe de a fi tatăl care îşi teroriza băieţii, Leopold era, din contra, un părinte grijuliu şi iubitor. Despre Mozart, circula legenda că a murit otrăvit şi a fost aruncat într-o groapă comună într- o noapte geroasă de iarnă vieneză. În realitate, compozitorul a murit în urma unei febre reumatismale, repetând până în ultima clipă cu muzicienii care îl însoţeau „Recviemul” şi chiar cântând el însuşi partea de alto. A fost depus în sicriu după regula francmasonică, într-un mantou negru cu glugă, iar slujba funebră s-a desfăşurat în catedrala Sfântul Ştefan. Înmormântarea s-a făcut noaptea, ca toate în acea epocă la Viena, şi fără participarea familiei, tot conform uzanţei, într-un mormânt simplu rezervat familiilor de burghezi. Nici vorbă de furtuna de zăpadă din aceeaşi legendă veche şi tenace.


Comori dispărute

Câteva mii de obiecte antice, greceşti şi romane, monede de aur şi de argint, bijuterii valoroase, chihlimbare şi fildeşuri, descoperite în 1920 în Cirenaica şi aflate în posesia Băncii Comerciale din Benghazi, au dispărut fără urmă în timpul revoluţiei libiene care a dus la înlăturarea regimului lui Gaddafi. Obiectele dispărute datau din secolul VII înainte de Hristos şi fuseseră descoperite pe locul unei colonii greceşti. Situl cu pricina era unul din cele cinci situri libiene de pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Valoarea comorii nu poate fi apreciată exact. Interpolul a fost sesizat deja în septembrie. În octombrie, s-a zvonit că o parte din obiecte s-ar afla în Egipt, dar directorul adjunct al UNESCO, Francesco Bandarin, nu poate confirma ştirea. Comoara nu e la prima aventură. În 1942, când aliaţii înaintau în Africa de Nord, italienii, care ocupaseră Libia, au pus obiectele în două lăzi de lemn şi le-au predat în ianuarie 1943 unui muzeu din Roma. În timpul luptelor din peninsulă, comoara a fost plimbată pe la Cremona şi Val di Brenta, înainte de a reveni în Muzeul Africii Italiene de la Roma. În 1961, un acord permite restituirea comorii, care ajunge în depozitul băncii din Benghazi. În toată perioada în care Gaddafi se află la putere, nimeni nu mai pare interesat de ea. Un arheolog italian, care face de peste 40 de ani săpături în Cirenaica, află întâmplător de la un bătrân anticar libian de existenţa comorii la Benghazi. Asta se întâmpla în septembrie 2010. Arheologul obţine aprobarea de a cerceta comoara, însă lasă treaba pentru anul următor. În februarie 2011, revolta cuprinde oraşul răsăritean şi arheologul nu se mai duce în Libia. Află şi el, o dată cu toată lumea, de dispariţia comorii, la exact un an de când îi dăduse de urmă. Despre conţinutul lăzii, ştim tot de la el: umblând prin arhivele libiene, ca să determine locul exact unde se afla, a citit câteva pagini care o descriau în amănunt. După atâtea ghinioane, iată şi un mic noroc!


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara