Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Drumul hârtiei

Puţini mai ştiu astăzi că hârtia a ajuns prima oară în Europa în secolul XIII şi a înlocuit papirusul, urmând drumul mătăsii. Inventată în China cu cel puţin de două secole înainte de Christos, a traversat lumea arabă pe acelaşi drum pe care venea din India mătasea şi a cucerit Occidentul după 1500 de ani de când o folosiseră prima oară chinezii. Datele le regăsim într-o carte a scriitorului francez Erik Orsenna, Drumul hârtiei. Orsenna a bătut lumea întreagă în căutarea materiei prime pentru cărţi de la Gutenberg încoace: din pădurea canadiană în vechea bibliotecă zidită din China, din cea mai mare papetărie de pe glob, aflată la Moscova, în Cellulose Valey de la Grenoble. Nu e prima oară când Orsenna se interesează de materiile prime. În 1988 a primit Premiul Goncourt pentru evocarea romanescă a cauciucului, iar în anii următori a publicat două eseuri despre bumbac şi apă. Scrie Thomas Mahler în „Le Point”: „Erik Orsenna, care are darul de a face poetică o vizită într-o uzină, combină în ultima lui carte istoria, literatura, agronomia, ecologia şi geopolitica. Cititorul trece de la un manuscris al lui Proust la hârtia higienică (produs care se poartă bine, neameninţat încă de formatul electronic care se profilează la orizont), de la arta milenară a origamiului la ambalajele bionice.” Cartea ar putea fi rezumată în chiar cuvintele autorului: „Scriem pe hârtie ca să povestim istorii. Dar hârtia însăşi are istoria ei nemaiauzită.”


 Cartea metaforelor

Aşa se intitulează recenta carte a lui Marc Fumaroli care cuprinde metafore comentate, dar nu ca într-un dicţionar, alfabetic, ci în funcţie de materiile prime – vânătoare, marină, artizanat, agricultură – pe care expresiile se grefează. Ideea este că limba franceză (şi, desigur, şi altele) a pierdut în anii din urmă o bună parte din concret, pe măsură ce vorbitorul n-a mai recunoscut originea cuvintelor. Limba veche era, nu doar mai înţeleaptă, dar şi mai senzuală decât cea de astăzi. Ea purta un univers mult mai bogat şi o istorie încă perceptibilă în forma şi sensul metaforelor. În greacă, de unde provine, metaforă însemna transport. Grecii numesc camionul metaphora. O sursă extraordinară pentru cunoaşterea limbii sunt scriitori ca Rabelais sau La Fontaine. Cine se va încumeta să scrie o astfel de carte la noi? Poate tot un scriitor.


Schopenhauer, erou de roman

Se ştie demult că Arthur Schopenhauer a avut, spre deosebire de Kant, o viaţă interesantă. Dar abia de curând germanul Christoph Poschenrieder îl face eroul unui roman, intitulat Lumea din cap. Schopenhauer se va răsuci în mormânt, el, care considera că romanul e opera frivolă a unor nevrozaţi. Ideea cu nevroza şi cu frivolitatea nu-i venea din pesimismul lui filosofic, ci din experienţă: în tinereţe, când încerca să-şi publice primele texte, avea un rival norocos în propria mamă, foarte modestă social şi intelectual, dar care se bucura de un mare succes cu romanele ei populare. La 30 de ani, în 1818, filosoful se vede în fine publicat şi ia drumul Veneţiei, în mână cu o scrisoare de recomandare semnată de Goethe pentru lord Byron. Acesta, în culmea gloriei, locuia în celebrul palat Mocenigo de pe Canal Grande, servit de paisprezece persoane şi posesor al unei herghelii la fel de numeroase. Lipsit de curaj, junele Arthur nu îndrăzneşte să-l abordeze imediat pe Byron şi rătăceşte prin Veneţia pe urmele unui câine al străzii care nu-l duce însă la Palazzo Mocenigo, ci în braţele fetei unui cârnăţar, de care se îndrăgosteşte, dar pe care o părăseşte, poate şi pentru motivul că italianca se arăta mult prea încântată de ideea de a-l vizita pe afemeiatul poet („teama de a fi încornorat”). Părăseşte totodată şi Veneţia, fără a-l întâlni pe poet, nici acum, nici altă dată, însoţit doar de câinele lui, din care îşi va face legatarul universal. Deşi nu-l condusese la Byron, cum era firesc, ci la fata cârnăţarului înamorată de poet. Destin deloc plictisitor pentru un filosof al plictisului ca Arthur Schopenhauer!


Bunicul din America

E vorba de Paul Rosenberg, faimosul colecţionar şi negustor de artă, bunicul Annei Sinclair, jurnalista de televiziune de până mai ieri, celebră azi mai ales ca soţie a lui Dominique Strauss- Kahn, în memoria căruia nepoata a publicat recent o carte intitulată 21, rue La Boétie. Titlul reprezintă adresa galeriei pariziene a lui Paul Rosenberg înfiinţată în 1905 şi care adăpostea în anii 1930 sute de tablouri datorate lui Géricault, Ingres, Delacroix, Courbet, Cézanne, Manet, Degas, Monet, Renoir, Gauguin, Lautrec, Modigliani şi alţii. Pe Picasso, cu care era prieten, bogatul amator de artă l-a instalat într-un apartament de pe aceeaşi stradă, unde Anne Sinclair îl vizita o dată pe an până la moartea pictorului în 1973. Cu Matisse a purtat o lungă corespondenţă. În 1940 s-a refugiat cu întreaga familie (Anne nu se născuse încă, prima fotografie împreună cu bunicul, când ea avea doi sau trei ani, datează din deceniul şase) în SUA, unde s-a stabilit definitiv. În galeria pariziană, în locul tablourilor, confiscate de nemţi, ca şi cele pe care Paul Rosenberg încercase să le scoată din Franţa ocupată, au fost puse pe pereţi portretele Mareşalului şi afişe antisemite. Gestapoul instalase în casă Institutul de Studii ale Problemelor Evreieşti. După război, Paul Rosenberg s-a străduit să-şi redobândească tablourile şi totodată cetăţenia franceză care îi fusese luată de autorităţile de la Vichy ca majorităţii evreilor. Cartea Annei Sinclair a pornit de la un fapt minor: în 2009 a fost votată o lege care permitea funcţionarului de la starea civilă a prefecturii să elibereze urmaşilor adeverinţe de cetăţenie pentru persoane decedate. A fost împrejurarea care a trezit interesul jurnalistei pentru istoria familiei ei dinspre mamă şi pentru bunicul din America.


Publicitate paradoxală

S-au împlinit 30 de ani de la moartea timpurie a lui Georges Perec (1936-!982), romancier din grupul Oulipo, care milita în anii 1950-1960 pentru le Nouveau Roman francez. Cu această ocazie a fost tipărit prima dată romanul „Condotierul”, cu care Perec ar fi trebuit să debuteze în 1960, dacă nu i-ar fi fost respins, atât la Seuil, cât şi la Gallimard. Ulterior, Perec a primit premiile Renaudot şi Médicis pentru romanele, traduse şi în română, Lucruri şi, respectiv. Viaţa, mod de întrebuinţare. Radicalismul nouveau roman al literaturii lui Perec, care i-a asigurat succesul printre prietenii din Oulipo, nu şi în rândul marelui public, a fost cauza pentru care romanele n-au mai fost reeditate şi nici băgate în seamă de critică de la sfârşitul anilor 1970 înainte, când apărea cel din urmă dintre ele. Condotierul se tipăreşte abia acum, cu o prefaţă foarte savantă, care încearcă să desluşească o intrigă la fel de voit dificilă ca şi scriitura. „Naraţiunea se învârteşte în cerc”, scrie Martin Winckler, un specialist în Perec, care şi-a împrumutat numele de scriitor de la personajul Condotierului, citându-l totodată pe prefaţator, care compară scriitura cu „un ghem încâlcit”. Nu e deloc sigur că Perec va găsi astăzi mai mulţi cititori decât ieri. Winckler însuşi îşi încheie pledoaria pentru „magnifica operă” a scriitorului mort la 46 de ani nerecomandând lectura Condotierului („mai poate aştepta”) înaintea prozelor scurte ale lui Perec, încă şi mai puţin cunoscute decât cele două romane premiate.


A murit Antonio

Tabucchi La 25 martie a murit la Lisabona scriitorul italian Antonio Tabucchi (1943-2012), tradus şi în limba română (primul traducător, Mihai Minculescu, fostul nostru coleg de la România literară, a murit el însuşi cu doi ani în urmă) cu mai multe din operele lui principale. Tabucchi a fost între 1985 şi 1987 director al Institutului Cultural Italian din Portugalia, pe care a considerat-o totdeauna ca a două sa patrie. A primit în 1987 Premiul francez Médicis pentru romanul Nocturnă indiană. Profesor la Şcoala Normală Superioară din Pisa, a predat poezia lui Fernando Pessoa, pe care l-a tradus şi l-a făcut cunoscut în Italia. În romanul Îngerul negru, adevărat pamflet contra Portugaliei lui Salazar, marele poet portughez este personaj.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara