Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Norman Manea mai aproape de Premiul Nobel

Romanul Întoarcerea huliganului, primul titlu de Norman Manea tradus în limba suedeză, a fost întâmpinat încă din primele zile de la apariţie cu recenzii entuziaste în principalele cotidiene naţionale şi locale din Suedia. Criticii suedezi au punctat „virtuozitatea” („Svenska Dagbladet”), „măiestria” („Göteborgs-Posten”) şi „complexitatea” („Aftonbladet”) romanului, „o capodoperă” („Nerikes Allehanda”) care îi dă scriitorului român şanse să acceadă la Premiul Nobel pentru Literatură („Tidningen Kulturen”, „Dagens Nyheter”, „Borås Tidning”). Mai multe publicaţii se declară surprinse de apariţia târzie a lui Norman Manea pe piaţa suedeză de carte, lăudând totodată iniţiativa 2244. Editura suedeză 2244 a fost înfiinţată în 2011, sub umbrela grupului editorial Bonniers, şi este specializată în literaturile din jurul Mării Negre. Editura pregăteşte deja publicarea unui al doilea volum de Norman Manea, romanul Vizuina. Volumul Întoarcerea huliganului a fost tradus în limba suedeză de Lars- Inge Nilsson şi Dan Shafran – o traducere „bogată în nuanţe” („Sydsvenskan”), „realizată cu minuţiozitate” („Borås Tidning”).
Astfel, recenzentul ziarului central „Svenska Dagbladet” notează: „Stilul lui Manea este caracterizat de o virtuozitate a suferinţei şi de o ironie pe care o asociez de obicei cu literatura Europei de Est. Autorul este măcinat de introspecţie, grotescul nu este niciodată departe, spaţiile şi chipurile descrise abia dacă maschează deşertul absurdităţii. (…) Întoarcerea huliganului este o carte curajoasă şi stimulatoare, cu un relief puternic şi cu trimiteri literare subtile la Shakespeare, Ovidiu, Kafka, Proust, Cioran şi mulţi alţii.”
În aceeaşi direcţie merg şi aprecierile din „Aftonbladet”: „Deşi nu cuprinde elemente de ficţiune, Întoarcerea huliganului este un roman în adevăratul sens al cuvântului. Ţelul lui Manea nu este neapărat acela de a reda amintiri şi întâmplări, ci de a găsi o formă şi un limbaj care să cuprindă complexitatea experienţelor pe care le poartă în spate: un început de copilărie traumatic, în lagărul de deportare, tinereţea falsificată de aderarea la cravata roşie de pionier şi de trădarea unor prieteni deveniţi inamici ai partidului, viaţa adultă trăită într-o societate şi o limbă din ce în ce mai corupte, urmată de încercarea de a renaşte într-o nouă ţară. În cele din urmă, toate acestea îi sunt rearuncate în faţă atunci când revine în patrie. «Complex» este un cuvânt prea palid pentru a descrie materialul de viaţă pe care Manea încearcă să-l transforme în roman. (...) Cu anii, Manea a primit diverse distincţii şi onoruri ca scriitor; şi totuşi, continuăm să percepem la el acea suferinţă şi acel gol pe care Daniel Libeskind l-a exprimat atât de genial în încăperea exilului de la Muzeul Iudaismului din Berlin.”
Între cele peste zece publicaţii care au întâmpinat apariţia în suedeză a romanului se mai numără şi „Dagens Nyheter”, unde se notează: „Tonul intelectual-elegiac este cu siguranţă unul firesc pentru subiectul tratat de Manea, ceea ce surpride fiind forma bogată: faptul că senzaţia de gol este exprimată în atât de multe cuvinte, prin fraze atât de complexe şi printrun colaj de stiluri. Memoriile acestea au fost recompensate cu premii în mai multe ţări, iar numele lui Norman Manea este vehiculat uneori în contextul Premiului Nobel. Pot să înţeleg acest lucru, pentru că scrie ca şi cum ar vrea să ne protejeze de toate promisiunile mincinoase ale istoriei.” În direcţia Premiului Nobel se pronunţă şi cei de la „Tidningen Kulturen”: „Un scriitor de care se va vorbi probabil din ce în ce mai mult în Suedia este românul Norman Manea. Prin volumul de memorii cu construcţie romanescă Întoarcerea huliganului, şansele lui de a primi în următorii ani Premiul Nobel pentru Literatură din partea Majestăţii Sale Regele au crescut fără îndoială exponenţial. În ansamblu, descrierea societăţii româneşti, cu absurdităţile ei, precum şi descrierea propriei ambivalenţe se ridică la un nivel artistic care nu poate decât să ne bucure.” La fel şi „Borås Tidning”: „Este cel puţin straniu că Norman Manea nu a fost tradus în suedeză până acum, când a apărut în traducere volumul său de memorii, Întoarcerea huliganului. Este cel mai tradus dintre toţi scriitorii contemporani de limbă română, textele lui sunt considerate a fi printre cele mai perspicace descrieri ale vieţii sub dictatură şi în exil, iar numele îi este vehiculat, nu rareori, în contextul Premiului Nobel pentru Literatură. Acum este însă, în sfârşit, aici, prin intermediul voluminoaselor sale memorii, într-o traducere realizată cu minuţiozitate de Lars-Inge Nilsson şi Dan Shafran.”


O americancă la Paris

Elaine Sciolino a fost o vreme corespondentă a ziarului „New York Times” la Washington şi la ONU, iar de câţiva ani la Paris. A publicat recent o carte – Seducţia – în care compară anumite mentalităţi şi comportamente caracteristice francezilor cu acelea socotite fireşti peste Ocean. Însuşi cuvântul seducţie are în franceză conotaţii mai numeroase şi mai bogate semantic decât în engleză. Seducţia este un veritabil stâlp al vieţii politice din Franţa, unde sfera publică şi cea privată sunt separate prin lege, deşi arta franceză în politică este aceea de a te face iubit. Separaţia cu pricina constă în a pedepsi imixtiunea în viaţa personală a presei, de exemplu, nicidecum în a-l pedepsi pe un om politic care are legături extraconjugale. În SUA, din contra, dorinţa sexuală pe care o implică seducţia constituie, în ochii electoratului, un mare risc pentru politicianul obligat să se concentreze asupra treburilor guvernării. Aventurile erotice ori relaţiile adulterine îi fascinează pe francezi, care nu văd de ce un om politic nu şi-ar putea duce cu bine la capăt datoria faţă de stat dacă îşi înşeală nevasta. În SUA, se consideră că un politician adulterin îşi înşeală în acelaşi timp şi ţara.


Un domn optimist

Cu ocazia împlinirii a trei decenii de la apariţia Numelui trandafirului în Italia, „Le Nouvel Observateur” publică un interviu cu Umberto Eco. O bună parte din discuţie se referă la studiul umanioarelor în universitate. Reluăm câteva fragmente: „…Diferenţa dintre universitatea făcută de mine şi aceea de azi este enormă… E totodată adevărat că pe vremea mea trăiau în lume 2 miliarde de oameni iar la philo învăţau 20. Astăzi lumea numără 7 miliarde şi în aceeaşi universitate sunt probabil 2000 de studenţi. Cei 20 de colegi ai mei au devenit toţi profesori sau intelectuali. Cu siguranţă şi astăzi tot vreo 20 de studenţi devin profesori sau intelectuali dintre cei 2000. În aparentul deşert cultural actual, dracul nu e chiar aşa de negru. Problemă de proporţie. Se spune că nimeni nu mai citeşte, dar, dacă intraţi într-un Fnac (lanţ de librării din Franţa), remarcaţi 400 de tineri care citesc. În tinereţea mea, erau 4.” Vă temeţi de cartea pe suport electronic?, întreabă reporterul. „Nu. Inventarea avionului n-a eliminat trenul… Fotografia n-a distrus pictura. Pe de altă parte, numeroase cărţi, începând cu enciclopediile şi manualele şcolare, sunt greu de transportat şi pot fi înlocuite de iPad… Eu însumi, deşi am pretins că e imposibil să citeşti Război şi pace pe un ecran, am fost foarte mulţumit, revenind dintr-o călătorie de o lună în SUA, de a nu fi fost obligat să transport cincisprezece kilograme de cărţi, ci doar câteva sute de grame ale iPad-ului meu.” Optimist, domnul Umberto Eco!


Doi romancieri uitaţi

Presa culturală din Franţa semnalează centenarul naşterii lui Lawrence Durrell (1912- 1990), romancierul englez născut în India şi mort la Sommières (Gard) în Franţa, şi semicentenarul morţii lui Pierre Benoit (1886- 1962), romancierul francez născut în Tunisia, socotiţi, nu fără temei, cei mai mari „vagabonzi” dintre scriitorii secolului XX. Benoit a făcut de câteva ori înconjurul lumii, iar Durrell tot de atâtea ori pe al Mării Mediterane, care era pentru el lumea, cum remarcă un comentator. Benoit era citit de stră- bunicele celor tineri de azi sau de bunicele celor mai vârstnici, înainte de războiul al doilea. Exotismul lui era captivant. Durrell şi-a avut epoca de glorie în anii ’50-’60, când R.M.Albérès îl considera în cartea lui despre roman cel mai de seamă romancier de după acelaşi război. Axelle al celui dintâi sau Cvartetul Alexandria al celui de al doilea s-au bucurat de un mare succes în epoca lor, dar au fost rareori reeditate ulterior. Iată că aniversările le scot la suprafaţă: Axelle şi alte două romane ale lui Benoit, precum şi Cvartetul Alexandria al lui Durrell au fost retipărite de curând, cu prefeţe generoase. Benoit are parte şi de o biografie. La Sommières au loc festivităţi omagiale şi un hebdomadar şi-a expediat reporterul să-i caute pe localnicii care l-au cunoscut pe Durrell.


Un cuvânt periculos

În plină campanie prezidenţială, politicienii francezi par a nu avea o idee mai bună decât suprimarea din Constituţie a unui cuvânt: rasă. În chiar articolul 1, Constituţia stipulează „egalitatea tuturor cetăţenilor fără distincţie de origine, de rasă sau de religie”. Cuvântul a cărui eliminare ar duce, în opinia socialiştilor, la abrogarea (sic!) rasismului, a fost introdus în textul legii fundamentale în 1946. Discuţia cu privire la el a fost redeschisă de curând de un grup de parlamentari care au depus un proiect de lege. Nimeni nu îndrăzneşte să nege pe faţă realitatea raselor, dar mulţi îşi fac iluzia că, dacă nu mai pomenim de rase, rasismul dispare de la sine. Trebuie amintit că până şi comuniştii români, care combăteau, cel puţin public, rasismul, considerau că diferenţele rasiale există şi au permis tipărirea la vechea Editură Politică a unei culegeri de studii pe tema raselor. Cuvântul lipsea, evident, de pe coperta cărţii. Nu mai e cazul să spunem câtă ignoranţă arogantă intră într-o propunere legislativă ca acea a socialiştilor francezi, însuşită nu numai de candidatul lor, dar şi de centristul Bayrou. Dar nu putem trece sub tăcere o consecinţă paradoxală a eventualei şi, din fericire, improbabilei dispariţii din Constituţie a cuvântului: egalitatea încetând să mai fie şi una de rasă, ar însemna că legea fundamentală a Franţei va permite persecuţiile rasiale, câtă vreme rasele, atât în realitate, cât, mai ales, în mentalităţi, nu vor dispărea doar pentru că a dispărut din text cuvântul. Mai degrabă, zeloşii parlamentari ar trebui să ceară adăugarea la egalitatea de origine (termen vag: socială, etnică, regională, locală, lingvistică etc.) a cuvântului etnică, aşa cum apare în dreptul european după 2000. Cuvintele sunt puterea celor fără putere, cum spunea Havel, dar nu schimbarea vocabularului reprezintă modalitatea cea mai potrivită de a ajunge la putere.


O întrebare nevinovată

Legea lustraţiei a fost ironizată de mulţi politicieni şi analişti politici de la noi ca fiind tardivă şi ineficientă. Culmea e că printre ironiştii de ocazie se numără destui care s-au opus din răsputeri ca legea să fie adoptată la timp din teama eficienţei ei la data respectivă. Despre o eficienţă morală, puţini vorbesc, ca şi cum n-ar conta. Iată că alte popoare sunt de părere că morala contează. Un istoric şi un regizor francez au făcut un film documentar (difuzat pe France3, miercuri 14 martie) intitulat „A denunţa în timpul Ocupaţiei”, care a avut un uriaş ecou. Au fost despuiate arhivele – declaraţii, fotografii, liste de nume, arestări, deportări, internări în lagăre între 1940 şi 1944 – toate, ca urmare a unor denunţuri rămase, în cea mai mare parte, anonime de peste 70 de ani. Intervievaţi de autorii documentarului, unii dintre denunţători şi-au mărturisit păcatele, unii dintre denunţaţi au spus că i-au iertat pe denunţătorii lor. Mulţi dintre protagonişti sunt încă în viaţă, bărbaţi şi femei de 80-90 de ani, vecini de apartament sau de cartier cu cei nenăscuţi în anii 40, dar care ştiau ce au păţit părinţii sau bunicii lor. Emoţia provocată de film are o explicaţie simplă: amploarea denunţurilor şi a consecinţelor lor iese abia acum cu adevărat la iveală. Dacă numele celor care au salvat vieţi în timpul Ocupaţiei sunt bine cunoscute şi răsplătite, numele majorităţii celor care au mutilat sau au distrus vieţi au rămas închise până deunăzi în arhive. Franţa nu se teme de a-şi face publică după şapte decenii ruşinea unor turnătorii sistematice şi masive. În ce ne priveşte, ne temem şi de umbra unora asemănătoare şi care, în plus, n-au durat patru, ci patruzeci de ani. Întrebarea este de ce.


Ia românească a lui Matisse

La Centre Pompidou din Paris s-a deschis recent o expoziţie cu operele majore ale lui Matisse (1869-1954). Numeroase publicaţii care consacră pagini expoziţiei reproduc celebrul tablou „la Blouse roumaine”, pictat între noiembrie 1939 şi aprilie 1940. Împreună cu „le Rêve”, tot o ie şi tot pe fond roşu, din aceiaşi ani, „la Blouse roumaine” a fost expusă prima oară în galeria Maeght în 1945. La Centre Pompidou pot fi văzute fotografii care înfăţişează procesul de creare al celor două capodopere. Expoziţia care l-a făcut cunoscut cu adevărat pe Matisse a fost aceea colectivă (cu Vlaminck, Marquet, Derain şi Van Dongen), care a provocat scandal la Salonul de Toamnă din 1905. Matisse a fost declarat cu acea ocazie liderul şcolii fauviste. În 1929, în urma primei mari retrospective, organizate la New York, pictorul s-a impus definitiv pe plan internaţional.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara