Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Tricentenar Jean-Jacques Rousseau

La trei sute de ani de la naştere, scriitorul şi filosoful francez continuă să fie adulat şi contestat ca şi în timpul vieţii sau după moarte. Dacă nu încape îndoială că e vorba de unul din „fondatorii” modernităţii, reproşurile, multe întemeiate, copleşesc deseori relevarea meritelor. Rousseau se bucura de un succes de public (azi am vorbi de publicitate) enorm încă din tinereţe. Germanul Grimm povesteşte că lumea se aduna să-l vadă, când s-a întors la Paris în 1770, fără să poată spune de ce. S-ar putea crede că succesul de acest fel e gol de conţinut şi că omagiul implicit se adresează unui simbol indescifrabil de cei mai mulţi. Contradicţia din comentariile de ieri sau de azi ar putea fi explicată prin remarca lui Leo Strauss: primul teoretician al modernităţii, Rousseau a fost şi primul ei critic; n-a remarcat contradicţiile progresului dintr-un punct de vedere reacţionar, ci dintr- unul progresist.


Despre războiul civil spaniol, altfel

În 1961, abia dacă a fost remarcată, şi nu favorabil, cartea lui Sygmunt Stein despre războiul civil spaniol din anii 1930. Franco, diabolizat, şi Stalin, eroizat, era normal ca mărturia, scrisă în idiş, a unui evreu polonez, angajat de partea republicanilor, dar care relata ororile comise de sovietici şi de cei recrutaţi de ei în Brigăzile Internaţionale. Nu venise vremea pentru o privire obiectivă asupra evenimentelor. Reeditată după o jumătate de secol, cartea ar putea fi citită, în sfârşit, altfel. Nu sunt totuşi pe deplin convins. Autorul e un comunist decepţionat de sistemul sovietic, care se angajează în Brigăzile Internaţionale din încredinţarea naivă că va regăsi în războiul cu franchiştii spiritul liber şi solidar al comunismului originar. Găseşte, în schimb, trădări, cinism, corupţie, beţii, destrăbălări şi crime oribile. Sbirii lui Stalin urmăreau să-şi regleze conturile cu troţkiştii şi ceilalţi „disidenţi”, nicidecum să împiedice ascensiunea la putere a fascismului într-o Spanie deşirată şi înşelată. Nici astăzi, s-ar spune, opinia publică nu pare pregătită să accepte realitatea. Un comentator francez e de părere că Stein „exagerează” când afirmă că scopul lui Stalin nu era să-l combată pe Franco, deşi istoricii au descoperit demult adevărul. Comentatorul nu crede nici că Brigăzile Internaţionale recrutau deliberat inşi declasaţi, căutaţi de justiţia ţărilor lor, puşcăriaşi şi asasini, deşi şi acest lucru este dovedit astăzi. Ceea ce nu înseamnă, şi Stein nu face eroarea s-o susţină, că franchiştii erau personajele pozitive din război. Oroarea se împărţea în mod egal între tabere.


Anouk Aimée la 80 de ani

Cine ar fi crezut? Încântătoarea actriţă franceză din La dolce vita, în rol secundar, e drept, a împlinit zilele trecute 80 de ani. Lunga ei carieră, întreruptă câţiva ani la începutul deceniului 8, când actriţa s-a căsătorit a treia oară, traversează filme regizate de unii din cei mai mari regizori contemporani: Fellini, Demi, Lelouche, Lumet, Cukor sau Bellocchio. Cine nu-şi aduce aminte de „8 şi jumătate”, de „Un bărbat şi o femeie”, de „Lola” sau de „Salt în gol”? Festivalul Internaţional de Film de la Rochelle îi este anul acesta (29 iunie-8 iulie) consacrat. Veselă, petrecăreaţă, disponibilă, Anouk Aimée recunoaşte astăzi că adora să fie iubită. „Dacă la celălalt capăt al platoului, un electrician nu mă băga în seamă, mărturiseşte ea, nu mă lăsam până nu-l fermecam!” Visa să se facă dansatoare, cinematograful obligând- o, contra naturii ei, să se ia prea în serios. De aceea nu l-a iubit niciodată. Nu cariera a atras-o, ci posibilitatea unor întâlniri neprevăzute şi minunate.


Un copil la Auschwitz

Sub acest titlu, „Le Point” din 14 iunie publică ample fragmente dintr-o confesiune excepţională, aparută între timp în broşură. E vorba de prima confesiune referitoare la Auschwitz aparţinând unui deţinut copil. Karol Pila, un evreu polonez, avea 12 ani când a ajuns la Auschwitz, în ianuarie 1944. Toată familia îi fusese ucisă. Copilul urma să fie ucis, la rândul lui, ca inapt de muncă, dar scapă de trei ori de supraveghetorii care îl urcă într-unul din camioanele morţii, până când ofiţerul neamţ care îl sortise gazării se îndură să-l lase în viaţă, văzând tenacitatea cu care puştiul îi strigă de fiecare dată: „Vreau să muncesc laolaltă cu adulţii”. Copilul devine cunoscut în lagăr, iubit de deţinuţii adulţi, deşi chinuit deopotrivă cu ei de gardieni, înfometat, bătut, batjocorit. Are limba ascuţită. Unui ofiţer care se distra ameninţându-l că trage cu pistolul în cutia de conserve pe care i-o pusese pe creştet, Karol Pila îi spune: „Dacă vă amuză să trageţi într-un copil dezarmat, nu vă jenaţi, nu mă va plânge nimeni, dar nu veţi scăpa toată viaţa de remuşcări”. „Ofiţerul şi-a pus pistolul în toc şi s-a îndepărtat plângând”, notează Pila după decenii. De altfel, el a refuzat, până în 1995, când avea 73 de ani, să-şi povestească oribila experienţă. Când americanii l-au eliberat, copilul era atât de înspăimântat, încât nu le făcea credit, convins că îl vor gaza. Întreaga viaţă a fost urmărit de frica de a spune ce s-a întâmplat. I-a spus soţiei lui, într-un târziu, rugând-o să repete fiului lor povestea pe care el o ţinuse ascunsă în fundul sufletului.


Vocea lui Aragon

Un cercetător francez specializat în opera lui Aragon a descoperit în arhiva Radiodifuziunii zece interviuri luate scriitorului, între noiembrie 1963 şi ianuarie 1964, în care acesta vorbeşte despre rolul muzicii în difuzarea poemelor sale. Se ştie că, spre deosebire de Hugo, între alţii, Aragon adora să-i asculte pe Ferré, pe Brassens şi pe alţii „ cântându-i” versurile. Hugo declara: „Interzisă depunerea muzicii la picioarele versurilor mele”. Aragon mărturiseşte, el, că încă de la început a fost fericit să vadă că mari şansonetişti erau interesaţi de poezia lui. Cu mult înainte ca Brassens să impună publicului larg şansonetele sale pe versurile unui poet deja celebru, alţii, precum Georges Auric, Francis Poulenc sau Elsa Barraine, l-au popularizat pe tânărul poet. Cel dintâi a fost compozitorul de origine română, Joseph Kosma, care, înainte de război, a transformat un poem al lui Aragon într-un fel de oratoriu. „Muzica m-a învăţat multe despre poemele mele”, recunoştea Aragon în aceleaşi interviuri scoase astăzi la iveală şi tipărite la Gallimard.


Dansând cu diavolul

Este titlul unei cărţi-document consacrate de americanul Stanley Booth „istoriei extraordinare a trupei Rolling Stones” şi, în primul rând, desigur, concertului de la Altamont din decembrie 1969, când Hell’s Angels au năvălit peste miile de amatori de rock, lovind în dreapta şi în stânga cu tacuri de biliard, omorând o persoană şi rănind câteva zeci. Rockerii înşişi sunt salvaţi de autorul cărţii recente, care îi smulge din învălmăşeală şi îi urcă într-un elicopter. Doar ghitara lui Keith Richards poate fi recuperată, nu şi toba lui Charlie Watts sau basul lui Bill Wyman. Booth îi cunoscuse pe rockeri cu puţin timp în urmă, în toamna dinaintea concertului de la Altamont. Îşi dăduse imediat seama că era vorba de cel mai valoros grup de rock din lume. Mick Jagger îl impresionase puternic, nu doar pentru talentul lui extraordinar, dar şi prin „ochii holbaţi ca şi cum ar fi auzit acele uşoare mişcări ale pământului care anunţă un cutremur”. Lipsea de la apel Brian Jones: murise înecat într-o piscină cu puţine săptă mâni înainte de sosirea lui Booth. Într-un fel, Booth se va dovedi de două ori omul providenţial pentru Rolling Stones, o dată în 1969, când le-a salvat viaţa membrilor grupului, a doua oară după patru decenii, când le-a povestit în cartea lui cariera.


Minciuni din dragoste

Bernhard Schlink, binecunoscut şi la noi mai ales prin romanul Cititorul, a publicat nu demult o culegere de povestiri despre… minciunile din dragoste. A ales un titlu mai puţin provocator: Minciuni de vară. În definitiv, Cititorul era un roman despre o femeie care îşi minte iubitul în legătură cu trecutul ei de torţionară nazistă. Nici celelalte nu exclud minciuna din arsenalul mijloacelor de a cuceri sau seduce. Nuvelistul nu adoptă un punct de vedere moral asupra minciunilor (inevitabile?) care se ţes între doi oameni care se iubesc şi care nu conduc neapărat la suspiciune sau la divorţ, ci consolidează adesea o relaţie pe care adevăruri mărunte ar putea-o distruge. În Cititorul, minciuna era uriaşă, trecând cu buretele peste o întreagă viaţă. În povestiri, e vorba de minciuni, mai mult sau mai puţin, inocente. Găsiţi singuri diferenţa!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara