Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Istoria tipografiei

Tinerii de astăzi care scriu pe computer nu cunosc sensul unor cuvinte precum clarendon, helvetica, bell gothic, garamond, cooper black, bodoni sau gotham. Cuvintele cu pricina şi altele multe denumeau până nu demult caractere sau corpuri de literă tipografice, unele foarte vechi, altele destul de noi, căci nimic n-a putut bloca imaginaţia grafică a tipografilor înainte de apariţia computerului. Puţine se mai folosesc în chip curent: bold, italic şi alte câteva. Celelalte au ieşit complet din uz ori pot fi remarcate doar în câte un titlu, cum ar fi clarendon-ul din titlul cotidianului parizian „Le Figaro”. De curând, au apărut în Franţa două cărţi despre istoria tipografiei: Caractere murdare. Mică istorie a tipografiei de Simon Garfield (al cărei titlu trimite la plumbul în care erau turnate literele pentru monotip sau pentru linotip) şi 100 de idei care au transformat grafismul de Steven Heller şi Véronique Vienne. Ele spun povestea măririi şi decăderii artei tipografice de la Gutenberg încoace. Toată splendoarea paginii tipărite de odinioară s-a pierdut, probabil, definitiv. Tehnicienii care lucrează la România literară au reuşit să scrie câteva dintre denumirile enumerate mai sus cu corpul de literă consacrat în cazul fiecăruia, permiţându-le cititorilor noştri să se bucure de splendoarea paginii de tipar de altădată.


Clasicităţi

Jacqueline de Romilly (1913- 2010) este considerată cea mai mare elenistă din Franţa. În 1974, şase ani după enormele agitaţii din universitatea şi din societatea franceză care au condus la demisia lui De Gaulle, ea a scris, dar n-a publicat, o carte intitulată Ce cred, în care semnalează, împotriva curentului dominant din epoca de atunci, dar după aproape o jumătate de secol, pericolul neglijării studiilor clasice într-o cultură bolnavă de „prezenteism” şi de mode efemere. Eminenta elenistă, autoare a 40 de cărţi despre clasicismul grecolatin, consideră în concisa ei profesiune de credinţă, tipărită abia acum, că lumea veche poate oferi sugestii demne de atenţie lumii noi aflate în plină criză. Ignorarea patrimoniului pe care s-a constituit civilizaţia europeană actuală creează riscuri imense pentru educarea corectă a contemporanilor noştri.


A murit Carlos Fuentes

Unul din ultimii mohicani ai literaturii hispano-americane, Carlos Fuentes (1928-2012), a murit la 84 de ani neîmpliniţi în Mexic. Diplomat (a fost ambasador al Mexicului la Paris) şi voiajor neobosit (de la vârsta de două luni!), Fuentes şi-a trăit ultimii 25 de ani de viaţă la Londra. În biografia pe care a publicat-o în SUA, în 1988, Fuentes vorbeşte despre generaţia lui de romancieri, în care îi include pe Márquez şi pe Llosa, ca despre una ataşată de romanulfrescă socială, adevărată comedie umană, spre deosebire de romanul în vogă astăzi, interesat în mai mare măsură de destine individuale şi de viaţa intimă decât de tabloul în mişcare al colectivităţilor şi de soarta lor istorică. Tradus în româneşte cu o bună parte a operei sale, Fuentes a fost şi apărătorul ideii de carte într-o lume care pare tot mai mult atrasă de alte forme de comunicare. El spune: „Dacă nu va mai exista cartea, timpul, trecutul, viitorul, fiinţa umană vor dispărea” (citat după „Le Figaro” din 16 mai).


Pastişe şi parodii

Cronicarul revistei „Le Point”, Patrick Besson, despre care România literară a mai scris, a publicat recent o carte de pastişe şi parodii politice. În stilul lui capabil de a se plia pe orice stil, Besson imaginează cum ar fi comentat Camus cazul Dominique Straus-Kahn sau Marguerite Duras candidatura la preşedinţie a lui Bayrou. Sau ce ar fi scris De Gaulle despre Sarkozy. Îl poartă, în cel mai pur stil proustian, pe Mélanchon, celălalt candidat, în salonul doamnei Verdurin. Sau îl pune pe marchizul de Sade să relateze „educaţia” Evei Joly, şi ea candidată, la fel de nenorocoasă ca şi precedenţii. Vă închipuiţi hazul acestor pagini pline de măiestrie


Fotbal pe viaţă şi pe moarte

Un ziarist sportiv din Franţa, celebru pentru un reportaj senzaţional despre cursa de 200 metri plat a lui Tommie Smith de la Olimpiada mexicană din 1968, revine cu o relatare a unui eveniment fotbalistic excep- ţional. E vorba de un meci de fotbal care a opus, la Kiev, în ziua de 9 august 1942, o echipă de ucraineni subalimentaţi uneia germane plesnind de sănătate. N-am citit cartea de 150 de pagini a lui Pierre- Louis Basse, dar avem toate motivele s-o credem pe cuvânt pe recenzenta din „L’Express” (16-22 mai): „Pierre- Louis Basse îşi strigă toată dragostea lui pentru fotbal, dar şi empatia pentru o ţară călcată în picioare”. Meciul are loc la câteva luni după masacrul de la Babi Yar în care naziştii au ucis 33.771 de evrei kievleni. Deşi era război şi ocupaţie, s-a decis de către autorităţile germane reluarea campionatului de fotbal. Circenses, nu şi panem. Avertizaţi că trebuie să se lase bătuţi, jucătorii ucraineni dau ocupanţilor o lecţie de sport şi de patriotism: deşi aflaţi într-o condiţie fizică precară, ei îi înving pe nemţi cu 5 la 3. Sunt arestaţi de Gestapo şi expediaţi în lagăr. Ce exemplu mai bun, deşi tragic, decât acesta putem oferi spre meditaţie fotbaliştilor de astăzi, plini de bani şi puşi pe fiţe, care, uitaţi-vă la Mutu!, îşi bat joc, nu numai de fani, ci şi de talentul lor?


Din nou, despre plagiat

Nu e vina noastră că revenim (a câta oară?) la problema plagiatului. Trist fenomen profesional şi politic, plagiatul perturbă societatea din era internetului, girează frauda intelectuală, falsifică ierarhiile academice şi se răsfrânge negativ asupra vieţii politice din numeroase ţări. Un articol recent din cotidianul francez „Le Monde” reface lungul proces, zece ani, al recunoaşterii oficiale a adevărului în cazul unui dublu plagiat, nu însă şi al penalizării lui, conform legii. Dincolo de lentoarea justiţiei, se remarcă inerţia academică, ostilă dezvăluirii faptelor şi care ne face să bănuim că vedem doar vârful aisbergului. În mai 2002, o universitară, pe numele ei Bénédicte Bévière, descoperă întâmplător că 143 de pagini din teza ei de doctorat şi 34 din memoriul ei pentru diploma de studii aprofundate au fost copiate mot-à-mot de către autorii a două teze diferite de la universitatea Lille II, respectiv, de la aceea din Angers. Neprimind de la universităţile cu pricina decât sugestia de a renunţa la plângerea ei, păgubita se adresează justiţiei şi obţine în 2009 (!), după ce sentinţa a fost confirmată de trei instanţe, condamnarea unuia din plagiatori la doi ani de închisoare cu suspendare şi la plata a 20.000 de euro daune morale, plus obligaţia de a publica în patru ziare hotărîrea Curţii de Casaţie. Plagiatorul se declară în incapacitate de plată. Universitatea Lille II refuzase să convoace o comisie disciplinară, fiind totuşi obligată de judecătorul de instrucţie să facă o expertiză, care conchisese încă din 2003 că e vorba de un plagiat. Abia în 2010, după alegerea unui nou preşedinte, universitatea îi retrage plagiatorului titlul de doctor. Acesta din urmă face apel în justiţie, dar o decizie definitivă nu s-a pronunţat nici în ziua de astăzi. În ce-l priveşte pe cel de al doilea plagiator, procesul n-a demarat, deşi au trecut 14 ani de la susţinerea la Universitatea din Angers a tezei sale. (Nu putem să nu facem legătura cu cazul recent demisionatului ministru român al Educaţiei, care declara cu senină- tate că, dacă se va dovedi că a plagiat, va renunţa la funcţia din guvern, fără să se refere la titlul de doctor şi la acela de profesor, ca şi cum doar ministeriatul ar conta ca incompatibil cu frauda intelectuală comisă!)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara