Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Rivalitate

Topurile de carte din Franţa plasează, de o bună bucată de vreme, la genul ficţiune, pe primele două locuri romanele recent apărute ale lui Marc Levy şi Guillaume Musso, Dacă era s-o iau de la început, respectiv, 7 ani după… Sunt romancierii cel mai bine vânduţi, primul, ajuns la a treisprezecea carte, al doilea, la a noua. Dacă mai vârstnicul, nu cu mult, Levy a vândut 24 de milioane de exemplare din romanele sale, traduse în 45 de limbi, şi era lider incontestabil de piaţă, Musso a revenit puternic în 2011 şi e considerat astăzi un concurent redutabil pentru Levy. Dacă e să-i dăm crezare, el ar fi mai aproape de noul val literar, aflat la confluenţa a două culturi, aceea clasică şi aceea nutrită de serialele TV şi de jocurile video, lăsându-i-le lui Levy pe tinerele cititoare sentimentale care au făcut din romanele sale best-seller-urile anilor 2000. Nu intrăm în amănunte referitoare la valoarea literară a romanelor celor doi, care e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Un fel de „Arta conversaţiei” în cazul lui Levy, un fel de telenovele în cazul lui Musso.


Un islam al Luminilor

În „Le Point” din 2 mai, antropolgul francez de origine algeriană, Malek Chebel, acordă un interviu prilejuit de apariţia cărţii lui, Dicţionar îndrăgostit de Algeria. Specializat în islam, Chebel pledează cauza unui islam inspirat de Luminile secolului XVIII. El consideră că tulburările actuale, urmare a Primăverii arabe, sunt un semn că islamul se va schimba radical prin contribuţia tineretului epocii internetului. După decenii de imobilism şi de dictatură, islamul se mişcă. Chabel e convins că salafiştii vor fi înlăturaţi de cei care doresc o reformă democratică a ţărilor lor şi o separare a statului de religie ca în Franţa secolului Revoluţiei.


Jelinek, kaputt

Criticii francezi n-o iubesc deloc pe laureata Premiului Nobel din 2004, austriaca Elfriede Jelinek. Cu prilejul traducerii ultimei sale cărţi, Călătorie de iarnă. O piesă de teatru, care este, în pofida subtitlului, un monolog romanesc, cronicarul revistei „L’Express” din 9-15 mai scrie: „Panzerele se întorc şi Elfriede Jelinek este noua lor căpetenie. De trei decenii, austriaca teutonizează limba lui Goethe cu o brutalitate fără pereche iar proza ei pe şenile scoate drept muzică râgâielile unui tun Dicke Bertha … Ceea ce înţelegem, citind-o, este că lumea e un oribil pandemoniu, o adunătură de asasini, xenofobi şi fani nazişti. Jelinek le poartă aceeaşi pică politicienilor, internauţilor, skiorilor, părinţilor nedemni, copiilor-regi, celor care sechestrează fete tinere, aluzie la Natascha Kampusch, finanţiştilor şi manipulatorilor de opinie, dar solilocul ei se înfundă după trei paragrafe în mortarul unei scriituri mai rigide decât o pereche de chiloţi bavarezi”.


Jean d’Ormesson se confesează

Cu ocazia reeditării tuturor romanelor sale de dragoste, şase la număr, în volumul intitulat Ceea ce iubim este iubirea de la Robert Laffont, 1296 de pagini, laureatul Marelui Premiu Ovidius de la Neptun, Jean d’Ormesson, a acordat hebdomadarului „Le Point” din 10 mai un amplu şi spiritual interviu. Titlul acestuia nu pare să fie o simplă cochetărie: Alerg şi astăzi după fete. Nota bene: romancierul e născut în 1925. Nu e frumos să-i spunem vârsta. Dar tot el mărturiseşte cu umor că fetele au început de la o vreme să se uite la el ca la un cunoscut al mamei lor şi au ajuns să-i declare că prima care le-a vorbit cu admiraţie despre el a fost o bună prietenă a străbunicii. Interviul l-a acordat, totuşi, a doua zi după ce s-a întors de la… schi. Îşi cultivă imaginea publică, dar crede că stilul e cu adevărat important: „Stilul e acela care va face să fiu citit sau nu mâine. Ceea ce mi-ar plăcea ar fi ca, treizeci de ani după moartea mea, tinerii care vor da peste o carte a mea să aibă chef s-o citească. Cum spune Woody Allen: viitorul mă interesează fiindcă în el am de gând să-mi petrec anii următori. Şi cum din anii următori nu-mi mai rămân cine ştie câţi, ei bine, ceea ce contează cu adevărat sunt anii care urmează ai acestor tineri cărora le-a venit timpul să trăiască. Măcar de m-ar citi!” La întrebarea dacă îi place încotro se îndreaptă lumea, răspunde cu seriozitate, dar la fel de spiritual: „Fără îndoială, nu. Că e vorba de criză, cine ar putea nega? Că lumea e bolnavă, mi se pare evident. Dar cine crede oare că n-a fost totdeauna la fel? Vă închipuiţi că Războiul de O sută de Ani a fost vesel? Sau cel de Treizeci de Ani? Sau secolul V, când barbarii năvăleau asupra Romei? Când mă gândesc că mi-a fost dat să aleg între Hitler şi Stalin, faptul de a alege astăzi între Hollande şi Sarkozy şi se pare un deliciu…” Ce s-a schimbat în viaţa dv. de când aţi publicat primul roman de dragoste şi până azi, întreabă reporterul. Răspunsul este o bijuterie: „Alerg şi astăzi după fete, doar că nu mai ştiu de ce…”


Un scoţian în Viena de altădată

William Boyd este un romancier scoţian care s-a stabilit în Franţa, după ce Bernard Pivot a pariat pe el în 1985, într-o emisiune Apostrophes. Recent, a scris un nou roman, inspirat, de data aceasta, de Viena imperială. A vizitat oraşul doctorului Freud de mai multe ori, ca să se pătrundă de atmosfera caracteristică. În Freud a văzut unul din cei trei mari reformatori ai lumii omului (Copernic ne-a învăţat că nu suntem centrul universului, Darwin, că suntem animale, iar Freud, că datorăm enorm inconştientului). Acţiunea romanului său, intitulat În aşteptarea zorilor, se petrece în Viena anului 1913 şi în Londra celui următor. E o combinaţie de roman pseudoistoric în stil Joseph Roth şi de roman poliţist în stil Graham Greene.


Erotomanul Pierre Louÿs

În acelaşi număr al hebdomadarului francez, Jean d’Ormesson comentează ediţia de Opere erotice a, uitatului astăzi, Pierre Louÿs (1870-1925), apropiat al lui Gide şi Valéry, de la care au rămas, la moartea lui timpurie, 400 de kilograme de manuscrise… erotice. Se pare că interesul aproape exclusiv al romancierului s-a îndreptat spre corpul femeii, care îi era bine cunoscut, de vreme ce se lăuda al fi cunoscut în 2500 de exemplare. Fotograf talentat, a fotografiat, ce credeţi?, corpul femeii, cu o pricepere la fel de mare. „Le Point” ilustrează articolul consacrat reeditării operei cu o fotografie în care romancierulfotograf este protagonistul unei scene de o mare şi crudă frumuseţe. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara