Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Celebra Sciences-Po în miezul unei polemici

Nu demult a încetat din viaţă la New York, în condiţii neelucidate, Richard Descoings, directorul din ultimul deceniu al Şcolii libere de Ştiinţe politice, după numele ei din 1871, când a fost înfiinţată de Emile Boutmy, devenită în 1945 Institutul de Studii politice, de Drept public, iar imediat după aceea, Fundaţia naţională de Ştiinţe politice, de Drept privat, pe scurt şi până azi, Sciences-Po. Datele ne sunt oferite de „Le Nouvel Observateur” din 19-25 iulie. Descoings, cunoscut şi multor studenţi, masteranzi şi doctoranzi români, a fost un manager priceput, căruia una din cele mai ilustre şcoli superioare din Franţa îi datorează creşterea numărului de studenţi de la 5000 la 10.000 în zece ani, cu şapte campusuri şi 12.000 de candidaţi, din care 40% străini. În plus, printr-un sistem de burse, Descoings a permis accesul unor copii defavorizaţi, eliminaţi din start înaintea directoratului său. De altfel, un student la Sciences- Po costă statul mai puţin decât în orice altă instituţie de învăţământ universitar. N-au lipsit criticile, mai ales o dată cu declanşarea succesiunii lui Descoings, şi, lucru nu chiar curios, s-a trezit şi Curtea de Conturi, după zece ani de somn profund, să examineze situaţia financiară. Inspectorii Curţii sunt, majoritatea, absolvenţi de la Sciences- Po, ca şi numeroşi miniştri din guvernul actual. Printre constatări, salarii exagerat de mari ale conducerii. Descoings ar fi beneficiat de un salariu anual, plus prime, de o jumătate de million de euro. E adevărat că fiind o instituţie de drept privat, Sciences-Po îşi stabileş te singură salariile, prevalânduse şi de faptul că aduce fonduri extrabugetare egale cu cele bugetare. Nu vă grăbiţi totuşi să comparaţ i salariul unui rector din România – nu vorbim de universităţile particulare, fiindcă nu cunoaştem situaţia lor – cu acela al defunctului şi regretatului Richard Descoings!


Medeea

Cine şi-ar fi închipuit că un twitter inoportun al tovarăşei de viaţă a lui François Hollande, preşedintele Franţei, în chiar prima lună după alegere, va declanşa un tsunami de articole de presă şi chiar un număr de revistă consacrat geloziei în istorie şi în istoria literaturii? E vorba de numărul de la jumătatea lui iulie al revistei franceze „L’Express”. După ce apelează la psihologi spre a explica sentimentul ca atare, pe care îl ilustrează cu exemplul unor staruri contemporane, precum Maria Callas, Sean Penn, Françoise Giroud sau Louis de Funès, revista se adresează mitologiei şi personajelor ei intrate în opere literare. Medeea este, fireşte, cea dintâi care ne vine în minte, otrăvitoare din gelozie a femeii iubite de Iason şi ucigaşă a fiilor pe care ea însăşi i-a avut cu acesta. Despre Othello a auzit toată lumea. Fedra, care s-a sacrificat pe ea însăşi, după ce l-a lăsat pe nevinovatul ei ginere pradă răzbunării zeilor, fiindcă iubea o altă femeie, i-a inspirat pe Sofocle şi pe Racine. Dintre romancieri, cei mai subtili analişti ai geloziei rămân Proust şi Svevo. Pentru cel dintâi, gelozia este „un demon care nu poate fi exorcizat” şi care „ia de fiecare dată o altă înfăţişare”. Dintre români, Anton Holban este cel mai preocupat de gelozie, mai ales în romanul Ioana. Gelozia nu se rezumă, desigur, la relaţia din cuplul bărbat-femeie şi nici la aceea dintre două fiinţe care trăiesc împreună. În Ioana, sentimentul apare după împăcarea amanţilor şi e pricinuit de o relaţie a femeii din perioada în care au trăit despărţiţi. Există, apoi, taţi geloşi pe fiii lor, mame geloase pe fiicele lor şi aşa mai departe. Psihologii consideră că gelozia e un sentiment firesc, dar vorbesc de patologie în cazul în care ea devine obsesională. Dar oare există gelozie fără obsesie?


Scriitorii şi twitter-ul

În cei şase ani care s-au scurs de la inventarea la San Francisco a twitter-ului, numeroşi scriitori s-au lăsat atraşi de el, unii făcând o adevărată manie. Printre ei, Márquez, Murakami, Coelho sau recentul oaspete de la Bookfest, Bernard Pivot. Acesta din urmă se laudă cu 60.000 de fani. Alţii sunt contra: „Vânt comentat”, scrie Yann Moix, cronicar la „Le Monde” şi scriitor. Şi adaugă: „Un mod de a fi prezent în lume fără să participi la ea, membru de rând al unei societăţi a pălăvrăgelii şi bârfei”. „Insignifiant!”, exclamă Beigbeder. Ceea ce adversarii acestui fel de comunicare nu acceptă este că net-ul constituie noua trădare a clericilor, care preferă, ei, hârtia. Pe unii dintre cei aproape 400 de milioane de adepţi ai twitterului din întreaga lume trebuie să-i înţelegem: mulţi nu au pretenţia de a fi consideraţi scriitori. Dar pe Marquez ori pe Murakami, cum să- i înţelegi când se vor amestecaţi cu toţi veleitarii? I-am citit cartea de memorii a lui Pivot şi am comentat- o în această pagină: e scrisă fără talent. Om de televiziune, Pivot preferă twitter-ul hârtiei tocmai fiindcă nu se simte în stare să-i facă faţă acesteia din urmă.


Artă în Gaza

O anchetă a unei jurnaliste franceze a descoperit în ce condiţii – vitrege, nu mai e cazul să spunem – se face artă în Gaza. Exemplele sunt numeroase, dar îl reţinem pe cel mai spectaculos. Un profesor şi-a educat fiii în spiritul dragostei de cinema, deşi ultima sală din provincia disputată de Hamas şi de Fatah s-a închis în 1994, când ei erau copii. Cum voiau să facă filme, deşi nu văzuseră niciunul, şi n-aveau nimic din cele de trebuinţă, nici măcar curent electric decât două ore pe zi, s-au pus pe fabricat afişe care prezentau filme inexistente şi cărora le dădeau tiluri inspirate din operaţiuni militare israeliene: „Ploi de vară”, „Nori de toamnă” şi altele. Afişele n-au putut fi expuse în Gaza, dar au făcut obiectul unei expoziţii londoneze în 2011. Îţi trebuie imaginaţie nu glumă ca să descrii în imagini şi în cuvinte filme fictive. Ulterior, tinerii chiar au reuşit să facă filme adevărate, turnate în decorul unor imobile bombardate, de care nu duceau lipsă, înfăţişând soldaţi ai Hamas înfruntându-i pe cei ai Fatah, dar explicând cenzurii că e vorba de soldaţi israelieni, ca să li se permită folosirea de arme, fie şi fără muniţie. Unul din filme le-a fost interzis deoarece conţinea o secvenţă cu o palestiniancă nevoalată trecând prin dreptul unei patrule israeliene.


Cine şi cu ce se mai dopează

Nici Turul Franţei la ciclism de anul acesta n-a scăpat de eliminarea unor ciclişti care au fost prinşi dopaţi. Comentatorilor nu le este clar dacă cicliştii înşişi au vreo vină sau ei sunt, pur şi simplu, victima medicilor, în conlucrare, evident, cu managerii de cluburi doritori de performanţă cu orice preţ. O publicaţie de specialitate trece în revistă evoluţia tipurilor de droguri din ultimele decenii. Se observă uşor că apariţia de droguri tot mai sofisticate şi mai greu de detectat este mult mai rapidă decât capacitatea laboratoarelor de a le detecta. După Al Doilea Război, au apărut amfetaminele, care reduceau senzaţia de oboseală. În anii 1960, le-au urmat anabolizantele, care măreau forţa musculară. În anii 1970-1980, s-au descoperit corticoidele, care micşorau consecinţele efortului fizic. Înainte de sfârşitul secolului, au venit la rând EPO şi hormonul de creştere. Efectele dopajului în sport, fie atletism, fie ciclism şi, nu în ultimul rând, tenis sau nataţie, s-au dovedit teribile. Soarta tragică a unor atlete şi înotătoare est-germane e binecunoscută. Ca şi a ruşilor sau chinezilor. Dar nu numai în ţări în care dopajul era politică de stat au existat tragedii sau cariere distruse. Mai mulţi olimpici americani şi-au văzut titlurile retrase. Nu e exclus ca Louis Armstrong, câştigător de şapte ori al Turului Franţei, să păţească acelaşi lucru, urmare a denunţului unora dintre colegii lui de echipă de odinioară. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara