Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Cum se fură nişte incunabule

La Napoli există una din cele mai vechi şi mai bogate biblioteci din Italia şi din lume. Biblioteca e faimoasă atât pentru fondul ei de carte rară şi de manuscrise pe pergament, cât şi pentru frumuseţea arhitecturii şi a pereţilor şi tavanelor în lemn. Cu nouă luni în urmă, a fost numit director un individ fără pregătire în materie, dar cu pile, bănuit a fi sustras cărţi din Biblioteca Naţională de la Madrid şi din aceea de la Zaragoza, un impostor care se împăunează cu titlul fictiv de Consul al Republicii Congo. El a reuşit performanţa de a scoate pe sub mână din Bibliotecă mii de incunabule, ediţii unice, pergamente, de la Divina Comedia cu enluminures din 1502 la ediţii rarisime din Virgilius, Seneca şi Diderot. Dezactivând camerele de luat vederi, încărca noaptea în camioane volumele şi le ducea într-un depozit închiriat tocmai la Verona, de unde volumele ajungeau pe piaţa neagră, dar şi la case de licitaţie precum Christie’s ori Zisska. Doar întâmplarea a făcut ca fondul Bibliotecii să nu fie golit. Directorul era ajutat de custode, un preot integrist, şi de o tânără şi frumoasă ucraineancă. Nu se ştie încă dacă nu cumva întreaga afacere n-a fost comanditată de foarte sus. Date fiind relaţiile directorului cu ministrul Culturii din guvernul Berlusconi şi cu un senator, mare colecţionar de carte, există suspiciunea că directorul este doar un pion într-un joc de şah cu piese numeroase pe tablă. O coincidenţă stranie i-a întărit pe anchetatori în ideea complotului: cel care a descoperit tărăşenia este un istoric de artă care tocmai publicase o carte în care dezvăluia faptul că guvernul Berlusconi plătise din bani publici, 3 milioane de euro, un crucifix atribuit în mod fals lui Michelangelo. Istoricul voia să-şi continue cercetările în arhiva Bibliotecii de la Napoli, închise temporar şi una şi alta, când un bibliotecar i-a relatat povestea furtului. Carabinierii neîndrăznind să intervină, speriaţi de pilele directorului, istoricul a scris un articol care a incendiat intelectualitatea italiană. Un protest a fost semnat de 4500 de personalităţi din peninsulă şi din lume, între care Umberto Eco şi Dario Fo. A fost deschisă o anchetă, directorul a fost arestat, ca şi colaboratorii lui, dar o eventuală reţea implicată n-a fost, cel puţin pentru moment, descoperită. În faţa instanţei, directorul a pretins că a vândut cărţile ca să salveze Biblioteca de la ruină, dat fiind că statul italian a tăiat majoritatea fondurilor pentru patrimoniu.


Sângeroasa contesă

Istoria comună româno-ungară păstrează numele contesei Elisabeta Bathory (1560-1614), născută în Transilvania într- una dintre cele mai vechi familii nobile şi căsătorită cu contele ungur Ferenc Nádasdy, el însuşi descendent al unei familii din Slovacia, devenit comandant al armatei ungare în războaiele cu sârbii şi otomanii. Elisabeta a fost botezată de contemporani Contesa Dracula sau Căpcăuna Carpaţilor, iar soţul ei a fost numit Prinţul Negru. Poreclele au, fireşte, explicaţii opuse. Contele a datorat-o pe a lui vitejiei neobişnuite. Elisabeta Bathory, în schimb, s-a ales cu a ei din pricina unei nebunii sângeroase de care a dat dovadă în a doua parte a vieţii. După ce fusese o soţie şi o mamă bună, ba chiar un administrator model al averilor familiilor reunite, a înnebunit, se crede, în jurul vârstei de patruzeci de ani, din teama iraţională de îmbătrânire şi a început prin a se răzbuna pe femeile tinere din slujba ei iar mai apoi pe tinere care avuseseră neşansa să se nască pe domeniile contelui. Ordona să fie bătute la sânge, mutilate, ucise. Mai târziu, s-a convins că, dacă se scaldă în sângele lor tânăr, pielea ei devine catifelată iar ridurile dispar. Aşa că le ucidea pe capete, lăsându-le sângele să se scurgă. Zvonurile despre sadismul contesei ajungând la împărat, a fost dispusă o anchetă. Pe baza a trei sute de mărturii, enorm de multe pentru epocă, două dintre ajutoarele contesei la comiterea atrocităţilor şi crimelor, cele care cutreierau satele în căutare de adolescente menite supliciului, au fost arse pe rug, iar o a treia închisă pe viaţă. Un pitic sadic de care contesa nu se despărţea a fost decapitat şi corpul azvârlit în foc. De Elisabeta Bathory, ancheta nu s-a atins. Numele şi rangul trebuiau cruţate. Sângeroasa contesă a fost silită totuşi să-şi petreacă ultimii patru ani din viaţă într-o celulă a castelului Cachtice din Slovacia de azi, fără a veni în contact cu nimeni, fiind hrănită printr-o ferăstruică minusculă.


Fiscul francez şi artiştii

După Suedia anilor 1950-1960, care a izbutit, printr-o fiscalitate excesivă, să-şi alunge artiştii plătitori de impozite, în cap cu Ingmar Bergman, iată, Franţa socialistului Hollande îşi propune să ridice, începând din 2013, de la 45% la 75% impozitul pe veniturile mai mari de un milion de euro pe an. Exodul artiştilor şi sportivilor, care datează încă din anii în care impozitul de 45% era deja considerat exorbitant, va fi urmat, susţin analiştii, de cel al oamenilor de afaceri. Premierul Marii Britanii a propus, cu un umor specific englezesc, deloc gustat de francezi, să le întindă investitorilor francezi covorul roşu peste Canalul Mânecii. Aznavour, Zidane, Noah sau Tsonga sunt de ceva vreme plătitori de impozite în alte ţări. Li se vor adăuga sute de scriitori, muzicieni, plasticieni, fotbalişti, baschetbalişti, tenismeni. Măsura e prezentată demagogic: n-ar fi vorba, vezi bine, de nevoia de bani a guvernului actual care a promis marea cu sarea în campania prezidenţială recentă şi acum n-are pe unde scoate cămaşa, ci de descurajarea veniturilor indecente. Acest egalitarism tipic socialist va lipsi Franţa de gloriile ei, fără a contribui cu adevărat la creşterea bugetului, dacă nu cumva din contra. În ce-i priveşte pe oamenii de afaceri, preşedintele Hollande i-a momit cu un apel la patriotismul lor, uitând că foarte mulţi s-au făcut oameni de afaceri nu din iubire de ţară, ci din iubire de bani.


Cum se scrie istoria

După mai bine de doi ani în topurile de carte şi vânzări de două milioane de exemplare, adică, şase milioane de cititori, romanul Metronom al francezului Lorant Deutsch a provocat o dispută nemaiîntâlnită în presă cu privire la imaginea pe care cartea o dă despre istoria Franţei. În Metronom este vorba despre o călătorie cu metroul parizian prin staţii legate, într-un fel sau altul, de mari şi mici evenimente petrecute la suprafaţă, ca şi de personalităţi istorice, de două mii de ani încoace. Succesul imens al primei ediţii, scoasă de Michel Lafon oarecum à contrecoeur şi iniţial doar în 5000 de exemplare, a dus la o a doua ediţie, ilustrată. De asemenea, la un film documentar pe France 5, în patru episoade, urmărite de un million de telespectatori. Disputa a pornit de la câţiva istorici, care îi reproşează autorului, care este el însuşi medievist, că amestecă adevărul cu ficţiunea şi comite numeroase greşeli de informaţie. Mai grav, îi impută o viziune tendenţioasă asupra istoriei, în fond, o ideologizare de tip monarhocreş tin, care îl conduce la critici severe şi nedrepte adresate, de pildă, Revoluţiei din 1789 sau la un accent prea apăsat naţional pe „Franţa eternă” şi preponderent nerepublicană. Deutsch a replicat că, din cele două milenii de istorie franceză, doar un secol şi jumătate a fost republican. Ceea ce e, pe de o parte, o realitate de necontestat, dar, pe de alta, sprijinită pe tragerea de păr a unor evenimente în scopul afirmării vechimii lor. Deutsch îl citează, bunăoară, pe un istoric din secolul XVI, când susţine că Palatul Louvre a fost construit de regele franc Clovis în secolul V, deşi istorici mai noi au infirmat teza şi au mutat data cu mult mai aproape. Cunoaştem şi noi acest fel de interpretare avantajoasă pentru sufletul naţional şi care se bucură de interesul a numeroşi amatori de istorie. Tirajul cărţii lui Deutsch dovedeşte că acesta este tipul de poveste pe care şi-o doresc cititorii din toate ţările în marea lor majoritate. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara