Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Să fie cu adevărat Caravaggio?

Într-un „Le Monde” recent, Philippe Ridet îşi exprimă îndoiala, împărtăşită de numeroşi istorici de artă, cu privire la paternitatea marelui pictor italian Caravaggio (1571-1610) asupra unor schiţe în creion pe care i le-au atribuit de curând doi experţi din Italia. Schiţele au fost descoperite în colecţiile castelului Sforzesco de la Milan. Cel puţin una conţine un detaliu foarte asemănător cu Convertirea Sf. Paul, binecunoscutul tablou al lui Caravaggio. Rezerva istoricilor are două cauze principale. Ei sunt oarecum frapaţi de campania mediatică făcută de cei doi experţi, care li se pare menită să ţină loc de analiză temeinică şi discretă a schiţelor. Presiunea pusă pe cercetători nu li se pare că ajută cu adevărat la clarificarea lucrurilor. În al doilea rând, istoricii sunt surprinşi de numărul excepţional de mare, o sută, de schiţe în creion, care ies acum la iveală, după ce, vreme de patru sute de ani, n-a fost cunoscută nici una singură. Peste toate, cei doi experţi apreciază tezaurul descoperit de ei la 700 de milioane de euro, bazaţi pe calculul simplu că o schiţă de acest fel aparţinând unui mare pictor din epoca lui Caravaggio costă în prezent 7 milioane de euro: 7X100 fac, nu e aşa, 700. De milioane. Nu ştim de ce ne duce gândul la „inediţii” şi numeroşii Brâncuşi „descoperiţi” de un impostor român cu câţiva ani în urmă şi de care, după o misterioasă expoziţie, tocmai în Brazilia, nu s-a mai auzit nimic.


Dicţionar îndrăgostit al calului

Da, chiar aşa cum citiţi: calul îşi are, în sfârşit, dicţionarul lui! Şi, încă, unul îndrăgostit. Autor este Homeric (alias Frédéric Dion), un fost jockeu, în vârstă astăzi de 58 de ani, care trăieşte pe muntele Lozère din masivul Cévennes. Cartea e închinată calului sau, mai bine spus, culturii hipice. Întreg ataşamentul omului faţă de fiinţa fidelă şi blândă, deşi nu foarte inteligentă, care este calul răzbate din paginile dicţionarului, dincolo de miile de informaţii referitoare la un animal cu multiple roluri în viaţa omului, încă din cele mai vechi timpuri.


Bergson, redivivus

Cine s-ar fi aşteptat ca, după trei sferturi de secol de uitare aproape completă, filosoful la modă în Europa de dinaintea Primului Război Mondial să revină în forţă pe scena culturală? E vorba de Henri Bergson (1859-1941), a cărui carte Materie şi memorie din 1896 a făcut dată în istoria filosofiei. „L’Express” de la începutul lui iulie îi consacră un amplu articol. Gloria filosofului din debutul secolului XX a fost repede urmată de contestări violente. Profesorul de la Collège de France şi preşedintele Comisiei Internaţionale de Cooperare Intelectuală, actuala UNESCO, a avut mai întâi parte de atacul lui Bertrand Russel, care, în monumentala lui Istorie a filosofiei occidentale, scrie: „Bergson nu dă nici o explicaţie raţională opiniilor sale; contează pe atracţia lor inerentă şi pe farmecul unui stil excelent”. Este obiecţia adusă de filosofia logică filosofiei vieţii, tocmai aceea, se pare, pe care generaţiile de azi o redescoperă ca foarte actuală. Cât priveşte calitatea stilului lui Bergson, ei i se datorează Premiul Nobel pentru Literatură atribuit filosofului în 1927. An în care Bergson are parte de un al doilea atac, de data aceasta din partea lui Julien Benda, în faimoasa carte intitulată Trădarea clericilor, adică, a intelectualilor, care vizează interesul filosofului pentru problemele politice. Nu considerase Bergson că „elanul vital” este unul şi acelaşi cu elanul patriotic care i-a mânat pe francezi în războiul mondial? Cu un tată evreu polonez, Bergson nu s-a numărat totuşi printre pacifiştii de stânga din al doilea deceniu al secolului XX, ceea ce i-a atras ura acestora. Astăzi par uitate toate ale vieţii valuri în care Bergson a înotat cum s-a priceput şi cea care trece pe primul plan este filosofia lui generoasă, ataşată de ceea ce este viu, în mişcare şi capabil de evoluţ ie.


Omul fără trecut

Sub acest titlu, într-un număr de la începutul lui iulie din „Le Nouvel Observateur” este recenzată autobiografia, dacă o putem numi astfel, a lui Jean Meckert (1905-1995), refuzată de Gallimard în 1986 şi publicată abia acum, şaptesprezece ani după dispariţia autorului, la o mică editură, Joseph K. Originalitatea cărţii constă în aceea că a fost scrisă de un om care şi-a pierdut memoria în urma unui accident. Bătut de nişte huligani plătiţi, se pare din cauza unui roman în care denunţa complicitatea serviciilor secrete franceze cu autorităţile corupte din Tahiti, Meckert nu mai ţine minte nimic din ce i s-a întâmplat recent, nu ştie nici măcar cine e, dar îşi aduce aminte destul de multe lucruri dintr-o copilărie care nu pare a lui. Naraţiunea e de altfel la persoana a treia. Îşi petrece ultimii ani de viaţă, îngrijit de o soră, ca Eminescu al nostru, străduindu-se din toate puterile să smulgă, bucată cu bucată, din ghearele uitării acest trecut pe trei sferturi pierdut. Cartea este tulburătoare datorită acestei stră- danii eroice de a pune pe hârtie cât mai multe piese ale unui puzzle care nu va putea fi niciodată reconstituit pe de-a-ntregul.


Evreii şi Biblia

Este titlul noii cărţi al lui Jean- Christophe Attias, cercetător la CNRS şi specialist în gândirea iudaică, după cum îl prezintă autorul unui interviu din „Le Point” din 12 iulie. Două sunt ideile călăuzitoare din cartea lui Attias: nu există o Biblie, ci mai multe; şi nu Biblia este cartea fondatoare a iudaismului. Pe lângă Pentateuc (primele cinci cărţi din Vechiul Testament), esenţial pentru gândirea iudaică, alte cărţi sunt minore iar în unele din ele nici măcar nu e pomenit numele lui Dumnezeu. Cât priveşte Cântarea cântărilor, abia lectura alegorică a lui Rabbi Akiba, la sfârşitul secolului I şi începutul secolului II, a situat-o în rândul celor importante, interpretând dragostea profană descrisă în ea drept un raport dintre Dumnezeu şi poporul ales. Există, apoi, tot atâtea Biblii câte confesiuni. Biblia e, după părerea lui Attias, o veritabilă bibliotecă. Creştinii medievali sunt cei care au citit-o ca pe o carte unică. Evreii n-au încheiat nici azi procesul de unificare. În slujba din sinagogă, adaugă cercetătorul, mai important decât textul ca atare al Torei, chiar dacă el conţine legea lui Moise, este momentul care precede lecturii unor pasaje şi anume desfăşurarea pergamentului şi prezentarea lui în faţa ochilor treji ai credincioşilor. Ritualul acesta creează o relaţie fizică directă între masa de credincioşi şi Cuvântul lui Dumnezeu.


„Oraşe poroase“

Pe site-ul Eurozine a apărut recent un text remarcabil, semnat de Franco Bianchini şi Jude Bloomfield, profesori de politici culturale la Universitatea din Leeds, care face descrierea a patru oraşe-porturi, Istanbul, Marsilia, Liverpool şi Napoli, drept „oraşe poroase”, cu expresia lui Walter Benjamin aplicată celui din urmă. Temele sunt hibriditatea culturală a fiecăruia dintre cele patru porturi mai vechi sau mai noi, economia informală şi strategii ale creativităţii aplicate oraşelor de către instituţiile de guvernare. Aflăm totodată istoria porturilor, dar şi gestionarea şi locuirea lor astăzi, aşa cum e ea practicată de municipalitate şi, respectiv, de localnici. Analiza, destul de extinsă, nu e doar o lectură agreabilă pentru sezonul estival, ci e un text din care ar avea câte ceva de învăţat şi diriguitorii Constanţei noastre. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara