Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Eisenstein în Mexic

Un film de nici două ore i-a consacrat recent regizorul britanic Peter Greenaway marelui său coleg rus S.M. Eisenstein, mai exact, şederii acestuia în Mexic, în 1931, după o experienţă hollywoodiană eşuată. Filmul e documentar, conţinând imagini de arhivă, scene din filme, inclusiv din acela neterminat şi neajuns pe ecrane al lui Eisenstein Trăiască Mexicul, personaje reale sau cinematografice, pe scurt, cum scrie un recenzent în „L’Obs” din 9-15 iulie, conţinând un caleidoscop absolut impresionant. În rolul lui Eisenstein, tânăr şi îndră- gostit, un extraordinar actor finlandez, Elmer Bäck, necunoscut până astăzi. Se pare că perioada mexicană a lui Eisenstein, presat de autorităţi să se întoarcă în Uniunea Sovietică, a pus capăt operelor sale novatoare dinainte. S-ar spune că geniul tânărului regizor avangardist s-a epuizat o dată cu prima lui iubire, întâmplată în Mexic.


Şi femeile comit atrocităţi

Cruţate de istoriografia germană şi nu numai, femeile din cel de al treilea Reich au trecut o vreme drept victime ale soţilor lor nazişti, condamnate cum erau de Hitler să-şi vadă de Kinder, Küche, Kirche. O carte a americancei Wendy Lower, Furiile lui Hitler, rezultat al unei anchete minuţioase, ajunge la altă concluzie: femeile germane şi-au susţinut soţii în actele lor cele mai oribile şi chiar cu mult zel. Aproape 500.000 de femei au plecat de bună voie în ţările din Est, soţii de ofiţeri Wermacht sau SS, învăţătoare, infirmiere, secretare, toate închinându-i lui Hitler un cult necondiţionat. Nu s-au mărginit să-i însoţească pe bărbaţi. S-au remarcat printr-un antisemitism care îl întrecea pe acela al ofiţerilor. Şi prin acte de violenţă care i-au uluit pe soldaţii din plutoanele de execuţie. Câteva asemenea torţionare, judecate după război, şi-au mărturisit cu o stranie sinceritate comportamentul subuman. Una dintre ele a recunoscut că-i încuraja pe soldaţii oripilaţi că trebuiau să-i execute pe prizonieri. Alta a relatat că obişnuia să-i momească pe copiii din lagă r cu dulciuri şi, când se apropiau, îi apuca de picioare şi îi balansa până se izbeau de zid şi le ţâşneau creierii. Autoarea americană a identificat 3000 de femei ucigaşe.


Livada lui Tournier

La 90 de ani, Michel Tournier, ultimul mare romancier francez în viaţă, trăieşte la Choiseul, în Yvelines, într-o fostă casă parohială, singur, fără rude şi prieteni, dispăruţi fără excepţie, făcându-şi tot mai greu plimbările prin sat, sprijinit în baston. Sedentar, tocmai el, care a călătorit în toată lumea, din Sahara egipteană până în India şi din Israel până în Senegal. Călătoriile sunt relatate cu umor şi în culori vii în scrisorile adresate între 1967 şi 1998 unui prieten german. Tournier nu le-a aşternut pe hârtie, ci le-a înregistrat pe casete, aşa încât îi putem auzi vocea de la 42 de ani, tânără şi plină de viaţă, ca şi pe aceea de la 73, când Hellmut Waller, prietenul german căruia îi sunt adresate scrisorile, se stinge. Intervalul cuprins în scrisori corespunde celei mai fertile perioade creatoare a romancierului, care a debutat cu Vineri sau limburile Pacificului, tradus, ca şi celelalte romane în româneşte, la 42 de ani, şi a încetat să mai scrie romane la 73, după publicarea celui intitulat Eliazar sau Izvorul şi Tufişul. Tournier a vorbit rareori despre el însuşi. Şi-a intitulat în mod semnificativ memoriile Journal extime. Scrisorile deschid unica fereastră, mai degrabă un oberlicht, spre intimitatea unui om secret.


Cel mai bun rol de film al lui Wells

În 1949, englezul Carol Reed îl distribuia pe Orson Wells, aflat în conflict cu Hollywoodul, într-un rol din Al treilea om, alături de Alida Valli, Trevor Howard şi Bernard Lee. Producătorul filmului nu-l voia pe Wells, dar Reed a reuşit să-şi impună punctul de vedere. Wells a făcut dintr-un banal traficant de medicamente vienez de după război un personaj memorabil. Filmul a mai avut parte şi de alte improvizaţii. Muzica a fost compusă de Anton Karas, un muzician pe care Trevor Howard l-a remarcat pe stradă cântând la chitară. Muzica lui Karas a avut un succes colosal, fiind cea mai bine vândută ani la rând pe discurile de 45, ceea ce i-a permis chitaristului să-şi cumpere un restaurant, frecventat de Wells însuşi. La rândul lui, Howard, care umbla în Viena de imediat după război în uniforma germană din film, a fost arestat de poliţia militară şi eliberat doar după lungi parlamentări. Reed avea obiceiul de a-şi exaspera actorii prin repetarea filmării unor scene, până când aceştia făceau un gest de nervozitate, pe care regizorul îl filma şi pe care nu-l tăia la montaj. Era, să nu uităm, epoca cinematografului încă naiv.


Idioţenii ştiinţifice…

...câtă frunză, câtă iarbă! În timpul campaniei pentru preşedinţia SUA a lui Obama, un senator din Texas s-a declarat contra legalizării parţiale a avortului, pretinzând că Dumnezeu a implantat în organismul femeii un „mecanism” capabil a o proteja de o eventuală sarcină în cazul unui viol. Celebrul savant român hiperglicemic Paulescu scria într-un tratat medical că a măsurat creierul evreilor şi a constatat că e semnificativ mai uşor decât al altor popoare. Un discipol francez al lui Charcot, pe numele lui Edgar Bérillon (1859- 1948), este inventatorul unei discipline ştiinţifice pe care a botezat-o etnochimie, care se baza pe ideea că rasa germană este una inferioară, dovadă că „proporţia de materii fecale a nemţilor este dublă faţă de aceea a francezilor”; de aceea, nemţii ar mirosi „urît”; iar experienţele (sic!) ar arăta că 45 de centimetri cubi de urină franceză pot ucide un kilogram de cobai, în timp ce nemţii ar avea nevoie de doar 30, urina lor fiind cu mult mai toxică. Mai vreţi exemple care să probeze că ştiinţa poate concura politica în materie, nu de fecale sau de urină, ci de idioţenie? Şi idioţenia miroase urît!


A muri din iubire

În mai 1968, în timpul mişcărilor studenţeşti care vor conduce la retragerea preşedintelui De Gaulle, o profesoară de franceză din Marsilia, Gabrielle Russier, şi-a reîntâlnit la una din manifestaţii un elev, de care s-a îndrăgostit. Ea avea 32 de ani, el, 16. Relaţia a stârnit oprobriul părinţilor minorului, care au dat-o în judecată pe profesoară. Condamnată cu suspendare şi exclusă din învăţământ, Gabrielle Russier a făcut o depresie şi s-a sinucis. Pe fondul revendicărilor şi al revoltelor, care urmăreau dezgheţarea raporturilor sociale, sinuciderea a avut un enorm ecou. Noul preşedinte, Georges Pompidou, chestionat de jurnalişti la o conferinţă de presă, se descurcă: citează câteva versuri ale lui Paul Eluard care luau apărarea femeilor tunse la Eliberare fiindcă se culcaseră cu germani. Charles Aznavour consacră nefericitei întâmplări un cântec devenit faimos, Mourir d’aimer. Ca şi Serge Reggiani, care evocă iubirea dintre cei doi într-un cântec intitulat Gabrielle: „Cine i-a întins o mână Gabriellei/ Când lupii s-au năpustit asupra ei?” Opinia publică franceză începea să-şi schimbe mentalitatea mic-burgheză contra căreia pledaseră manifestanţii din mai 1968. Arta a jucat totdeauna un rol în emancipare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara