Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Waterloo literar

Bicentenarul bătăliei de la Waterloo a fost prilejul apariţiei, în Franţa şi în alte ţări, SUA, Anglia, Belgia, a unor cărţi şi studii istorice consacrate evenimentului din 1815. O primă remarcă priveşte faptul, relativ inedit, că bătălia începe a fi considerată din unghiul păcii pe care a instaurat-o în Europa pentru exact un secol. Războiul franco-prusac din 1870- 1871 fiind considerat unul local. În al doilea rând, se vorbeşte tot mai des despre felul cum a fost văzută, mai ales în secolul XIX francez, înfrângerea lui Napoleon la Waterloo, ca despre o impostură. Napoleon, mai întâi, apoi Hugo, Stendhal şi alţii au tratat înfrângerea, dacă nu ca pe o victorie ca pe un magnific act de eroism. În Memorialul de la Sfânta Elena, scos pe furiş din insulă în 1819 spre a fi editat clandestin, Napoleon adoptă o perspectivă care îi este integral favorabilă. El dă vina pe generalii săi: pe Ney, care ar fi sacrificat cavaleria sau pe Grouchy, care ar fi sosit cu întârziere pe câmpul de luptă. Mai mult, Împăratul afirmă că Wellington ar fi adoptat o poziţie greşită, iar Bücher ar fi manevrat inabil. Pe sine, Împăratul se socoteşte cu totul nerăspunzător de pierderea ultimei sale bătălii. Hugo îl vede pe Napoleon învins de însuşi Dumnezeu, atât în poemul Waterloo, câmpie tristă, cât şi în romanul Mizerabilii. Stendhal nu se atinge nici el în Mănăstirea din Parma de mitul napoleonian, deşi Fabrice del Dongo, protagonistul romanului, se numără printre mulţii combatanţi care nu pricep mai nimic din bătălie. Impostura se remarcă cel mai bine în cele două monumente consacrate evenimentului de către francezi, la solicitarea walonilor, în 1912 şi apoi la bicentenar, în 2015, ambele sugerând că Wellington e încercuit de trupele Împăratului. Scrie François- Guillaume Lorrain într-o sinteză din „Le Point” din 18 iunie : „Prestigiul Marii Armate este şi azi atât de mare, încât 650 de englezi au jucat rolul soldaţilor francezi la reconstituirea bătăliei în anul bicentenarului”. Şi încă: „Napoleon este simptomul divorţului dintre cuvântul public antinapoleonian şi francezi, pasionaţi de personaj”.


Revine Michel Tournier?

În acelaşi număr din „Le Point”, vizita unui reporter la casa, un fost presbiteriu, din valea Chevreuse, a ultimului mare romancier francez. Michel Tournier trăieşte de multă vreme într-un soi de schimnicie, tăindu-şi practic legăturile cu lumea şi neacordând interviuri. Singura carte publicată în toţi aceşti ani este un mic eseu consacrat întâlnirilor pe care le-a avut cu elevii din clasele mici de la o şcoală din vecinătate. Debutat tardiv la 42 de ani, laureat Goncourt la 46, Tournier n-a mai scris nimic în ultimele două decenii . În curând, spune reporterul aflat în vizită, lui Tournier îi va apărea un volum de corespondenţă. Surpriza este alta: „Cine ştie, poate că va rămâne după mine un manuscris publicabil”, mărturiseşte pe neaşteptate autorul lui Vineri şi limburile Pacificului, romanul pe care l-a rescris pentru copii sub titlul Vineri sau viaţa în sălbăticie. Ce titlu va avea, întreabă reporterul. „Nu vă amestecaţi în ce nu vă priveşte”, i-o întoarce glumeţ nonagenarul romancier.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara