Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Binefacerile cenzurii

Cât timp Germania a fost împărţită, literatura din Republica Democrată (partea de Est aflată sub ocupaţie rusească) a cunoscut un fenomen bizar: din cauza cenzurii, scriitori ale căror cărţi nu puteau fi publicate la editurile autohtone le vedeau tipărite în ţara soră, Republica Federală. Dincolo de aberaţia în sine, situaţia ajunsese de-a dreptul comică, reputaţia unui autor est-german crescând pe măsură ce, interzis fiind acasă, cărţile vedeau tiparul pe celălalt mal al Elbei, rîul care separa Estul democrat de Vestul federal. Şi cum federalii nu pierdeau nici un prilej ca să-i sfideze pe comunişti, mulţi autori est-germani s-au pomenit că ajung în graţiile criticii literare din Occident. În această situaţie s-au aflat Wolf Biermann, Uwe Johnson şi Hans Joachim Schädlich, ultimul avînd parte de o primire entuziastă în anii ‘70 în Germania Federală. După unire, entuziasmul s-a mai risipit o dată cu divulgarea rolului de informatori STASI pe care mulţi scriitori est-europeni (cazul scriitoarei Christa Wolf e notoriu) l-au avut. Oricum, din istoria literaturii germane nu poate lipsi un capitol succint, pe jumătate dramatic, pe jumătate hazliu, despre scriitorii cărora cenzura din Est le-a ridicat cota în Vest.


Un citat cît o gafă

După Günther Grass şi Hellmuth Karasek, anul 2015 a mai provocat un gol prestigios în peisajul literelor germane: criticul Fritz J. Raddatz, de al cărui nume se leagă numeroase polemici în universul atît de vanitos al scriitorilor. Născut în 1931 la Berlin, Raddatz a studiat germanistica şi istoria artelor la Universitatea Humboldt din acelaşi oraş, pentru ca în 1958 să fugă în RFG. Din 1960 a condus Editura Rowohlt din Hamburg şi din 1977 Departamentul de cultură al revistei locale, „Die Zeit”, de unde a fost silit să-şi dea demisia în 1985, în urma unei gafe care a făcut să curgă rîuri de cerneală. Gafa a fost prilejuită de un citat pe care Raddatz pretindea că l-a găsit în memoriile lui Goethe, citat pe care adversarii l-au dovedit repede ca fiind fals. În citat era vorba de o gară de tren de care Goethe pomenea în timpul vizitării unui ţinut din provincie, numai că prima cale ferată în Germania avea să fie deschisă în 1835, la trei ani după moartea poetului. Şi cum nemţii nu glumesc cu înşelătoriile, Raddatz a trebuit să-şi caute de lucru. Gafa l-a urmărit toată viaţa, ca învăţătură de minte pentru ce păţeşti dacă îţi laşi fantezia să zburde în afara surselor bibliografice. De prisos să amintim că, în România, dacă săvîrşeai o greşeală asemănătoare, nu sufereai nici o consecinţă.


Ultimul neamţ

În numărul 41 (2 octombrie 2015) al revistei „Der Spiegel”, scriitorul Botho Strauß publică un scurt eseu, intitulat Der letzte Deutsche (Ultimul neamţ), unde îşi mărturiseşte indignarea faţă de valul de emigranţi care au preschimbat cochetele Burg-uri germane în tabere de încartiruire mustind de mizerie. Împrumutînd tenta sumbră a profeţiilor apocaliptice, Botho Strauß afirmă că „prefer să trăiesc în mijlocul unui popor muribund decît într-unul în care, în numele întineririi demografice, sînt amestecate seminţii barbare într-o babilonie fără capăt”. Din eseu nu lipsesc nici aluziile la o conspiraţie menită a distruge Germania prin inocularea unor etnii cărora cu greu le poţi atribui statutul de populaţie civilizată. Mai mult, autorul afirmă că nemţilor li s-a furat „suveranitatea în virtutea căreia se pot declara împotriva emigrării”. Cum Botho Strauß e un dramaturg de calibru, rîndurile sale nu puteau trece neobservate, cu atît mai mult cu cît ele nu fac decît să oglindească o stare de spirit generală. În plus, cum în presa germană, aflată de decenii sub un sever control ideologic, texte precum cel al lui Botho Strauß sînt exemple rarisime, reacţiile de consternare a supraveghetorilor corecţi politic nu au întîrziat să apară. În revista fanion a multiculturalismului din Germania, hebdomadarul „Die Zeit”, a apărut articolul Die Selbstvernichtung eines Autors (Autodesfiinţarea unui autor) de Hans Hütt, al cărui ton vituperant aminteşte de denunţurile proletcultiste din fosta RDG. Hans Hütt nu se dă în lături de a eticheta eseul lui Botho Strauß drept un simptom de nebunie, ba chiar o „glosolalie avîndu-şi originea într-un spirit malign”. Fireşte Botho Strauß se aştepta la o asemenea replică într-o ţară în care, potrivit unei vorbe la modă printre nemţi, gazetăria este Lügenpresse (presa minciunii).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara