Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Cervantes pe înţelesul tuturor

Cum anul viitor (pe 23 aprilie 2016) se vor împlini patru secole de la moartea lui Cervantes, spaniolii i-au pregătit comemorarea într-un mod inedit: au întocmit o versiune modernă a romanului Don Quijote de la Mancha, în speranţa ca măcar aşa publicul tînăr să-i citească capodopera. Noua versiune aparţine scriitorului Andrés Trapiello, care a muncit 14 ani la „pieptănarea“ cu discernămînt a originalului, înlăturînd arhaismele, simplificînd topica şi scurtînd cît mai mult stufoşenia prolixă a frazelor. Cum era de aşteptat, universitarii au criticat vehement procedura de „întinerire“ a prozei lui Cervantes, considerînd că aducerea la zi a limbii originale este mai mult decît o mutilare. Profesorul de limbă spaniolă David Felipe Arranz vorbeşte chiar de o „infracţiune literară” al cărei efect va fi periclitarea patrimoniului limbii spaniole. Drept replică, Andrés Trapiello afirmă că, fără o primenire a limbii originale, numărul cititorilor lui Cervantes va scădea pînă la o cotă atît de mică încât se va pune în discuţie însăşi posteritatea scriitorului. Mai mult, Trapiello susţine că, în timp ce un cititor german sau francez pot citi fără dificultate traducerile moderne din Cervantes, un spaniol nativ nu mai poate înţelege jumătate din roman decît cu spijinul unui sofisticat aparat de note de subsol. Detaliul spectaculos e că prefaţa variantei moderne e semnată de Mario Vargas Llosa, un adept convins al nevoii de a actualiza limba marilor creatori. Scriitorul peruan conchide că variantele ad usum Delphini sunt singura cale de a mai ţine în viaţă marile opere ale trecutului, situaţie care, s-o spunem pe şleau, are mai mult de-a face cu agonia din sălile de terapie intensivă decît cu degustarea în cunoştinţă de cauză a beletristicii.


Infatigabil şi ingenios

Infatigabil prin pofta cu care acoperă paginile la o vîrstă înaintată, Umberto Eco ( născut în 1932) a publicat la Editura Bompiani din Milano un roman cu titlu nul – Numero zero –, a cărui acţiune se petrece în anul 1992, într-o epocă în care italienii dădeau piept cu două avalanşe sociale: explozia internetului şi ascensiunea lui Silvio Berlusconi. În acest climat, romancierul îşi pune protagoniştii să se mişte într-un lanţ de intrigi ce gravitează în jurul unei teme ştiute pînă la saţietate de noi toţi: şantajul gazetăresc şi cinismul cu care elementul politic se foloseşte de presă în atingerea scopurilor. Gîndit ca un roman poliţist, Numărul zero îşi aşteaptă cititorii şi, mai ales, reacţiile critice. Deocamdată e de admirat verva cu care venerabilul semiolog, căruia peste 30 de universităţi din lume i-au acordat titlul de doctor honoris causa, se dedică travaliului scriitoricesc. Alţii la etatea lui s-ar fi blazat de mult.


Pentru Bode Museum din Berlin, românii nu există

Se vorbeşte mult, în România, despre necesitatea promovării imaginii ţării, a culturii şi a frumuseţilor ei turistice. Ca şi în alte chestiuni, suntem (şi pe bună dreptate!) critici cu privire la eforturile pe care le fac instituţiile statului, în acest sens. Nu investim suficient nici în cultură, nici în promovarea ei peste hotare, şi nu avem nici o strategie în materie de turism. Desigur, dacă facem excepţie de freudiana frunzuliţă a unei foste politiciene, care acum aşteaptă să fie judecată pentru corupţie.
Dar, ca să fim sinceri până la capăt, nu întotdeauna imaginea falsă a României poate fi contracarată doar printr-un mai substanţial buget alocat ICR. Câteodată, imaginea falsă şi neadevărurile despre cultura română persistă, în cercuri ştiinţifice occidentale, în pofida eforturilor noastre susţinute de a clarifica neînţelegerile şi chiar împotriva unor autorităţi ştiinţifice şi culturale occidentale. Cazul – trist, între noi fie vorba – al unor universităţi europene şi americane, în care limba română este studiată în cadrul limbilor slave, cu toate că întreaga romanistică europeană a demonstrat contrariul de vreo 200 de ani, e cunoscut.
Un exemplu recent al acestei fabulaţii pe tema originii şi identităţii românilor poate fi contemplat în Bode Museum, de pe Insula Muzeelor din Berlin. Pentru acest muzeu totuşi faimos, dintr-o capitală culturală a Europei, opera istorică (tradusă în limbi de circulaţie) a unor Nicolae Iorga, Vasile Pârvan sau Gheorghe Brătianu nu există. Cum nu există nici opera marilor romanişti germani Gustav Weigand, H. H. Tiktin sau Klaus Heitmann.
Mai concret, în sala dedicată artei bizantine, pe peretele din stânga, este afişată o hartă a sudestului european între secolele VI-X. Ei bine, pe teritoriul de azi al ţării noastre figurează, ca locuitori între aceste date, slavii (?!), în partea de sud, avarii (?!) în cea de est, şi... nimeni, pământ pustiu (în Transilvania).
Slavi şi avari sunt atestaţi, desigur, ca migratori pe teritoriul românesc. Ca şi alte ginţi şi triburi, de la goţi la cumanii lui Neagu Djuvara, pe care harta cu pretenţii de ştiinţă de la Bode Museum îi nedreptăţeşte, la un loc cu singura populaţie stabilă şi net majoritară de pe întregul teritoriu, adică noi înşine.
E interesant şi faptul că pretinşilor istorici ai artei de la Bode Museum le sunt complet necunoscute substanţialele descoperiri de artă creştină răsăriteană din primul mileniu, de pe cuprinsul României de azi, purtând în stil şi în epigrafie pecetea indelebilă a Romei şi semnele unei continuităţi neîntrerupte de viaţă şi de artă creştină, singura din această regiune. Toate aceste dovezi sunt accesibile de zeci de ani publicului ştiinţific, în studii şi cercetări în limbi străine, disponibile în orice mare bibliotecă europeană, ba chiar, mai nou, şi pe internet.
Împotriva incompetenţei şi a relei-credinţe a unor asemenea savanţi, care se încăpăţânează să nu ne vadă în istoria Europei, ICR nu poate face nimic. Mai degrabă un oculist sau un psihiatru. Deşi, boala e atât de veche, încât vorba spune că moartea e sigură...


Despre zădărnicia totalitarismului, pe Voßstrasse

Voßstrasse, Berlin este o adresă care nu spune nimic turistului sosit în capitala Germaniei. O stradă obscură, aflată undeva în spatele mult mai vizitatei (şi mai şocantei, din punct de vedere arhitectural) Potsdamer Platz. Cum în apropiere se mai află clădirea Bundestagului, Poarta Brandenburg, fostul Minister al Aviaţiei, un fragment din Zidul Berlinului şi Memorialul Terorii, nimeni nu are motive să se abată pe străduţa ştearsă, mărginită de o parcare prăfuită pe o parte şi de blocuri (ca-n Drumul Taberei) pe cealaltă. La capătul dinspre bulevard, un restaurant indian atrage mult mai mult interesul, în special pentru turiştii şi localnicii originari de pe subcontinent.
Mergând circa 30-40 de metri, un mic panou stradal, vopsit în roşul mandarinilor, face reclamă unui salon de masaj oriental. Doar cei interesaţi de plăceri exotice pot da cu ochii, pe acelaşi panou, sub reclama salonului Pekin, de o hartă care, fără nici un text, te anunţă că acolo, pe acea parcare şi pe terenul acelor bloculeţe banale, s-a aflat, între 1939 şi 1945, megalomana Nouă Cancelarie a Reichului şi că puţin mai încolo, pe o străduţă perpendiculară, sub o altă parcare din spatele unor blocuri ca-n Crângaşi, s-a aflat buncărul din care Hitler a condus finalul ostilităţilor şi în care înspăimântătoarea figură a istoriei contemporane s-a sinucis. Un straniu şi contradictoriu sentiment de loc în care nu s-a întâmplat nimic, care pare a alimenta detestabilele eforturi ale unor istorici iresponsabili de a revizui trecutul şi a-l reabilita pe sângerosul dictator, pluteşte în aer.
Noroc că de vizavi, miile de pietre cenuşii, de culoarea fumului care a ieşit din crematoriile celui de-Al Treilea Reich, ne reamintesc ce a rămas după cel care a stăpânit, cândva, Germania şi Europa, din imobilul de pe Voßstrasse: Holocaustul, 6 milioane de evrei exterminaţi şi alte zeci de milioane de victime civile, un continent răvăşit şi o Germanie care a scăpat cu greu de urmele bombardamentelor şi ale împărţirii postbelice.
Totul, pe o stradă banală, burgheză. Răul, într-adevăr, poate sălăşlui oriunde.
De unde şi necesitatea memoriei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara