Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Artiştii Holocaustului, vernisaţi la Berlin

27 ianuarie, ziua în care, în 1945, trupele sovietice au eliberat Auschwitz-ul, este data la care, în fiecare an, marcăm Ziua Internaţională de Comemorare a Holocaustului.
Anul acesta, autorităţile germane, împreună cu cercetătorii de la Yad Vashem din Ierusalim, au decis să organizeze cu acest prilej o manifestare unică. 100 de tablouri, pictate de 50 de artişti evrei din Europa în timpul Holocaustului (dintre care 24 au fost exterminaţi de nazişti), au fost vernisate în capitala Germaniei, la Muzeul Naţional de Istorie, într-o expoziţie la a cărei inaugurare a participat şi cancelarul Angela Merkel.
Tablourile provin din colecţia Yad Vashem şi este pentru prima dată când părăsesc Israelul. Nu toate sunt semnate de artişti faimoşi (deşi înregistrăm şi nume ca Felix Nussbaum sau Ludwig Meidner), dar toate, pictate în lagăre de exterminare sau de muncă, în ghetouri sau în ascunzători, aduc o mărturie cutremurătoare despre suferinţele îndurate de artiştii evrei, ca şi de oamenii simpli, dar şi despre puterea pe care o are arta, capabilă, iată, să înfrunte barbaria şi să păstreze memoria.
La vernisajul de la Berlin a participat şi pictoriţa israeliană Nelly Toll, singura dintre cei 50 de artişti aflată în viaţă. Ea a declarat (conform cotidianului israelian „Yedioth Ahronot” din 26 ianuarie a.c.) că speră ca tinerii, germani şi nu numai, care îi vor vedea tablourile să se întrebe ce grozăvie a făcut-o să picteze aşa ceva. Şi, astfel, să cunoască ororile nazismului şi tragedia Holocaustului.


Istoria unui viol

Am scris în aceste pagini despre bestseller-ul de acum câţiva ani intitulat, Să terminăm cu Eddy Belleguele, romanul unui tânăr francez necunoscut, care semna Edouard Louis, în care autorul povestea cum devenise victima unui viol. Şocul provocat de carte era cu atât mai mare cu cât autorul-protagonist era gay şi reuşise să-şi scandalizeze cu mărturia lui întreaga familie. Între timp, graţie şi succesului romanului, peste 300.000 de exemplare vândute, familia şi-a revizuit poziţia şi a reluat raporturile cu fiul risipitor. În cartea recentă, Istoria violenţei, totul este reluat din perspectiva teoretică a cauzelor şi efectelor violenţei în relaţiile sociale şi personale din Franţa anilor 2000. Nu lipsesc referinţele la politic. Violul fusese opera unui musulman, pe care Eddy nici nu l-a reclamat finalmente, încercând să-şi explice lui însuşi reacţia contradictorie pe care a avut-o ca victimă a agresiunii sexuale suferite, în care se amestecau atât dorinţa, cât şi perversiunea, atât tandreţea, cât şi ura. „O vreme am devenit rasist”, mărturiseşte astăzi Edouard Louis, dată fiind originea agresorului. Familia lui a basculat ea însăşi în tabăra Frontului Naţional şi întreaga comunitate locală a votat Frontul la alegerile trecute. Fără îndoială, noua carte va stârni reacţii similare, de admiraţie şi de refuz, ca şi precedenta. Deja în „Magazine littéraire”, chiar înainte de intrarea cărţii în librării, se putea citi: „Fiecare pagină a acestei improvizaţii ne oferă un motiv s-o ardem”.


Iubirea triunghiulară

Pe 4 noiembrie trecut a murit René Girard (1923-2015), a cărui carte Minciună romantică şi adevăr romanesc din 1961 a fost pentru mulţi cititori din generaţiile vechi de la noi una de căpătâi. Ca şi Lucruri ascunse de la începutul lumii din 1978 sau Ţapul ispăşitor din 1982. Specialist în literatură comparată, Girard a revoluţionat antropologia culturală cu teza faimoasă despre triunghiul care defineşte dorinţa, teză bazată pe opera lui Cervantes, dar şi pe a lui Stendhal sau Proust. Într-un număr din „L’Obs”, după moartea sa, Benoît Chantre, un emul al lui Girard, pe care l-a însoţit în îndelungatul lui periplu la universităţi din SUA, reface pe scurt biografia acestuia, începând cu adolescenţa rebelă, când Girard a fost de câteva ori exclus din colegiu ca o loază (cancre) ce era şi când, ca pedeapsă, tatăl său l-a obligat să petreacă ore întregi citind într-o mare bibliotecă publică, şi încheind cu anii 2000, când, perfect lucid şi fermecător intelectual ca întotdeauna, n-a mai fost capabil decât să-şi povestească amintirile, întrerupând orice comerţ cu operele şi ideile care îl bântuiseră întreaga viaţă. Mai mult: Chantre spune că Girard era obsedat de ideea că teza primei sale cărţi, care se regăsea şi în celelalte, aceea a triunghiului dorinţei, nu era valabilă. N-a mai fost în stare să ofere o versiune diferită. Din fericire, am spune.


Numai ce se repetă semnifică

Adagiul semioticienilor de odinioară se verifică şi în politică. Un istoric reaminteşte crizele provocate în Franţa din ultima sută şi jumătate de ani de problema imigraţiei masive. Cea dintâi a avut loc în anii 1880, când apare şi prima lege referitoare la naturalizare şi când înfloreşte prima oară temerea că străinii pot deveni un pericol economic şi social major. (În România, discuţia asupra articolului din Constituţie care reglementa situaţia evreilor şi care i-a oferit lui Caragiale tema Scrisorii pierdute are loc în aceeaşi perioadă.) După 1918, două milioane de străini munceau în Franţa postbelică: după 1929, odată cu criza, între 300 şi 500.000 dintre aceştia au fost expediaţi în ţările de origine. În 1933, o lege interzice alogenilor să practice medicina. În fine, astăzi... În pofida asemănărilor, două caracteristici ale epocii actuale le fac irelevante. Ambele crize identitare au condus la războaie mondiale, ceea ce acum nu mai este probabil. Gradul de toleranţă a crescut simţitor, ca şi derivele. Scrie istoricul francez: „În 1895, Toulouse- Lautrec îl desenează pe clovnul Chocolat, sclavul devenit artist, ca având un cap de maimuţă... Caricatura nu provoacă nici o reacţie. Astăzi aşa ceva ar fi de neînchipuit”. E vorba nu de caricatură, ci de reacţie: un partizan al FN a numit-o pe ministra de culoare a Justiţiei maimuţă, dar reacţia l-a exclus practic din viaţa politică.


Un poet uitat

S-au împlinit 150 de ani de la moartea lui Friedrich Rückert, un poet pe care astăzi nu-l mai citesc decît calofilii înveteraţi. De numele lui se leagă nu atît o operă anume, cît uşurinţa neverosimilă cu care putea deprinde limbi străine. Se spune că avea nevoie de şase săptămîni pentru a învăţa o limbă, spre bătrîneţe ajungînd să ştie nu mai puţin de 44 de idiomuri. Traducerea pe care a făcut-o Coranului e considerată cea mai lizibilă variantă din limba germană. Rückert avea convingerea că toate religiile se trag dintr-un mit primordial din înţelesurile căruia s-au desprins ulterior toate distincţiile viitoarelor confesiuni. Născut în 1788, la Schweinfurt în Frankenland (Franconia), Rückert a avut ghinionul de a fi contemporan cu Goethe, a cărui celebritate l-a eclipsat pînă la a-l cufunda astăzi într-o uitare nemeritată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara