Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Dreapta sau stânga politică în Franţa

O dezbatere dintr-un număr din toamna trecută al revistei franceze „L’Obs” îi are ca protagonişti pe Jean Daniel (n.1920), cunoscutul fondator şi editorialist al publicaţiei, şi pe Edgar Morin (n.1921), un important filosof şi sociolog. Tema dezbaterii este următoarea întrebare: E cazul să ne pierdem încrederea în stânga? Intelectuali de stânga şi unul, şi altul, Morin a început prin a fi comunist şi sartrian, iar Daniel, marxist, dar via Raymond Aron, şi adept al lui Camus. Astăzi, aproape centenari amândoi, se consideră socialişti, nu comunişti (Morin s-a despărţit de PCF în 1956). Scrie Daniel: „Socialismul en gros vrea să însemne social, aşadar, în fond, egalitate; comunismul este împărţirea şi absenţa proprietăţii”. E o definiţie posibilă, dar parţială. Ceea ce prisoseşte în discuţia din revista franceză este perspectiva aproape numai politică în care se vorbeşte despre stânga şi, respectiv, dreapta. Morin chiar remarcă la un moment dat că nu prea înţelege ce vrea să însemne stânga, în general. Ceea ce lipseşte este latura economică. Economia de piaţă, adică, respectiv, economia dirijată sau centralizată. În consecinţă, nu se vede clar de ce n-am putea fi, în acelaşi timp, şi de stânga şi de dreapta, în funcţie de domeniul din care alegem criteriile apartenenţei. În definitiv, nu există decât relativ puţine valori exclusiv de stânga sau de dreapta, dar există altele, destule, comune.


Cei mari despre cei mari

Radu Cosaşu m-a cadorisit cu un număr dintro revistă de cultură, nu de sport, gata deschisă la o pagină consacrată lui Roger Federer. Pentru jurnaliştii noştri sportivi, e cazul să spun că Roger Federer, 34 de ani, elveţian născut la Basel, este, după părerea multor nepricepători într-ale sportului, ca Radu Cosaşu şi ca mine, cel mai mare jucător de tenis din toate timpurile. Jurnalist generalist şi scriitor, Alexandre Bompard, actualmente PDG al FNAC, care semnează pagina cu pricina, citează părerea despre Federer a numeroşi tenismeni de ieri şi de azi. E vorba de câţiva dintre cei mai mari. E reconfortant pentru micile noastre orgolii de oameni mici să constatăm că, mai totdeauna, cei mari scriu elogios despre cei mari. „O icoană”, spune americanul Pete Sampras, considerat el însuşi de către unii cel mai mare tenismen al tuturor timpurilor. Pentru Andre Agassi, alt mare american, pe care îl vedem azi doar într-o tulburătoare reclamă menită a-i sprijini material pe copiii care vor să înveţe sportul numit cândva alb din cauza costumului, „cel mai mare” e totuşi, nu adversarul său istoric, Sampras, ci, aţi ghicit, Federer. „Priviţi-l jucând: e o operă de artă”, ne recomandă John McEnroe, faimosul bad boy al tenisului de acum câteva decenii. „Aş putea să-l privesc jucând întreaga zi, atât e de frumos ce face”, declară rusul Marat Safin, retras şi el mai demult. „Prea mult talent pentru un singur om”: iată-l pe alt candidat la onoarea de „cel mai mare din toate timpurile”, australianul Rod Laver, dintr-o epocă în care televiziunea şi prea puţini din campionii de astăzi nu se născuseră. Ascultaţi-l, în sfârşit, pe Jimmy Connors: „Fie eşti jucător pe zgură, fie jucător pe iarbă, fie jucător pe dur... fie te numeşti Roger”. Trebuie să fii tu însuţi mare ca să vorbeşti astfel despre unul la fel de mare. Chestiune de moral. Şi, de ce nu, şi de mental, cum îi place lui Radu Cosaşu să spună. (N.M.)


Începusem să uit...

... că se pot comenta în mod civilizat şi responsabil, ba chiar, câteodată, în expresii memorabile, faptele, comportamentele şi discursurile politice. După nouă ani în care am citit aproape exclusiv presă politică sau culturală franceză şi am urmărit emisiuni de televiziune din aceeaşi ţară, îmi ieşiseră aproape complet din minte subiectele, modul de abordare şi limbajul în care acestea sunt practicate, ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă, în presa scrisă şi în mass-media de la noi. Din august trecut, când m-am întors în ţară, şi până în prezent, am avut timp nu numai să recâştig terenul pierdut, dar, vai, să încep să uit că se poate discuta politică sau cultură sau, în definitiv, orice altceva, în mod cuviincios, nu golănesc, cu argumente, nu cu insulte, cu probe, nu cu procese de intenţie, principial, nu prin atacuri la persoană. Maiorescu o ştia foarte bine şi o recomanda deja cu un secol şi jumătate în urmă. Ce folos! Răsfoiesc „L’Obs” la care m-am referit în nota despre Roger Federer şi citesc editorialul lui Jean Daniel, acela din conversaţia cu Edgar Morin evocată şi ea mai sus, despre succesul COP21, imensa dezbatere despre climat organizată la iniţiativa lui François Hollande la Paris în toamna trecută. Iată cum îl descrie Daniel pe preşedintele în exerciţiu al Franţei: „Făcând amendă onorabilă cu privire la anumite critici, Hollande nu are autoritatea unui împărat, dar e firesc să constatăm că tenacitatea, calmul, determinarea se reunesc în spiritul şi în comportamentul acestui om deconcertant care a învins toate ultragiile suferite. El reprezintă seninătatea activă. Acestea fiind zise, nu e uşor să vorbim despre un om căruia suntem tentaţi să-i refuzăm «statura», o expresie rezervată doar marilor oameni de stat”. Vreţi să vedeţi diferenţa? E de ajuns să-l citiţi pe Ion Cristoiu din elucubraţiile lui din ziare sau de la t.v. despre, bunăoară, preşedintele Iohannis sau să nimeriţi, butonând, peste inepţiile rostite pe cel mai grav ton din lume de către un fost teolog, cu serviciu zilnic la Antena3. Jean Daniel reaminteşte şi părerea eseistei Françoise Giroud despre Mitterrand în timpul Ocupaţiei: „Ar fi putut fi colaboraţionist ca o mică parte dintre francezi, pasiv ca majoritatea sau rezistent ca o minoritate”. Cum poţi fi un mare om de stat când ai atâtea defecte ca acelaşi Mitterrand? E întrebarea unui politician francez care la cunoscut bine şi care răspunde: „Cu toate astea, a fost un mare om”. Dincolo de frumuseţea literară, astfel de declaraţii au calitatea intelectuală, greu de găsit pe piaţa românească de a fi oneste şi, pe cât posibil, obiective. Niciun jurnalist sau politician francez nu-şi trafichează opiniile. Greşeşte, aşa zicând, pe proprie răspundere. Iar când greşeşte, retractează. Citit-aţi o singură retractare în vreun ziar sau auzit-aţi-o pe vreunul din posturile noastre de t.v., ca urmare a unor acuzaţii dovedite nefondate? Dacă îmi indicaţi una singură, vă promit să-mi mănânc bocancul, ca Stan, în unul din minunatele filme mute de odinioară (N.M.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara