Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Jurnalul Annei Frank şi controversa drepturilor de autor

Nu numai infama Mein Kampf a lui Hitler, ci şi o altă carte din cel de-Al Doilea Război Mondial (dar de o valoare morală diametral opusă) stârneşte controverse, odată cu intrarea în domeniul public.
Este vorba de cutremurătorul jurnal al adolescentei Anna Frank, exterminată de nazişti la Bergen-Belsen, împreună cu mama sa şi cu sora Margot, cu numai trei săptămâni înainte de eliberarea lagărului de către Aliaţi. Descoperit de către tatăl ei, Otto Frank (singurul supravieţuitor al Holocaustului, dintre membrii familiei), jurnalul adolescentei din Olanda avea să devină una dintre cele mai cunoscute şi, în acelaşi timp, mai cutremurătoare mărturii ale distrugerii evreimii europene de de către nazişti.
Începând din 1963, drepturile de autor asupra Jurnalului au fost deţinute de către Fundaţia Anna Frank, din Elveţia, înfiinţată de Otto Frank. Anul acesta s-au împlinit cei 70 de ani prevăzuţi de legislaţia drepturilor de autor, iar textul ar trebui să intre în domeniul public. Un parlamentar francez, Isabelle Attard, şi un universitar din Nantes, Olivier Netzscheid, s-au şi grăbit – relatează cotidianul „Yedioth Ahronot” dinTel Aviv, în ediţia sa din 5 ianuarie 2016 – să facă public textul, în mod gratuit, pe siturile lor de internet.
Argumentul celor doi a fost de ordin moral: antisemitismul, în creştere în societatea occidentală, se cade combătut cu asemenea documente autentice, provenite de la victimele Holocaustului.
Din păcate, injţiativa lui Isabelle Attard şi Olivier Netzscheid trece cu prea multă uşurinţă peste un aspect deloc de neglijat. Ceea ce intră, de la 1 ianuarie 2016, în domeniul public, este doar textul conţinut de manuscrisul găsit de Otto Frank în podul fostei sale locuinţe, la întoarcerea din lagăr. Textul editat este opera lui Otto Frank, care l-a descifrat, l-a ordonat, a eliminat fragmentele ininteligibile sau confuze şi l-a prevăzut cu note şi explicaţii. Ultima ediţie, definitivă, a textului îngrijit de Otto Frank a apărut în 1986 şi de-abia în 2036 va intra în domeniul public.
Nici un argument moral nu este suficient pentru a explica gestul de a-ţi însuşi opera unui editor, sub pretextul că manuscrisul original a intrat în domeniul public. Intrarea în domeniul public nu înseamnă decât că orice cercetător are dreptul să facă o nouă ediţie, fără a mai plăti drepturi autorului sau urmaşilor acestuia. Nicidecum nu poate fi însuşită o ediţie realizată de altcineva, căci editorul unui text are propriul său drept de autor asupra versiunii.
Între timp, controversa continuă. Isabelle Attard a acuzat Fundaţia Anna Frank de „lăcomie”, în timp ce fundaţia a ameninţat cu procese pe oricine va publica jurnalul în versiunea stabilită de Otto Frank.


Şi la alţii, ca la noi

Cititorii noştri vor fi auzit de candidatul-surpriză la învestitura Partidului Conservator pentru preşedinţia SUA, miliardarul în imobiliare Donald Trump. Acesta s-a făcut remarcat prin derive de idei şi de vocabular care l-ar umple de invidie pe Vadim Tudor, dacă pe lumea cealaltă ar exista internet. Pentru Mr. Trump, mexicanii sunt nişte „violatori”, iar chinezii nişte „trişori”. Nu doar unii dintre ei, toţi, cu mic cu mare. Cât despre musulmani, ei ar trebuie întorşi de la graniţă, „fiindcă valorile lor sunt în contradicţie cu ale noastre şi cu modul de viaţă american”. Partea proastă este, pe de o parte, că şi alţi candidaţi republicani se exprimă la fel. Ben Carson, principalul rival al lui Trump, are aceeaşi părere despre sirienii care doresc să imigreze în SUA: ei ar tebui controlaţi la graniţă ca nişte „câini turbaţi”. Pe de altă parte, Trump şi Carson speculează politic spaima americanului de rând din cauza provocărilor Daech şi Al-Qaida, ceea ce le garantează succesul în ochii unei treimi din electorat. Deocamdată. Cum şi-au pus în cap şi sexul frumos, prin aprecieri falocrate, e probabil ca, indiferent cine va obţine învestitura republicanilor, să piardă partida. Nu vrem să ne amestecăm în treburile interne ale marelui stat de peste Atlantic sugerând prognoze, dar nu putem să nu remarcăm aerul medieval pe care îl respiră largi categorii de intelectuali, în SUA, ca şi la noi, ca şi demagogia populistă a unor politicieni, în creştere alarmantă de la o vreme. Când te gândeşti că în unele state sudice din SUA creaţionismul face obiect de studiu obligatoriu în şcoală, mintea îţi fuge mintenaş la slăvirea moaştelor atâtor sfinţi ortodocşi de către concetăţeni ai noştri, convinşi că moaştele vindecă bolile trupului, la fel cum creaţioniştii americani sunt convinşi că omul a fost creat de Dumnezeu, cu doar câteva mii de ani în urmă, împotriva probelor ştiinţifice strânse de la Darwin încoace.


Ce limbă vorbesc papagalii

Iată o chestiune mai complicată decât ni se pare nouă care avem o unică limbă oficială şi puţine idiomuri locale. Un articol din decembrie trecut din „The Wall Street Journal” de la New York pune întrebarea pornind de la situaţia din Nigeria, unde se vorbesc 520 de limbi. Sigur, există engleza, limbă oficială, dar comercianţii de papagali vorbitori au dificultăţi să-şi vândă marfa în o mulţime de locuri în care engleza nu e cunoscută. Nigeria e una din cele mai întinse ţări din lume şi cea mai mare din Africa, aşa că astfel de locuri sunt cu miile iar vorbitorii cu milioanele. Dificultatea e cu atât mai mare, cu cât nici cele mai obişnuite onomatopei, care încearcă să reproducă „limbajul” păsării cu pricina nu sunt identice şi uneori nici măcar asemănătoare de la o regiune la alta. Iar „limbajul” joacă un rol primodial în coerenţa comunităţii papagaliceşti. În consecinţă, papagalii imitatori ai vocii umane dispar în acelaşi ritm cu locuitorii, uneori sub 100, ai diverselor triburi, ei înşişi pe cale de dispariţie. În marile oraşe, papagalii repetă tot mai des alte sunete decât acelea din limba oamenilor, cum ar fi cele emise de sirenele echipajelor de poliţie sau de clacsoanele automobilelor. Bieţii papagali meritau o altă soartă.


Un abuz şi deopotrivă o impoliteţe

În decembrie 2015 Universitatea din Salzburg i-a retras lui Konrad Lorenz titlul de doctor honoris causa pe care tot ea i-l acordase în 1983. Motivul? În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial savantul austriac a fost medic în Wehrmacht-ul nazist. Decizia a provocat o stupoare justificată, întrucît, părintele etologiei şi autorul unor cărţi fundamentale despre comportamentul animalelor are un prestigiu prea ferm pentru a putea fi clătinat de o simplă sancţiune ideologică. Dimpotrivă, reputaţia lui va creşte prin căpătarea aurei de victimă a unui abuz stupid. În plus, e greu de crezut că în 1983 comisia însărcinată cu acordarea distincţiei nu ştiuse aceste detalii din biografia medicului. Şi atunci ce s-a schimbat pînă într-atît de profund în amosfera Universităţii încît să se ajungă la o măsură atît de aberantă? S-a schimbat libertatea spaţiului academic din Salzburg. În 1983, profesorii universitari erau încă liberi, astăzi sînt copleşiti de o corectitudine politică folosită drept mijloc de răzbunare postumă. E de prisos să ne întrebăm dacă intelectualii cu simpatii marxiste cărora Universitatea din Salzburg le-a acordat de-a lungul deceniilor acelaşi titlu vor fi sancţionaţi cu aceeaşi promptitudine. Fireşte, nu vor păţi nimic. În timpul vieţii, Konrad Lorenz (1903-1989) a primit de zece ori distincţia de doctor honoris causa, şi pînă acum nici o universitate nu a săvîrşit eroarea de a i-o retrage. Cazul de la Salzburg e mai mult decît o gafă, este o impoliteţe postumă faţă de un strălucit gînditor.


Ce să citim în 2016

Dacă sfârşitul anului e vremea topurilor, începutul de an nou e perioada recomandărilor de lectură. Presa străină se întrece deja în liste de cărţi, pe literaturi, pe epoci, sau de-a valma. Intrăm şi noi în joc, spicuind, deocamdată, apariţii de ianuarie şi februarie. Pentru ianuarie, debutul lui Sunil Yapa, Inima e un muşchi de mărimea pumnului, despre o zi în Seattle, în 1999, când au loc protestele împotriva Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Tot pentru ianuarie, Veblen la purtător, de Elizabeth McKenzie, povestea doar în parte amuzantă a unui cuplu de tineri, Veblen şi Paul, plină de probleme şi de obstacole, deşi ei sunt, altminteri, oameni minunaţi. Pentru februarie, Yann Martel, Munţii înalţi ai Portugaliei, despre 100 de ani din istoria Portugaliei, pornind de la o mitică vânătoare, şi Moarte subită, de Alvaro Enrigue, despre Caravaggio şi despre... tenis. De citit în original şi, cândva, în traducere.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara